Pe la sfârșitul anilor 50 din secolul trecut, erau deja destui fotbaliști
în Codlea pentru a lua ființă o a doua echipă. Aceasta s-a înființat în 1958 și
s-a numit Fructexport, fiind echipa ”serelor”, ce aveau să devină celebre în
toată țara în special datorită garoafelor care s-au cultivat acolo. Din lotul
Fructexport-ului făceau parte, la înființare, Ion Cârstoloveanu, Gheorghe
Lihaci, Alexandru Lupu I, Ioan Munteanu, Gyorgy Lorand, Valentin Mircioiu,
Nicolae Pascu, Ion Pascu, etc. Echipa a fost înscrisă în Campionatul Raional în
anul 1958 și a promovat în Campionatul Regional în 1959. În septembrie 1960, odată
cu schimbarea conducerii la Fructexport și preluarea funcției de un ”tovarăș”
neatins de virusul fotbalului, Valentin Mircioiu a obținut acordul de a
transfera echipa la fabrica de coloranți Colorom Codlea (fostă I.G. Farben).
Primul antrenor la Colorom a fost Fulbito (un român trimis cu câțiva ani
înainte de FRF în Brazilia pentru un schimb de experiență). Au antrenat echipa,
mai apoi, Gigi Frut – fost fotbalist de primă divizie la Dinamo Brașov și Tase
Stoian - care avea să facă o carieră longevivă de antrenor, în Codlea. Din lot
făceau parte Valică Mircioiu, Ion Munteanu, Alexandru Lupu I, Nicolae Adam, Ion
Cârstoloveanu, Gheorghe Lihaci, Kurt Rothbecher, Rudolf Ghon, Florin Crăciun,
Ion Arzoiu, etc. A fost momentul în care
s-a declanșat una dintre cele mai frumoase, uneori cu tente dramatice,
rivalități din Codlea: cea dintre Măgura și Colorom. Unul dintre primele
meciuri dintre ele, în septembrie 1961, a fost ca o prevestire pentru ce avea
să urmeze: la pauză Colorom-ul conducea cu 3–1. S-a terminat 6-3 pentru Măgura.
Rivalitatea dintre cele două era mare, chiar dacă au fost multe cazuri de frați
dintre care unul juca la Colorom și celălalt juca la Măgura: Ion Cârstoloveanu,
Valentin (Valică) Mircioiu, Gheorghe Lihaci jucau la Colorom, Gheorghe
Cârstoloveanu, Ion Mircioiu și Nicu Lihaci jucau la Măgura. Când jucau Măgura
cu Coloromul ”rămânea vaca neadăpată-n
grajd și biserica goală, duminica la Liturghie” (Sabin Ciulu). Pe durata
meciului prieteniile precum și gradele de rudenie rămâneau în afara
stadionului. Se ”punea osul” fără milă, fără menajamente, astfel încât din
tribună se mai auzea câte un glas de mamă îngrijorată strigând: ”Mă Gheorghe,
nu-l mai lovi pe frate-tău Ion, că te scot de la ”hrană caldă” o săptămână”. Cu
Măgura țineau ”codlenii”, ”băștinașii”, ”pământenii”, pe când suporterii
Coloromului erau cei care se stabiliseră recent în localitate, în perioada
industrializării din anii 1950 – 1960. De unde această împărțire a simpatiilor,
greu de înțeles și cu atât mai greu de explicat, atâta timp cât în ambele
echipe erau atât ”băștinași” cât și ”venetici” (cum li se spunea ”noilor
veniți”), în plus existând și situația fraților împărțiți în cele două echipe,
așa cum am arătat mai sus. ”Meciul” suporterilor începea cu cel puțin o
săptămână înainte și se ”termina” la câteva zile după întâlnirea propriu-zisă.
Oriunde, în școli, la servici, în cârciumi, la petreceri, la nunți sau la
baluri, partea masculină a urbei, ”de la cei cu caș la gură pân’ la cei cu barba sură”, nu se discuta decât despre
”marele derby local”. Se comentau echipele probabile, se analizau jucătorii pe
post, se emiteau judecăți de valoare, toate acestea înainte de meci. Se diseca
fiecare fază, fiecare execuție, după ultimul fluier al arbitrului. Dar mai
ales, cele două tabere se tachinau amical și fără menajamente, cu ironie și
umor, unii jubilând temporar pe seama amărăciunii celorlalți, până la
urmâtoarea întâlnire directă, când, de cele mai multe ori, rolurile se inversau.
Frumusețea acestor adevărate evenimente locale consta în faptul că, deși pe
teren se lupta ”la baionetă”, atât jucătorii cât și suporterii celor două
tabere fraternizau apoi la un șpriț, la Cetate - în centru, la Aluniș - în
”Tyrol” sau la ”Distrugătorul” – în Colorom, fără ranchiună și resentimente, așa cum frumos
spune domnul Sabin Ciulu: ”În teren ne
”mâncam” unii pe alții. După meci redeveneam prieteni”.
