Dragă Goe (scrisoare oarecum deschisă)
Așa cum probabil ai aflat, sâmbăta trecută s-a stins marele poet Emil
Brumaru. Trebuie să fi aflat, dacă nu de pe la televiziuni sau de pe facebook,
măcar de la Rasca, care acum câteva zile mi-a telefonat să mă întrebe dacă nu
strângem bani de coroană, pentru înmormântare. Fire sensibilă amicul Rasca,
nimic de zis! Suflet de poet închistat într-un trup eminamente prozaic! În
acest ocean de tristețe răzbate totuși o rază de lumină pură! Orizontul tău de
lectură se lărgește considerabil prin dispariția marelui scriitor, știut fiind
că tu îți ghidezi lecturile după un principiu aberant, ilogic, oripilant: citești
numai morți! În acest sens, te informez că material de lectură există destul
prin librării, mai puțin în librăria micului orășel de munte, căreia îi mai
zice lumea librărie doar din inerție.
Aș vrea însă să-ți explic cum am ajuns eu să fiu cucerit total, iremediabil
și fără umbră de rezervă de poezia lui Emil Brumaru. Prin 2010 a dat colțu’ Păunescu
și au luat foc toate televiziunile. Intrau în direct o grămadă de indivizi mai
mult sau mai puțin neaveniți care se întreceau în cădelnițatea ”maestrului”.
Personal nu l-am agreat pe bard, apreciindu-i totuși câteva poezii, în special
”Dacă tu ai dispărea”. Prin noianul de laude patetice și unele dintre ele chiar
deșănțate, am auzit și două voci distincte, una a lui Dan C Mihăilescu (dacă
vrei îți pot pune la dispoziție un articol al lui Dan C pe această temă, care
se mulează perfect pe părerea mea) și a doua a lui Nicolae Manolescu. Manolescu,
întrebat fiind dacă îl consideră pe Păunescu ca fiind printre cei mai mari
poeți români, a driblat cu eleganță (nu ca tine!) indicând alte câteva nume
despre care a spus că sunt cu adevărat mari poeți: Emil Brumaru, Leonid Dimov,
Ion Mureșan, Ioan Es Pop, etc. La nici o săptămână mi-a căzut sub ochi
următoarea poezie:
”Era un Înger care se
oprise,
Nedumerit de-nfumurarea mea
De-a scotoci prin lucruri și
prin vise,
Semnele calde moi și
nepermise
Ale femeilor cu coapsa grea.
Era un Înger ce mă dojenea.”
…………………………………
Am căutat apoi pe net și
alte poezii ale lui și am descoperit alte minunății (Femeia mea frumoasă ca
scriptura, Dragoste nemărturisită, etc, etc, etc). Ce m-a cucerit însă definitiv
a fost umorul excepțional din unele poezii și nu mă pot abține să nu citez din
memorie (cu probă orală, dacă vrei):
”Tu o să pleci la Weimar iar
eu o să rămân
Neputincios și singur să sufăr la Dolhasca.
Acolo pe stradele amantul tău bătrân,
Te va-nvăța germana și-ți va
umbla la sân
Cu mâna lui cea rece și
umedă ca broasca
…………………………………………………
Căci mi-ai distrus viața,
Cornelia Gheorghiu,
O actoriță moale de pluș
înveninat. Iar sufletu-mi de înger, suavul și zglobiul,
În vechi pantofi de damă cu
tocul ca burghiul,
L-ai ocolit, jenată de amor, ca pe-un rahat.”
L-ai ocolit, jenată de amor, ca pe-un rahat.”
Printre altele, s-a autoproclamat Președintele Rezervației de Îngeri Dolhasca, stat independent, a lansat pentru prima dată-n istorie conceptul de femeie cu trei sâni, mult înaintea producției Total Recall (sau total rectal, cum a numit-o un prieten plin de spirit), etc. Ce mai, omul a fost o bogăție!
N-am apucat să obțin nici
măcar o iscălitură pe vreuna din cărțile domniei sale. Singura interacțiune pe
care am avut-o cu marele poet a fost pe facebook, prin noiembrie, acolo unde
maestrul își posta aproape zilnic creațiile. Vizitasem Muzeul Național de Artă
Contemporană și o pânză de acolo m-a dus cu gândul fix la o strofă dintr-o
poezie a sa:
”Iubita mea cu
coapse-mbelșugate
Ți-am dăruit o droaie de palate
În care să-ți răsfeți sânii și curul,
Rotund și luminos ca abajurul”
I-am trimis fotografia tabloului
însoțită de versuri sub forma unui comentariu la una din postările sale și am
primit poate cel mai frumos semnal obținut vreodată pe facebook. Emil Brumaru
mi-a dat ”like”!

