Cronici, simple cronici V (selecție)

Cronică consolatoare și un pic întârziată

Motto: ”Ies băi, că mâine iar apare în cronică, că n-am fost fair play” -Bazil în timpul meciului, într-un moment de criză (de nervi) Străbună 

Ziua de vineri mi-a început destul de strâmb, așa că n-aveam mari speranțe că se va finaliza glorios. Cu toate astea, după multiple și colorate întâmplări sprințare, avea să se mântuiască apoteotic. Ieșit vineri dimineața cu ceva treabă prin târg, aud la un moment dat scandal pe lângă gară (gara din Brașov). Abia atunci mi-am amintit că era zi de meci, adică de două meciuri legate, însă cel pentru care se răcnea în zonă era România - Ungaria. Pentru că THE OLD FIRM nu prea are audiență în zona locuită de naționalitatea conlocuitoare, ai cărei reprezentanți strigau de zor, ininteligibil, în fața stabilimentului CFR. N-am rezistat tentației de a arunca un ochi critic, de observator fin (sau naș, n-are importanță) asupra măreței și învârtoșatei manifestații naționalistoide. Iată ce am observat, de la un peron distanță: o grupare de găști compuse din cetățeni cu vârste între 18 și 40 de ani, înfășurați în diverse cârpe și fulare în culorile roșu - alb - verde (jucăm cu Italia deseară? a întrebat cineva ), care plimbau de la unul la altul pet-uri ce conțineau un lichid incolor, în timp ce fiecare avea în mână câte o cutie de bere. Când începeau să strige, toți în cor, din gât le ieșeau doar onomatopee grotești. Un chelbos cu ceafa-n trei etaje, cu mai multe fire de păr în barbișonul ce-i acoperea fața lătăreață decât pe dovleac, era probabil un fel de șef peste ei, pentru că, atunci când individul grohăia ceva ridicând pumnul în aer, ceilalți repetau în cor aceleași sunete. Pe unul din steagurile roșu – alb – verde scria ”SEPSISZENTGYORGY” iar în capăt avea un petic albastru cu o dungă galbenă pe mijloc. Aveau băieții un aer eroic, de operetă sau mai bine zis de vodevil, de mai mare dragul. Toți se visau, probabil, martiri în lupta pentru națiune, neapărat cu statuie într-unul din cătunele din Harghita și Covasna, pe unde și-a rupt gâtul foamea dar urlă naționalismul prin vasele sanguine. ”Niceodato, romanol niceodato” sunt singurele cuvinte pe care le-am înțeles din răcnetele lor, dar asta doar pentru că posed o intuiție care, uneori, mă ajută. Pe la 12.38 a ajuns în gară trenul special de la Budapesta care ducea spre București coloana principală și cam nespălată, dacă e să fim corecți, a ultrășimii maghiare, genuine de data aceasta. S-o fi lăsat cu pupături și lacrimi emoționale pe partea trenului pe unde s-a urcat contingentul secuiesc (la beție, adeseori, se lasă cu lacrimi nostalgice), dar nu bag mâna-n foc, că eu admiram floarea maghiarimii de pe cealaltă parte. O floare slinoasă, cu predispoziție spre obezitate și cu părul ras de pe gulie!

Am recurs la această introducere ca să mai îndulcesc amarul poveștii ce va urma. Pentru că ne-au bătut juvenilii vineri seara de ne-au îndoit. Au fost mai disciplinați decât Wehrmacht-ul în primele zile ale invaziei în Rusia. Cu ”oligarhul” Aldescu în poartă, mai mereu în calea șuturilor expediate de țurloaiele Străbunilor, cu Bazil în centrul apărării, cu Raul și Rasca man (de menționat două driblinguri de finețe asupra lui Soco Sorini), soldați disciplinați și eficienți (ce ziceam acum ceva vreme despre privirea albastră a lui Raul?), cu Nădălin mult mai calm și mai eficient (vreo cinci goluri, trei din șuturi în forță), cu Andrei tehnic și inspirat, cu Julian ”rupător” de serviciu (mai mult viciu) și cu Emi poor Emi timid dar bun pe postul lui de fundaș stânga, au reușit, în sfârșit, să câștige la 6 goluri diferență, reproșându-ne că nu știm să pierdem. Au avut dreptate, nu prea mai știm, având în vedere că outdoor sunt la abia a doua izbândă iar nouă începuse să ni se aplece de la gustul dulce al victoriilor repetate și care păreau că nu se mai opresc. Ar fi și câteva circumstanțe atenuante în ceea ce ne privește pe noi, Străbunii. În primul rând am jucat 7 la 7, lucru ce ne-a dat peste cap tactica. Apoi a lipsit Oprică, plămânul echipei, fapt ce s-a simțit din plin, cu toată infuzia de tinerețe reprezentată de Paul Plotogea (s-a accidentat, recidivă a rupturii de ligamente veche de un an de zile), Vasile Ionel și Geo Macaveiu. În locul lui Oprică, la mijloc, a urcat Xavi (Mihai Nica), părăsindu-și însă postul din apărare și asta s-a simțit cu vârf și îndesat, Sebi rămânând de cele mai multe ori singura și ultima redută în fața năvălirii juvenile. Internaționalul brănean Cătălin Plotogea împreună cu Soco Sorini și cu mandea ne-am dorit victoria dar probabil că nu suficient.

După terminarea meciului de tradiție săptămânală, ne-am echipat ”în civil” și ne-am deplasat spre o locație unde a avut loc o întâlnire de lucru, tovărășească și culturală în același timp, în urma căreia s-a constatat unanim că echipa națională de fotbal a României trăiește, ba chiar foarte bine, că Pițurcă e totuși în stare să trimită în teren jucătorii cei mai buni pe care îi are țara și că timp de 90 de minute ungurii n-au avut nici o ocazie de gol, nu că n-ar fi vrut, dar au fost cam obraznici și ai noștri au considerat că au nevoie rapidă de o intervenție chirurgicală pentru a li se extrage ideea de fotbal din creier, atât jucătorilor cât și mulțimii de manelino ce au jucat, foarte prost și fără talent, rolurile de suporteri.

Harom nula, ember! 
8.09.2013

Cronică pluvială

Motto:
”Acea grindin-oţelită înspre Dunăre o mână,
Iar în urma lor se-ntinde falnic” ... furia Străbună! din Scrisoarea a III-a de Mihai Eminescu, plus un mic adagio aproape nevinovat.

Ieri seară am avut confirmarea unui fenomen care până atunci nu depășise statutul minor de bănuială. Cu woodoo nu-i de joacă! Și nici cu previziunile clarvăzătorului Bujor! Așa cum informam în avancronică, distinsul meu prieten și-a sacrificat joi seara 0.5 min din zestrea abonamentului său de mobil (poate o fi primit vreun bonus, cine știe?), pentru a-mi da de știre că ... o să plouă. Tot în avancronică aminteam de un număr considerabil de entități cvasi-depersonalizate, care au solicitat imperativ lichidul ăla incolor fără de care, spun cercetătorii, viață nu e. Ei bine, ieri seară pe la 18.27 h, rulam agale spre ”micul orășel de munte” pentru a răspunde convocării, numită și ”Chemarea Străbunilor” (de Jack London). Ca orice bun localnic, apropiindu-mă de urbe am căutat cu privirea-mi mioapă Măgura, care însă lipsea din peisaj. Am crezut în prima fază că am greșit drumul. Apoi m-am gândit că, în urma regionalizării sau a intervenției unor grupuri de interese oculte, o fi fost exclusă din geografie. Când am ajuns în minuscula localitate ce se află, complet inutil și fără sens, la 5 km est, a început timid să picure. Pe la sere (mă rog ...) a început să cadă apă din cer. Pentru că nu era ploaie. Ploaia înseamnă picături mai mici sau mai mari, ori ce-am văzut aseară era o cascadă, un fluviu ce curgea vertical. Când am ajuns ceva mai sus de casa pe care scrie RATHAUS m-am uitat în stânga spre ”stradă Năsâpului”, căreia i se mai spune și Grand Canale, și mi-am zis cu obidă: Ce fain de cei ce locuiesc pe-aici. La fiecare ploaie li se împrospătează apa din piscinele din pivniță! Să tot înoți! Bașca, că au posibilitatea de a practica pescuitul de agrement și relaxare direct de la geamurile camerelor de la stradă!
Când am ajuns la ”stadion” am dat de amicul Cătălin Plotogea, internaționalul brănean. Noi venim primii vinerea la derby, nu că ne-am încălzi mai greu sau din cauza ”etății”, dar așa, ca să mai schimbăm o vorbă, o impresie, niște păreri competente, d-aia. Primul lucru pe care l-am făcut după ce-am ajuns, a fost să verificăm starea gazonului de pe Anfield și, surpriză, se prezenta excelent. Pe drumul Hălchiului dacă căzuseră câteva picături. Cer înnorat, vreo 18 grade în aer, condiții excelente pentru marea confruntare săptămânală, numită generic THE OLD FIRM.
În echipa Străbunilor aveam ceva probleme. Eram doar cinci. Sebi, Xavi (Mihai Nica), Oprică, și noi ăștia de-am ajuns primii. Am primit însă un ajutor, nesperat și care se va dovedi decisiv, de la adversari. Nădălin a venit la la meci cu Vladi Vlădău, stranier de mare valoare, pe care l-am legitimat urgent pe perioada în care se va afla pe aceste meleaguri de poveste (de groază). La Tinerei formația, aproape completă: Dan Aldescu - cu un deget în rk, Rasca man -bine înfipt în ”ghete” și cu o poftă de joc de excepție (despre talent mai de vale), Bujor - cu un debut energic, Bazil și Ovidiu - gata de fapte mari, Julian - care a evoluat la noi în primele minute, cât a fost Oprică să-și schimbe ”mergătorii”, și Nădălin. Am început tare de data asta, astfel că am ajuns rapid la 4-1 pentru noi (golul lor i-a aparținut lui Rasca man: privire rece, hipnotică, de oțel, spre Sebi, execuție seacă, fără milă). Atunci s-au trezit și ei și în scurt timp s-a făcut 5-4 (din nou gol Rasca man, cu capul după o săritură în contratimp; aici nu știu dacă a fost talent sau întâmplare, rămâne să ne informeze personal). A fost momentul în care am dat drumul la ceea ce se cheamă ”mașina de tocat Străbună”, un fel de tiki taka autohtonă. S-a făcut 7-5, 8-6 și în final, 11-7! O nouă victorie Străbună, am și uitat a câta. E fain să câștigi, normal. Dar ceva nu înțeleg la bravii noștri adversari. De când am început să jucăm afară s-a întâmplat ceva la ei. Loturile sunt extrem de echilibrate, de aceeași valoare. Diferența rezultă din faptul că ei nu se pot concentra, nu se pot aduna la greu. Practică un joc dezordonat, nu-și respectă posturile, nu-și acoperă golurile în apărare. Se lansează în șarje individuale, eroice, dar sterile. Se lasă prea ușor pradă nervilor. Poate că ar trebui să fie ceva mai disciplinați. E doar o sugestie, nu o lovitură de măciucă.
P.S. 1 Îi transmit pe această cale unui talentat și binevenit confrate în ale cronicii, că pantalonii aceia ai lui ”cel Alb” sunt colanți toată ziua, nu din piele cum eronat a informat. E doar o banală și lipsită de însemnătate observație.
P.S. 2 Îi propun aceluiași confrate să organizăm împreună o gală pugilistică între ”cel Alb” și Stan pățitu'. Cel puțin una din cele două părți e de acord cu ideea. Ar fi de acord și ca regulamentul confruntării să permită mușcătura ca procedeu de anihilare a inamicului. Aștept o reacție din partea confratelui.

24.08.2013 

Cronică aniversară

Motto: ”E clar! Nu se pricepe! Îl fac pianist!” -din învățăturile lui (nea) Goe către fiul său Victor.

Inevitabilul s-a produs. Marea și tradiționala competiție sportivă, cunoscută plebei sub numele de THE OLD FIRM, și-a consumat vineri seara cea de-a 52-a ediție. Adică a împlinit fix un an, în decursul căruia în fiecare seară de vineri un grup compact de sportivi (cam tomnatici pe alocuri, ca să fim drepți) și-au etalat talentele, individuale și la grămadă, în domeniul celui mai iubit și mai la îndemână sport, Măria Sa Fotbalul. Partide dramatice, victorii în ultima secundă, surclasări umilitoare, egaluri de mare luptă, perioade de formă maximă pentru una dintre echipe, aparent interminabile, răsturnări de scor spectaculoase, toate aceste condimente și picanterii au colorat confruntările săptămânale dintre Străbuni și Youngers. Devenit tradițional și de mare notorietate încă de la primele meciuri, acest eveniment ”municipal” (de talie mică) a reprezentat o inspirată și de mare efect convergență între sport și cultură, întotdeauna meciul de fotbal fiind urmat de un cenaclu solid de durată variabilă. Nici meciul aniversar de vineri 13.12.2014 n-a făcut excepție de la această regulă. Pe teren s-au impus din nou Tinereii la un gol diferență, după un meci de mare luptă. Echipa Străbună avea următoarea componență: Sebi în poartă, internaționalul brănean Cătălin Plotogea, Soco Sorini, Geo (excelent pe faza defensivă), Bazil și cu mine. Înainte de începerea meciului s-a prezentat la fața locului și cetățeanul sovietic Volodea der Rus, recent întors din exil, dar căruia ”statul sovietic” (forurile superioare, ministrul de finanțe Dana, etc) nu i-a acordat, încă, drept de joc, așa că ciolovecul ne-a privat de prezența sa ca stâlp al apărării Străbune. La Juvenili inflație de talente și efectiv! Au fost prezenți Nădălin, Rasca man (un gol de senzație, șut necruțător la vinclu după o privire scurtă de evaluare a poziției lui Sebi), Raul (portar în ultimă instanță), Julian, Emi poor Emi, Bujor și, spre surpriza unanimă, El Goe bancherul atomic, care a fost văzut în ultimul timp mai rar decât dropia de Bărăgan. Și nu numai că a venit, dar n-a venit singur ci însoțit de Victor, fiul său, lovindu-ne pe noi ăștia mai experimentați din nou la coarda sensibilă. Printre miile de spectatori prezenți la meci a fost semnalat Radu (care se poate spune că a jucat la noi; ne-a ajutat decisiv la unul dintre goluri conversând pe îndelete cu unchieșul său Raul, în așa fel că acesta din urmă a fost extrem de contrariat văzând mingea în plasa porții pe care o păstorea în acel moment), precum și domnișoara (șagunistă) Anca Grama venită pentru a-i ridica moralul lui Dan Rascarache. Cred că i-a făcut și ceva farmece, având în vedere reușita uimitoare de la golul descris ceva mai sus. La final, rugat fiind să desemneze MVP meciului, micul suporter Victor Cârstoloveanu l-a indicat cu o precocitate și siguranță demne de cei mai mari specialiști în domeniu, pe purtătorul tricoului portocaliu cu numărul 14 (la fel ca Johan Cruyff) din echipa Străbunilor, provocându-i bunului său tată reacția din motto.
LA MULȚI ANI THE OLD FIRM!!!

Cronică de victorie, dar mai ales de cenaclu (nesemnată)

Motto: fără motto, din motive obiective
Acum vreo zece zile, cam la două după apariția ultimei cronici, m-am trezit cu un telefon suspect. O damă cu o voce în tonalități joase și rugoase, s-a recomandat cum că mă sună din partea unui ONG cu un nume bizar, din altă limbă, și fără alte finețuri, s-a apucat să mă ia la diverse întrebări: cum că eu sunt ăla de fac cronici în fiecare săptămână? -eu doamnă, dar în ultimul timp numai când câștigăm. Că îi cunosc pe toți cei cu care joc? ”Da, normal că-i cunosc.” ”Și pe Nădălin?” În acest moment am devenit vigilent și i-am cerut să-și mai spună o dat numele și din partea cui vorbește. ”Pir poten” -mi-a zis. ”Cineee?” ”Patru labe, în traducere”! ”Aha, adică una dimineața, una la prânz și două seara!” - i-am replicat doct. ”E vorba de protecția animalelor!” mi-a urlat, și am tras concluzia că are șmirghel în loc de corzi vocale, după care a m-a mitraliat cu circa 10 întrebări pe secundă: unde stă Nădălin, dacă e băiat de familie, cum l-a chemat ”de fată”, câți câini a mai avut până acum, și alte d-astea. I-am închis, nervos, telefonul, nu înainte de a-i sugera să se apuce de o meserie serioasă, vidanjoare parcă. Scăpase omul la nervi o amărâtă de propoziție, devenită motto de cronică, și l-au și luat șacalii în vizor. M-am enervat așa de rău că, în lipsă de câine, mi-am luat la bătaie perușii, unul alb cu albastru și altul complet chel, care ciripeau total inofensiv în colivia de pe balcon. Nu-i de mirare în aceste condiții că nu-mi mai arde de motto-uri și că am sărit peste cronica de săptămâna trecută (ne-au bătut juvenilii cu 4-3). Noroc că ne-am reabilitat vinerea asta, când am câștigat din nou. A fost cel mai corect și mai pătruns de fair play meci din istoria zbuciumată a THE OLD FIRM. Pentru prima dată am beneficiat de serviciile unui arbitru competent, domnul Florin Dumitrescu (domnul, că așa ne adresăm noi arbitrului, în spirit britanic, nu ca pe târla lui Mitică). E de la sine înțeles că, la nivelul ierbii, nu s-a mai auzit nici musca. Toată lumea și-a văzut, exemplar, de joc iar domnul arbitru a fluierat de vreo zece ori în tot meciul.
Odată terminată activitatea sportivă, ne-am dedicat total și hotărât culturii. La ora 22 urma să înceapă Olanda – Spania la CM din Brazilia. Asigurarea materială s-a executat în timp record (mici, brânză mușchiuleț afumat, bere – cam puțină, vin, apă minerală), ne-am deplasat apoi la Arenele Iatan unde am început să privim, cu maxim profesionalism, meciul. Participanții au fost următorii: Florin, So, Bujor, internaționalul brănean (șofer), Gemil, Iulia. Gabi și Adi Iatan, Raul și Nădălin. S-au deschis și pariurile. Eu am mers cu Olanda la victorie cu 3-1 (miza a fost 5 lei de căciulă). În buna tradiție lansată în meciul de deschidere, arbitrul face cadou Spaniei un penalty. Bate Alonso și scorul era 1-0. Se părea că tiki taka va triumfa din nou. Aproape de pauză van Persie a hotărât că e momentul să-l mai uităm pe van Basten și să-l băgăm și pe el în seamă când vorbim despre jucători olandezi de geniu: Blind a centrat aproape de pe tușa stângă, de pe la 35 de metri de lina de fund, cam pe la marginea careului de 16 metri, fix în locul de întâlnire al vârfului olandez cu istoria. A urmat un plonjon de gazelă africană, cu acea senzație de imponderabilitate în punctul de amplitudine maximă, ce durează cât o clipire de geană, cât să fie percepută de retină. Mingea lovită de capul batavului a luat înălțime, l-a depășit pe Iker și s-a oprit în plasă, cuminte și ascultătoare ca orice copil bine crescut. Pauză. Bere, mici și iar bere. Nu începe bine repriza a doua că Robben face 2-1, nu înainte de a înșira apărarea spaniolă ca pe mărgele. În acel moment rezultatul pe care pariasem eu era ultimul rămas în joc. N-a durat mult și s-a făcut 3-1 (fault la portar iertat, probabil, de arbitru în compensație cu penalty-ul din prima repriză). M-am ridicat în picioare victorios, sub privirile pline de pizmă ale comesenilor. Doar Raul părea că se bucură pentru succesul meu. Părea, însă. Pentru că la faza golului patru al olandezilor, când ”san Iker” a făcut pe șmecherul, preluând în careu, mult prea lung, o minge pe care până și Bănel a înțeles că-i mai sănătos s-o pleznești în tribună, în plopi, pe miriște, oriunde altundeva decât în propria poartă sau în picioarele vârfului advers, mai ales când vârful se numește van Persie, ei bine Raul a izbucnit în urale împreună cu întreaga asistență, jubilând nu pentru golul olandez cât pentru ieșirea mea, glorioasă, din postura de câștigător al potului. Golul de 5-1 n-a mai interesat pe nimeni. Jocurile fuseseră făcute, banii revenindu-i gazdei, conform unei cutume de pe vremea când vedeam meciurile campionatului mondial ”la ruși”.
P.S. 1 Meciul s-a terminat la miezul nopții, ceea ce se traduce printr-un cenaclu prelungit mult peste termenul convenit de comun acord între mine și internaționalul brănean, lucru care a fost consemnat în mod special de ”șoferul” de vinerea trecută.
P.S.2 Cronica apare atât de târziu din cauză de o nuntă cu tămbălău.
P.S. Nu semnez cronica asta. N-am chef să mă amendeze (mai știu eu cine?) că mi-am bătut perușii!

Adrian Ioan Lupu (na, că mi-a scăpat)
16.06.2014