”Splendoare-n iarbă” la poalele Măgurii. Fotbalul în Codlea - fragment

Pe la sfârșitul anilor 50 din secolul trecut, erau deja destui fotbaliști în Codlea pentru a lua ființă o a doua echipă. Aceasta s-a înființat în 1958 și s-a numit Fructexport, fiind echipa ”serelor”, ce aveau să devină celebre în toată țara în special datorită garoafelor care s-au cultivat acolo. Din lotul Fructexport-ului făceau parte, la înființare, Ion Cârstoloveanu, Gheorghe Lihaci, Alexandru Lupu I, Ioan Munteanu, Gyorgy Lorand, Valentin Mircioiu, Nicolae Pascu, Ion Pascu, etc. Echipa a fost înscrisă în Campionatul Raional în anul 1958 și a promovat în Campionatul Regional în 1959. În septembrie 1960, odată cu schimbarea conducerii la Fructexport și preluarea funcției de un ”tovarăș” neatins de virusul fotbalului, Valentin Mircioiu a obținut acordul de a transfera echipa la fabrica de coloranți Colorom Codlea (fostă I.G. Farben). Primul antrenor la Colorom a fost Fulbito (un român trimis cu câțiva ani înainte de FRF în Brazilia pentru un schimb de experiență). Au antrenat echipa, mai apoi, Gigi Frut – fost fotbalist de primă divizie la Dinamo Brașov și Tase Stoian - care avea să facă o carieră longevivă de antrenor, în Codlea. Din lot făceau parte Valică Mircioiu, Ion Munteanu, Alexandru Lupu I, Nicolae Adam, Ion Cârstoloveanu, Gheorghe Lihaci, Kurt Rothbecher, Rudolf Ghon, Florin Crăciun, Ion Arzoiu, etc.  A fost momentul în care s-a declanșat una dintre cele mai frumoase, uneori cu tente dramatice, rivalități din Codlea: cea dintre Măgura și Colorom. Unul dintre primele meciuri dintre ele, în septembrie 1961, a fost ca o prevestire pentru ce avea să urmeze: la pauză Colorom-ul conducea cu 3–1. S-a terminat 6-3 pentru Măgura. Rivalitatea dintre cele două era mare, chiar dacă au fost multe cazuri de frați dintre care unul juca la Colorom și celălalt juca la Măgura: Ion Cârstoloveanu, Valentin (Valică) Mircioiu, Gheorghe Lihaci jucau la Colorom, Gheorghe Cârstoloveanu, Ion Mircioiu și Nicu Lihaci jucau la Măgura. Când jucau Măgura cu Coloromul ”rămânea vaca neadăpată-n grajd și biserica goală, duminica la Liturghie” (Sabin Ciulu). Pe durata meciului prieteniile precum și gradele de rudenie rămâneau în afara stadionului. Se ”punea osul” fără milă, fără menajamente, astfel încât din tribună se mai auzea câte un glas de mamă îngrijorată strigând: ”Mă Gheorghe, nu-l mai lovi pe frate-tău Ion, că te scot de la ”hrană caldă” o săptămână”. Cu Măgura țineau ”codlenii”, ”băștinașii”, ”pământenii”, pe când suporterii Coloromului erau cei care se stabiliseră recent în localitate, în perioada industrializării din anii 1950 – 1960. De unde această împărțire a simpatiilor, greu de înțeles și cu atât mai greu de explicat, atâta timp cât în ambele echipe erau atât ”băștinași” cât și ”venetici” (cum li se spunea ”noilor veniți”), în plus existând și situația fraților împărțiți în cele două echipe, așa cum am arătat mai sus. ”Meciul” suporterilor începea cu cel puțin o săptămână înainte și se ”termina” la câteva zile după întâlnirea propriu-zisă. Oriunde, în școli, la servici, în cârciumi, la petreceri, la nunți sau la baluri, partea masculină a urbei, ”de la cei cu caș la gură pân’ la cei cu barba sură”, nu se discuta decât despre ”marele derby local”. Se comentau echipele probabile, se analizau jucătorii pe post, se emiteau judecăți de valoare, toate acestea înainte de meci. Se diseca fiecare fază, fiecare execuție, după ultimul fluier al arbitrului. Dar mai ales, cele două tabere se tachinau amical și fără menajamente, cu ironie și umor, unii jubilând temporar pe seama amărăciunii celorlalți, până la urmâtoarea întâlnire directă, când, de cele mai multe ori, rolurile se inversau. Frumusețea acestor adevărate evenimente locale consta în faptul că, deși pe teren se lupta ”la baionetă”, atât jucătorii cât și suporterii celor două tabere fraternizau apoi la un șpriț, la Cetate - în centru, la Aluniș - în ”Tyrol” sau la ”Distrugătorul” – în Colorom,  fără ranchiună și resentimente, așa cum frumos spune domnul Sabin Ciulu: ”În teren ne ”mâncam” unii pe alții. După meci redeveneam prieteni”.  

FAUST, Octombrie 2016

Deși e greu de crezut, la Brașov se mai întâmplă și minuni. De ce e greu de crezut? Pentru că este vorba de un oraș păstorit de un edil cu grave probleme penale și care a arătat o totală lipsă de interes față de actul cultural, ca să nu mai vorbim de tentativele repetate de a distruge instituțiile responsabile cu acest domeniu ale urbei. Exemple sunt numeroase, începând cu demiterea maestrului Cristian Mihăilescu din fruntea Operei (știa el ”ce se întâmplă p-acolo”, fără a călca la vreun spectacol sau la vreo repetiție. De altfel, maestrul Mihăilescu a semnat regia spectacolului la care voi face referire în continuare), continuând cu scandalul în plină desfășurare de la Teatru sau cu campania de-a dreptul penibilă și eșuată lamentabil a Brașovului de a prinde selecția finală în tentativa de a deveni Capitală Culturală Europeană în 2022. În ciuda acestor șicane, cum spuneam mai sus, se mai întâmplă și minuni. O astfel de stare de grație s-a petrecut sâmbătă 15 Octombrie 2016 pe scena Operei din Brașov unde a avut loc spectacolul cu opera Faust de Charles Gounod, în regia d-lui Cristian Mihailescu. Libretul are la bază prima parte a capodoperei literaturii universale, cu același nume, a marelui poet, dramaturg și romancier german Johann Wolfgang Goethe: doctorul Faust, ajuns la bătrânețe, face pactul cu diavolul, acceptând să-și vândă sufletul lui Mefisto, în schimbul recâștigării tinereții. Acestui schimb imoral îi cad victime Margareta (Marguerite), sedusă de Faust redevenit tânăr, și Valentin, fratele acesteia. Cam acesta ar fi, în câteva cuvinte stângace, subiectul operei lui Gounod, la rândul ei o capodoperă a teatrului liric. Cei care au făcut din reprezentația de sâmbătă 15 Octombrie un spectacol de excepție, au fost artiștii Operei Brașov.

În rolul Marguerite-ei a strălucit Anda Pop, una din stelele de necontestat ale Operei brașovene. Cu o voce amplă, inteligent dozată în funcție de cerințele partiturii, cu un joc scenic cu nimic mai prejos de cel al unui actor de teatru și cu o pronunție în franceză mai curată decât a unui nativ parizian, marea artistă a fost întâmpinată la finalul spectacolului cu urale de un public entuziast. O mențiune specială pentru terțetul din actul III (”Anges purs, Anges radieux”) care a electrizat pur și simplu asistența.

Anda Pop

Rolul Mefisto a fost interpretat de basul Dan Popescu, cu capacități vocale inimaginabile. La unele note de la limita inferioară a portativului, dacă sala operei ar fi avut geamuri, sunt convins că acestea ar fi început să vibreze în rezonanță cu sunetele emise de artist. Ascultându-i râsul malefic sau blestemul aruncat asupra Marguerite-ei (”Marguerite, sois maudite!”) te lua cu răcoare pe șira spinării. Și domnia sa a fost răsplătit cu urale la finalul spectacolului.

 Dan Popescu

 În sfârșit, dar nu cel din urmă, am avut bucuria de a-l urmări în rolul Valentin pe baritonul Alexandru Aghenie! Tânăr, înalt, svelt, dar, mai presus de toate, posesor al unei voci extraordinare, demnă de marile scene ale lumii. Aria lui Valentin din actul I (”Avant de quiter ces lieux”) a fost interpretată magistral de artist iar la finalul ei sala a explodat, realmente, ca și la apariția sa de la final.

Alexandru Aghenie

La reușita spectacolului au contribuit cu succes Lucian Corchiș (Opera Națională București) - Faust (înlocuitor de ultim moment al tenorului Robert Nagy), Asineta Răducan în rolul Siebel și Sonia Hazarian în rolul Marthe Schwerdtlein, Lorand Cristian, precum și orchestra condusa de tânărul dirijor Ciprian Teodorașcu din București, corul  Operei condus de Leonard Boga, echipa de balerine Valentina Mirică și Nicoleta Sasu, coregraf Nermina Demian și scenograful Șerban Luca.