De ani mulți și buni, m-am ferit cu precauție de orice contact cu teatrul.
Nu eram și, s-a dovedit, nu sunt nici acum pregătit să diger fel de fel de
experimente. Cu o mică și fericită excepție: acum vreo trei ani am văzut la
Oradea ”O scrisoare pierdută” cu Naționalul din București. Și asta pentru că la
recepția hotelului unde urma să-mi petrec noaptea, am dat nas în nas cu Marcel
Iureș și George Mihăiță. Am mai povestit despre asta. Acum o lună și ceva, pe
la prânz, am auzit la radioul din mașină că Festivalul de Film Documentar de la
Sibiu se deschide, în seara aceleiași zile, cu un spectacol de teatru
”documentar”, ”Double bind”,
realizat de TN Târgu Mureș și regizat de Alina Nelega și Kincses Reka. Din
prezentarea radiofonică am aflat c-ar fi vorba despre relațiile inter-etnice
din orașul ardelean. N-am rezistat tentației. Adică să văd etalate pe scenă
frustrările ambelor comunități și asta fără ipocrizii, așa cum promiteau cele
două regizoare la radio? Mi-am rezolvat rapid treburile pe ziua respectivă, am
sunat să rezerv bilete și la șase seara eram la Sibiu. Spectacolul a avut loc
într-o sală unde își ține concertele Filarmonica. Ca recuzită au fost
suficiente câteva scaune. Actorii unguri
vorbeau ungurește, cu subtitrare în română și engleză, actorii români în română,
cu subtitrare doar în engleză (pe ecranul din spate). În timp ce actorii intrau
în scenă și-și ocupau locurile pe scaune, doi instrumentiști, un violonist și un
naist, încep să cânte, alternativ, melodii folclorice, violonistul cântece
ungurești, naistul doine melancolice românești, încheind într-un gem session
armonios, păstrându-și fiecare tema. Au început apoi să fie curgă scene cu
situații familiare din viața de zi cu zi, evitate, băgate sub preș însă, în
orice poziție oficială: o tânără bucureșteancă (”regățeancă”) stabilită-n oraș,
care observă că o bună parte din populație vorbește ungurește și încearcă să
găsească prin librării un manual pentru a învăța limba maghiară. E flituită de
ambii librari, și de român și de ungur: ”Pleacă de-aicea domnișoară, așa ceva
nu se poate”. Modul în care părinții din ambele etnii își îndoctrinează, își
îndoapă copiii cu naționalism, cu cuvinte de genul ”să nu uiți niciodată”.
Cazuri de mistificare a istoriei, de ambele părți: supralicitarea
personalităților istoriei românilor, inventarea pe eroi sau personalități la
unguri (mai ales la secui). Relațiile contondente între formațiunile politice
ungurești precum și ipocrizia celor românești. Etc, etc, etc. O excelentă și
curajoasă prezentare a tensiunilor existente între cele două etnii. În
discuțiile de după spectacol, din foaier, am aflat că este prima piesă pusă în
scenă în comun de secțiile română și maghiară din istoria teatrului mureșean. De
văzut.
O altă piesă văzută recent a fost ”Colonelul și păsările” (de Hristo
Boicev, un bulgar, jucat la Teatrul Coquette – București). Într-un azil de
nebuni izolat, un fost colonel, bolnav,
se apucă să facă instrucție cu trei bolnave, una cleptomană, una bigotă și alta
nu mai știu ce (rromă), tot nebună, sub supravegherea unei pseudo-doctorițe, de
fapt o impostoare dependentă de droguri atrasă la sanatoriu de ușurința cu care
și-ar putea procura morfină. Li se năzare să plece la Geneva, în fata sediului
ONU, cu un jeep dezafectat și culmea, reușesc. Excelent jucată. De văzut.
De la festivalul de teatru de la Brașov:
Portugalia de Egressy Zoltan cu Teatrul Nottara: acțiunea se derulează
într-un sătuc din Ungaria, în marea majoritate a timpului în cârciuma satului.
Personaje banale, măcinate de ranchiună, fără orizont, între care nimerește un
eseist fugit de acasă, de la nevastă, care visează să ajungă în Portugalia, la
marginea oceanului și care îi sucește mințile barmaniței, sora patronului. La
cârciumă toți cei din sat consumă ”pe caiet”. Povestea se sfârșește tragic, cu
o crimă. La final, actorii cântă o melodie de factură neoprotestantă al cărei
sens n-am reușit să-l descifrez. În distribuție, printre alții, Catrinel Dumitrescu
(rol de nevastă alcoolică), Alexandru Pavel, Luminița Erga. De văzut. (regizor,
Victor Ioan Frunza)
Variațiuni pe teme de Kraepelin, de un italian, cu teatrul national Iasi
(regizor Alexandru Dabija).
Tema piesei este dominată de maladia lui Alzheimer. Dar eu n-am avut nici o
vină și nu înțeleg de ce am fost pedepsit! Joc și scenografie - remarcabile,
dar ... Iar mi s-a făcut frică de teatru!
Noiembrie 2015
