Decembrie 1989

Aveam deja un an și două luni ”vechime în câmpul muncii” în decembrie 1989. Cu un an și jumătate mai devreme, în iunie 1988, terminasem facultatea (TCM ”pur”) și luasem repartiție la cea mai râvnită uzină din județ, la ICA (Intreprinderea de Construcții Aeronautice) Ghimbav, care producea aparate de zbor, avioane și elicoptere. Profitasem de o ”clauză”, total incorectă, impusă în ”înțelepciunea” lui de partidul comunist, singurul existent atunci, ce se numea ”prioritate de buletin” și care trecea pe planul nșpe, ca criteriu de departajare, media generală de absolvire, parametrul obiectiv de clasificare al absolvenților având la bază strict meritocrația. Mai ”tare” decât ”prioritatea de buletin” era doar ”prioritatea de căsătorie”, între criteriile pe baza cărora se făceau repartițiile absolvenților la diferite uzine din țară. Care era cauza acestor aberații? Partidul (pcr) considera că țara trebuie să se dezvolte armonios, să șteargă, cu de-a sila, diferențele dintre sat și oraș. În urma industrializării forțate se construiseră fabrici pe toate coclaurile, prin localități de care nu auzisem până atunci, fabrici care aveau nevoie de ingineri (circulau mai multe bancuri pe această temă. Se zicea că posturile la repartiții se diferențiau astfel: posturi în localități în care oprește trenul, în localități prin care trece trenul și în care s-a auzit de tren). Odată ce luai repartiția, trei ani de zile, timp în care se considera că ai mari șanse să te ”legi de glie” în localitatea unde fusesei repartizat, nu aveai dreptul să te angajezi ca inginer la altă fabrică din țară. Era un fel de revoluție culturală tip Mao, în variantă soft, mioritică. Marile orașe erau ”închise”, asta însemnând, în traducere, că în lista posturilor disponibile pentru proaspeții absolvenți nu exista nici măcar unul în orașele reședință de județ. Fiecare absolvent își dorea, cum era și normal, să ia repartiție cât mai aproape de casă și cât mai aproape de marile orașe. În acest context e clar că un post de inginer la ICA Ghimbav era ținta predilectă a absolvenților de la TCM Brașov, mai ales a celor cu buletin de Brașov: din punct de vedere tehnic era considerată elita, superlativul a tot ce exista în domeniul construcțiilor de mașini din zonă, ceea ce nu era puțin lucru, Brașovul fiind la acea oră județul cu cea mai puternică dezvoltare industrială din țară, după București. În plus, fabrica se afla la vreo 6 kilometri distanță față de oraș, adică o nimica toată. Nici avantajele financiare nu erau de neglijat: fiecare angajat al ICA beneficia de un spor de tehnicitate de 14% la salariu. Eu aveam buletin de Codlea, un orășel acolo, și, conform concepției imbecile a pcr, aveam prioritate față de colegii de facultate cu buletin de Brașov, indiferent de media de absolvire, inclusiv la Ghimbav care era considerată comună limitrofă. Fusesem pus la curent cu toate acestea de colegii din anii mai mari cu care făceam zilnic naveta Codlea – Brașov și care, băieții mai ales, mi-au dat sfaturi competente de genul: ”Stai bă liniștit! Nu te strofoca cu învățatul, că ai postul asigurat la ICA, ca noi toți (adică cei cu buletin de Codlea). Trage numai în sesiune și la proiecte (vreo opt sau nouă, în afară de cel de diplomă), în rest distrează-te, că viață mai mișto ca-n facultate nu mai pupi!” Nu m-am lăsat greu convins de aceste cuvinte ”înțelepte”. Mai greu mi-a fost în primele sesiuni, că dup-aia ”rețeta” a mers unsă. Și, culmea, cu cei care m-au îndrumat astfel, fără excepție, aveam să fiu coleg la ICA, locul unde am ”betonat”, dacă mai era nevoie, prieteniile. Se ”legase” o gașcă tare frumoasă de stagiari la ”mama ICA”.
*
Un sfârșit de săptămână banal, ca orice sfârșit de săptămână, la mijloc de decembrie 89. Vremea se încălzise considerabil, după ce, cu două săptămâni înainte, avusesem parte de un ger sec, fără urmă de zăpadă, de crăpau pietrele. Fuseseră două zile la rând cu temperaturi de -31 de grade Celsius. Știam asta de la băieții de la stația meteo aflată pe câmp, la câteva sute de metri distanță de fabrică. Teoretic, după lege, la temperaturi mai joase de -30 de grade trebuia întreruptă activitatea, fiind considerată stare de calamitate. Oficial însă, la radio fuseseră anunțate doar -29 de grade, ”ca să nu stagneze producția”. Înghețasem teribil în acele dimineți în stația din Codlea în așteptarea ”convenției”, adică a autobuzului ce ne ducea în fiecare dimineață la muncă. Când a apărut, cu întârziere de cel puțin o oră, am sărit toți navetiștii de ICA cu gura pe șofer, cu care ne cunoșteam deja. ”N-a vrut să pornească hărăbaia!” – s-a scuzat omul, ”a înghețat motorina în rezervor și pe conducte, că-i ”aditivată” cu apă”. Ajungând la fabrică, până la secția de uzinaj unde lucram și care era aproape de pista de decolare a elicopterelor, aveam de mers vreo câteva sute de metri. De fiecare dată când inspiram aveam senzația că mii de ace îmi pătrund în sinusuri și de acolo direct în creier, provocându-mi o durere atroce. Haina de fâș, lungă până la genunchi (vișinie cu guler alb, cum aveau doar sportivii pe atunci, cumpărată tot prin mătușă-mea), se întărise de la frig și pocnea la fiecare mișcare, de parc-ar fi fost din tablă.
*
În duminica de 17 decembrie 1989, a fost o vreme mohorâtă dar călduță. După prânz (supă cu găluști sau cu tăiței și șnițel de pui cu pireu, un meniu mai mult decât stereotip, aproape ritualic, de fiecare duminică) l-am sunat pe Sergiu, prietenul meu, și i-am sugerat ca seara să mergem la teatru, în Brașov. Internaționalul brănean se însurase deja de un an și fusese ”șters din evidențele” holteilor. Se juca Birlic, cu Costache Babii în rolul titular. Sergiu a fost de-acord, oricum n-aveam altă alternativă mai plăcută de a ne petrece duminica seara, astfel că pe la șapte fără ceva eram prin parcul central din Brașov, îndreptându-ne către Teatrul Dramatic. Se întunecase de mult când am trecut prin fața județenei de partid (actuala clădire a Prefecturii și a Consiliului Județean) unde am observat cu surprindere că erau aprinse luminile în absolut toate birourile. Era un fapt ieșit din comun pentru o seară de duminică și, în același timp, contrastant cu întunericul de pe stradă, unde ici colo dacă ardea câte un bec din vârf de stâlp. ”Ce-o fi aici?” ne-am întrebat. ”Poate vine Ceaușescu mâine” – a zis Sergiu și i-am dat dreptate, nu fără a scăpa printre dinți o scurtă dar apăsată înjurătură la adresa ”conducătorului iubit”. De fiecare dată când i se năzărea ”supremului” să facă vreo vizită pe undeva prin țară, trepădușii locali intrau rapid în fibrilație. Începea o agitație vecină cu disperarea pentru cosmetizarea zonei și obiectivului, de obicei una sau mai multe fabrici, în care urma să aibă loc ”vizita de lucru”. Activitatea productivă se oprea, se făcea curățenie, se văruiau bordurile, se spălau geamurile secțiilor, se împărțeau salopete și halate noi, se selectau atent persoanele care urmau să intre în contact cu Ceaușescu și care erau ținute în carantină, sub supraveghere medicală strictă, pentru cel puțin 24 de ore, ca nu cumva să-l molipsească pe ”cizmar” cu vreun virus. Potemkiniadă în toată regula.
După ce s-a terminat spectacolul (o comedie excelentă, bine jucată) am trecut iar pe lângă clădirea ”județenei” ce continua să fie luminată intens în interior.
A doua zi, luni 18 decembrie, am ajuns la birou, ca de obicei. Pe la 8 dimineața a ajuns și colegul care era profesor – maistru pentru elevii liceului Hidromecanica care făceau practica la noi în secție. ”S-a întâmplat ceva la Timișoara” – ne-a informat. ”Ce?” – am întrebat. ”Nu știu exact, dar ceva nasol. Am ascultat acum de dimineață știrile la Șopârlica (în traducere Europa Liberă)”. ”Dă Doamne!” a zis Șoni, alt coleg (era român dar, în bășcălie, îi maghiarizasem diminutivul. Era unul dintre colegii mai mari care mă sfătuiseră ”de bine” în facultate). Nu-mi făceam prea mari iluzii dar, în adâncul sufletului, încă mai speram că va ajunge și la noi valul de schimbări ce cuprinsese celelalte țări din blocul comunist. Eram la curent cu toate astea pentru că, zilnic, fără excepție, ascultam Europa Liberă. Aflasem că în aceea toamnă căzuse zidul Berlinului, despre revoluția de catifea din Cehoslovacia, de schimbările din Ungaria și că în Polonia se pregăteau, auzi enormitate, alegeri libere. La noi, cu nici o lună mai înainte, tocmai ce fusese ”Ceaușescu reales, la al XIV-lea Congres” (ăsta fusese sloganul), cu unanimitate, ba chiar mai mult decât atât! Când am auzit că s-ar fi întâmplat ceva la Timișoara, le-am povestit și eu despre activitatea febrilă pe care o remarcasem în seara precedentă la ”județeana de partid”. La țigară, în WC, la fereală de ochii dușmanului (a se citi șeful secției, un tip ranchiunos, mic și-al dracului), i-am informat și pe ceilalți colegi (ingineri tehnologi pentru linia de mașini CN. Eu eram tehnolog în partea de tehnologie clasică) despre ce aflasem. Nu știau nimic. Abia seara, acasă, am aflat de la Europa Liberă că la Timișoara avusese loc o manifestație anti-comunistă și că forțele de ordine deschiseseră focul în manifestanți! Asta însemna că regimul depășise orice limită! Că recursese la acțiuni extreme. De bătăi, de arestări abuzive, de internări în spitale de psihiatrie, mai auzisem tot de la Europa Liberă, cazurile Doina Cornea, Mircea Dinescu, Ana Blandiana, Paul Goma sau, mai nou, Dan Deșliu, fiind pe larg dezbătute la celebrul post de radio. Dar să se tragă în oameni? Așa ceva nu mă gândisem că e posibil. Eram oripilat de ce aflasem pe calea undelor. În ziua următoare în toată ICA nu se discuta decât despre evenimentele de la Timișoară și despre ce avea să urmeze. Jan, cel care în ziua precedentă ne dăduse informația, se lansase în pronosticuri despre soarta dictatorului: ”Nu cred că mai prinde revelionul!” N-avea să prindă nici Crăciunul, după cum se știe. Cu fiecare discuție, ura mocnită față de regim și față de Ceaușescu și clica lui se amplifica, amenințând serios să dea în clocot.
Ceaușescu plecase luni, 18 decembrie, într-o bizară vizită în Iran, de unde s-a întors abia miercuri, 20 decembrie. Atunci, miercuri seara la ora 19.00, a apărut la televizor unde a înfierat cu mânie proletară acțiunile ”unor elemente huliganice” la Timișoara (peste câteva luni, un alt individ vorbea despre ”huliganii din Piața Universității”). A vorbit apoi de grupuri teroriste, fasciste, care au atacat forțele de ordine, inclusiv unitățile militare, iar acestea au ripostat cu foc de avertisment, recunoscând astfel, voalat, că la Timișoara s-a tras în manifestanți! A menționat că acțiunile sunt coordonate de ”cercuri reacționare”, de servicii de spionaj ”iredentiste”, ce au ca scop ”destrămarea teritorială a României” (în unitățile militare, militarilor în termen li s-a comunicat atunci că armata ungară a intrat în țară, ”că au intrat ungurii peste noi”!). A mai făcut apel la popor ”să rămână strâns unit în jurul farului călăuzitor, partidul comunist român” în riposta contra ”cercurilor reacționare” evidențiind faptul că armata a dat dovadă de răbdare și că a acționat conform regulamentelor. Cu alte cuvinte, armata fusese scoasă pe străzi la Timișoara și trăsese în manifestanți! Cel puțin asta era interpretarea pe care am dat-o a doua zi frazei respective. Ca ”om cu armata făcută”, știam că armata n-avea atribuții în stabilirea ordinii în interiorul țării, dar asta era un moft. Atâtea reguli și legi elaborate de comuniști erau încălcate tot de ei, încât una în plus nu mai conta. Nu știam ce să cred. Mă așteptam ca individul să cedeze, să văd măcar o urmă de remușcare pe fața lui, o slăbiciune. Nici vorbă de așa ceva. Părea la fel de stăpân pe situație ca întotdeauna. În schimb ne transmisese subtil că e gata de orice ca să-și salveze poziția. Că cine era dispus să se ridice împotriva lui își risca nu doar libertatea, ca până atunci, ci și viața.

Va urma
Adrian Ioan Lupu

Decembrie 2014

Distracții în comunism I

Într-una din zilele trecute, intrând într-o librărie, am dat peste o carte care se numește ”Cărți, filme, muzici și alte distracții din comunism”, volum colectiv coordonat de Dan Lungu și Amelia Gheorghiță. Fiindu-mi imposibil să rezist unei asemenea tentații, după o răsfoire rapidă, am cumpărat-o și m-am întors rapid acasă unde m-am cufundat cu voluptate în lectură. Din primele pagini, mai exact din ”capitolul” Cuvânt-înainte semnat de Dan Lungu, am aflat, cu o ireparabilă întârziere, cum s-a constituit acest volum. Coordonatorul a lansat un apel de culegere a textelor pe o pagină de Facebook, în scurt timp i-au ”fost servite” cam 60 de texte pe tema propusă, a urmat o selecție și gata cartea! Deși sunt ”friend” pe facebook cu Dan Lungu și îi urmăresc permanent pagina din același spațiu virtual, n-am avut habar de inițiativă, ceea ce mi-a căzut cam greu, ca să zic așa. Tare aș fi trimis și eu un text pe această temă. Nu știu dacă am ceva talent în ale scrisului, dar amintiri am cu duiumul, har Domnului. Chiar dacă am ratat atât startul cât și sosirea, am prins cu entuziasm ideea și mă voi strădui să povestesc cum îmi petreceam timpul liber înainte de 1990.

Cărți

Fix cu un an înainte de a începe școala, părinții mei s-au hotărât că e cazul să înceapă să mă ”alfabetizeze”. Tata a căutat, și până la urmă a găsit, niște caiete vechi cu linii orizontale intersectate de linii oblice, înclinate spre dreapta, care formau niște paralelograme în care eu trebuia să scriu litere. Era o dimineață ploioasă de început de septembrie iar tata mai avea câteva zile de concediu pe care intenționa să le dedice exclusiv îndrumării primilor pași ai unicului său fiu pe calea buchiilor. M-am plictisit îngrozitor până către prânz, când a sunat telefonul salvator care reclama prezența ”dascălului” de circumstanță, la uzina unde lucra, începând chiar de a doua zi. A fost prima și ultima tentativă de acest gen din acel ultim an de ”clasă zero” - cum îi zice acum. Chiar de a doua zi, m-a dus mama din nou la cămin unde m-am jucat fără griji și fără tentative de școlarizare înainte de vreme. Am învățat să citesc în clasa a I-a, fără nici o pretenție de precocitate. De fapt, clasa a I-a mi s-a părut una dintre cele mai dificile din cei 17 ani de școală pe care i-am acumulat ”la bord”. După amieze interminabile de bastonașe, cârlige și alte semne fără rost, desenate anevoios , pe un caiet de ”mate”, cu un creion (KOH-I-NOR Made in Tchechoslovakia) ținut de o mânuță nesigură, primite ca temă de la ”tovarășa”. Atât mama cât și tata au un scris de mână caligrafic, o minunăție, cu literele de aceiași înălțime, toate înclinate uniform cu același unghi și considerau că singurul lor copil era musai să îi moștenească. Drept care, când terminam de umplut pagina de caiet regulamentară cu semnele ălea prostești și mă pregăteam să ies afară la joacă, venea invariabil întrebarea fatidică: ”Ție îți place cum arată tema?” Normal că îmi plăcea, chiar dacă în unele locuri foaia de hârtie se găurise de atâta șters cu radiera! Doar mă străduisem din greu! Părinților nu le plăcea și considerau că nu se cuvine să-i prezint învățătoarei o asemenea lucrare lipsită de orice simț estetic, drept care îmi rupeau foaia fără milă. Lacrimile începeau să-mi curgă atunci instantaneu și plângeam cu sughițuri preț de cel puțin o jumătate din noua pagină cu semne. De regulă, a doua zi la școală, învățătoarea abia dacă își arunca o privire fugară peste pagina mea nenorocită, pentru care suferisem atât! Rezultatul ? Am un scris de mână criptografic pe care, uneori, abia îl înțeleg eu. Nu le reproșez nimic părinților mei, îmi voiau binele. Metoda însă, cred că a fost total ineficienta, de vreme ce nu și-a atins scopul (treizeci de ani mai târziu, am procedat diametral opus cu fiul meu, în sensul că nu l-am hărțuit deloc, nu i-am rupt, nici eu nici soția, nici o foaie din temele pe care le-a primit. Rezultatul a fost identic! ”Scrie” într-un alfabet ”cuneiform”, ilizibil) .
Primele publicații tipărite care mi-au picat în mână (mai bine zis, mi-au fost strecurate prin preajmă de tata, în așa fel încât să dau de ele) au fost benzile desenate cu caracter istoric. Așa am aflat că unii dintre strămoșii noștri au fost geții, conduși de un rege care se numea Dromichetes și care, de viteaz ce era, îl făcuse prizonier pe un conducător macedonean, Lisimachus. Unul dintre supușii lui Dromichetes era atât de puternic încât s-a luptat cu un urs și l-a dovedit cu mâinile goale! Sau de un voievod numit Basarab care a biruit un rege ungur, Carol Robert de Anjou, aruncându-i lui și armatei lui cu bolovani în cap, în timp ce trecea printr-o vale îngustă numită Posada. Ori despre un grup de 500 de moldoveni trimiși de domnitorul Alexandru cel Bun ca să lupte alături de Vladislav Iagelo, regele Poloniei (târziu am aflat că era, de fapt, lituanian), cu cavalerii teutoni la Marienburg sau Grunwald, nu mai știu exact unde. Narațiunea era captivantă, desenele erau colorate și suficient de expresive pentru a trezi imaginația copilului care eram atunci. Le citeam și reciteam după care mă duceam în șopronul aflat în prelungirea casei, unde moșu-meu avea un banc de tâmplărie, și îmi meșteream, din două bucăți de lemn și două cuie, o sabie sub formă de cruce cu care mă luptam vitejește cu puhoiul de dușmani imaginari care veniseră să-mi cotropească țara.
Tot cam atunci am găsit, lângă papucii făcuți cu cremă și lustruiți în așteptarea lui moș Nicolae, o carte pe care aveam s-o citesc și s-o recitesc cu pasiune: Legendele Olimpului - Eroii de Alexandru Mitru. Altă rampă de lansare pentru imaginație. Poveștile eroilor ca Heracle, Tezeu, Asclepio, Orfeu, Iason, Ulise, Paris, Ahile, Hector (cum de un căruțaș din vecini, căzut în patima alcoolului, a ajuns să-și boteze unul din cai Hector, rămâne un mister), învrăjbiți de zeii olimpieni ca Zeus, Afrodita, Apollo, Hera, Artemis, m-au fascinat. Și cum ar fi putut fi altfel când citeam acolo că Heracle sau Tezeu puteau birui singuri armate întregi? Căutam de zor dovezi pentru amândoi, ca să stabilesc ”care-i mai tare” (același tip de dilemă l-a frământat și pe fiul meu, dar cu alte personaje: Superman sau Spiderman, leul sau tigrul, elefantul sau balena). Au fost și câteva ciudățenii care mi-au dat de gândit încă de atunci. M-am mirat sincer de povestea calului troian: după nouă ani de război să te lași păcălit de un cal de lemn? De ce de un cal de lemn? De ce nu de o rață? La fel și cu legenda lui Prometeu. Cât poate rezista un muritor, în timp ce un păsăroi îi ciugulește ficatul? În fine.
Prin clasa a V-a am început să citesc Robinson Crusoe (îi citeam numele ”românește”, la fel ca și pe cel al autorului), tot la îndrumarea tatălui. Venise vremea să citesc ”cărți serioase”, să termin cu copilăriile că ”de-acum ești mare, nu mai ai cinci ani”. Am început să citesc la ea prin septembrie și am terminat-o în februarie anul următor. M-a plictisit teribil, având în vedere că era ”fără dialog și fără poze” (ambele reprezentau un element esențial la vremea aceea, când se punea problema dacă o carte era de citit sau nu).
Prin clasa a VI-a, am surprins într-o pauză un dialog între două colege. Cu una dintre ele stăteam în aceeași bancă. Erau emancipatele clasei. Înalte, cu părul lung, începuseră să le mijească sânii, așa că nu-i de mirare că toți băieții ne guduram pe lângă ele. Și vorbeau fetele de cineva pe care îl chema Scarlet. În ora următoare am întrebat-o pe cea care era îmi era colegă de bancă, timid și pe șoptite, cine-i ăla Scarlet. ”E ea! Și e din Pe aripile vântului” - a venit răspunsul. Așa deci. Păi cartea (cărțile, că erau două volume din colecția Romanul secolului XX) îmi era la voleu (fotbalul îmi guverna viața la vremea respectivă), o aveam în bibliotecă (element de mobilier pe lângă care trecusem până atunci fără nici o fărâmă interes). Aici trebuie să fac o paranteză: biblioteca din casa părintească avea, atunci, patru rafturi: două, cele de sus, cu beletristică, și două pline ochi cu cărți tehnice. Erau în rafturile de jos vreo opt volume din ”Manualul inginerului electromecanic” (tata), vreo trei sau patru din ”Manualul inginerului de industrializarea lemnului” (mama), patru volume (toate) din Dicționarul Enciclopedic editat de Academia RPR, Dicționarul Limbii Române Moderne (un fel de DEX avant la lettre), manuale de învățat limba engleză, limba franceză și limba germană, asta așa, la o rememorare superficială. În mijlocul raftului al doilea de sus, trona, în poziție privilegiată, romanul lui Margaret Mitchel. Am devorat cele două volume, de grosime considerabilă (pe la 700 de pagini fiecare) în mai puțin de o săptămână. Citeam diminețile, că făceam școală după amiaza. Seara nu. Mă temeam ca părinții să nu cumva să considere că n-ar fi de nasul meu așa ceva și să mi-l treacă pe lista lucrurilor interzise, deocamdată (doar mama savurase povestea ambițioasei sudiste, tata trecând romanul, fără milă, la categoria ”dulcegării”). N-aveam drept de veto. Trăiam sub două sau poate chiar trei dictaturi. Așa că am fost nevoit, pentru a evita eventuale complicații, s-o ”eludez” mai întâi pe prima, cea mai apăsătoare și mai restrictivă la vremea aceea! Pe cea a părinților.

Tot printr-a VI-a a apărut și lista cu ”lecturile obligatorii”, pe care profesoara de română nu uita să ne-o furnizeze înainte de fiecare vacanță. Era de fiecare dată foarte stufoasă și abia dacă citeam unul sau două titluri din ea. Începusem să ”consum” literatură polițistă, care n-avea loc pe lista respectivă. În plus, mai trebuia să facem și rezumate într-un caiet special. O percepeam ca pe o corvoadă, ca pe o pedeapsă nemeritată după un trimestru sau un an în care îmi dădusem toată silința să-l termin cu bine. Când vacanțele se apropiau de sfârșit, aveam scurte atacuri de panică la gândul că alți colegi sau colege citiseră tot din lista respectivă. Drept care a doua zi, pe terenul de fotbal unde îmi făceam veacul, lansam câte o întrebare nevinovată către ceilalți colegi de clasă și de fugărit mingea: ”Voi ați citit ceva din ce ne-a dat profa de română?” Mai multe perechi de ochi mă priveau atunci cu o expresie de compătimire sinceră. Ba câte unul mai ”inspirat” mă mai și lua la rost: ”Mai bine te-ai concentra să nimerești ”obiectul” mai des, că sare mingea din tine ca din gard, mototolule!” Era clar! Cu ei n-aveam de ce să-mi fac griji. Problema era cu fetele și cu colegii nevirusați de microbul fotbalului. Fetele mai ales, lângă fiecare rezumat mai făceau și câte un mic desen legat de subiectul cărții citite. La desen eram și am rămas un antitalent autentic. Drept care, neputând rămâne mai prejos de colegele cu caiete frumos ilustrate, am apelat din nou la părinți. La desen îi moștenisem de-a dreptul, nu ca la scrisul de mână. Erau la fel de ”dotați” cu talent ca și mine. Dar găseau soluții! Tata a adus un sul de calc de la fabrică și am rezolvat și problema ilustrațiilor. Procedeul nu era chiar simplu. Se așaza hârtia de calc, transparentă, peste imaginea pe care intenționam s-o copiem, se urmărea conturul și detaliile imaginii cu un creion cu mina tare (de preferință ”H”), pe cealaltă parte a foii de calc se caroia fin conturul obținut cu un creion cu mină mai moale (”HB” sau ”B”), după care se așeza foaia de calc cu partea caroiată în contact cu pagina caietului. Se reconfigura apoi cu creionul cu mină tare conturul imaginii respective, care se imprima pe pagina caietului. Se colora ca-n imaginea originală și ilustrația era gata. Uneori, din neglijarea amănuntelor, se obținea imaginea simetrică, în oglindă, a imaginii originale. O problemă minoră și fără semnificație, până când, după ce am copiat un Făt Frumos, am sesizat că in caiet era stângaci iar în imaginea originală dreptaci. Cert e că, după atâta strădanie, și acel caiet a rămas la fel de inutil, profesoara de română uitând total de verificarea lui.

Pe măsură ce am crescut, am început treptat să prind gust de citit, lecturile obligatorii devenindu-mi din ce în ce mai prietene. În același timp, librăriile deveniseră din ce în ce mai ”goale”. Ajunsesem în anii 80, ce-i mai prăpădiți din toată perioada comunistă, la concurență cu anii 50. Mâncare pe cartelă, cozi la hârtie igienică, magazine alimentare complet goale, etc, etc, etc. Librăriile erau pline pe jumătate cu operele ”tovarășului”, care erau vândute forțat, ”la pachet” cu titlurile de succes. Apoi erau o grămadă de carți de specialitate, de la Manualul fermierului la Combaterea dăunătorilor la pomii roditori și Ghidul sculerului – matrițer. Acesta din urmă mi-a fost băgat pe gât la pachet cu Shogun, prin '87, ambele învelite în celofan și legate cu o panglică roșie. Și așa i-am mulțumit lui Dumnezeu! Nici nu sperasem să dea norocul peste mine și să găsesc în librăria micului orășel de munte (în care mi-am petrecut 1/3 din viață) o carte care se trafica deja în toată țara numai ”pe sub tejghea”, sau ”pe sub mână”, două sintagme dispărute după 90.
În anii 80 cărțile erau la mare căutare. Se împrumutau între prieteni și între cunoscuți cu termene limită, respectate cu strictețe, și se făceau liste de așteptare. Bibliotecile școlare sau orășenești erau bine dotate, însă titlurile ”în vogă” se găseau și acolo cu greu. Cei care le împrumutau arare ori le aduceau înapoi la timp (odată, după ce devenisem apropiat cu bibliotecara de la biblioteca orășenească, am aflat numele celui la care era, de ceva vreme, Gestapo de Sven Hassel. Îl cunoșteam (avantajul orașelor mici) și am mers până la el acasă ca să-l rog s-o returneze, că o așteptam. Ghinion! O împrumutase, la rândul lui, unui prieten). Într-o vreme când distracțiile erau puține și de scurtă durată, cartea era un mijloc de evadare din cotidianul mizer, un refugiu în calea minciunii oficializate devenită politică de stat. Nu cred că greșesc dacă zic că fac parte din ultima generație care a îmbrăcat coperțile cărților în hârtie de ziar sau în hârtie de împachetat, pentru a le proteja. Generația născută pe vremea când Beatles-ii cântau.

Adrian Ioan Lupu
Aprilie 2014

Haihui prin Flandra I, II, III și IV

I

Eram în anul de grație 1996 și nu respirasem încă aerul occidentului. Tot ce știam despre el era ce auzisem de la alții. Autostrăzi impecabile, orașe curate, oameni calmi și amabili, în magazine produse cu altă țară de origine pe etichetă decât Turcia. Toți care fuseseră pe acolo, în timp ce povesteau, abordau pe fizionomie un zâmbet fin, de cunoscători, își luau un aer de inițiați, cvasi-eroic, de parcă atinseseră măcar tangențial ințelepciunea tibetană sau văzuseră, chiar și pe gaura cheii, Nirvana. Marea majoritate a ”naratorilor” își căutaseră norocul pe tărâmul ”câinilor cu covrigi în coadă” și reveniseră în țară cu mașina (la mâna a doua, care pe bord afișa doar ”kilometri reali”, cumpărată de la deja celebra femeie pensionară care o ținuse mai mult în garaj) burdușită de televizoare color și cu remorca pe două roți crăcănată de mașini de spălat semiautomate. Nu mai punem la socoteală sacii de haine ”secănhen”, la valorificarea cărora se vor specializa apoi membrii unei anumite etnii. În 1996, pentru a intra în țările UE, cetățenii români aveau nevoie de viză, lucru deloc ușor de obținut. Cea mai la îndemână destinație era Germania, de unde românii ”bârsani” puteau obține cel mai ușor ”invitația”, care era un ”must have” și fără de care Consulatul german de la Sibiu nu acorda viza, de la prietenii lor sași deținători de cetățenie germană, plecați cu zecile de mii imediat după 1989.

Un paradox interesant: înainte de 1989, un ”mic orășel de munte” avusese, pentru mulți ani, parte de o primăriță săsoaică, Krauss Margareta pre numele ei. Așa cum îi stă bine unui fost primar comunist, după 1990 a emigrat și ea în Germania, ratând astfel șansa de a deveni o fesenistă de succes. Cucoana a fost extrem de ”pe linie” și de intransigentă mai ales cu concitadinii săi de aceeași naționalitate care depuseseră, până la revoluție, cerere de plecare definitivă din țară. În unele cazuri i-a depășit în piedici și șicane chiar pe cei mai zeloși politruci comuniști români. Cu toate acestea, ea se bucură liniștită de pensia statului german, pe care acesta i-a acordat-o cu o mărinimie cu totul deplasată, ca să nu zic tâmpă. O activistă comunistă, ultraortodoxă, primește pensie de la un stat pe care l-a blamat cu mânie proletară o bună perioadă a vieții sale. Acest aspect ridică un semn zdravăn de întrebare! Cum de nu s-a găsit nici un sas să povestească pe acolo despre activitatea ”revoluționară” a damei, în așa fel ca această situație ”contra naturii” să înceteze? Răspunsul se găsește tot în ”iepoca de aur”. Pe la sfârșitul anilor '70, cârpaciul ”genial” ce conducea România comunistă descoperise o nouă sursă de valută din ”exportul” în Germania și Israel al sașilor și evreilor care voiau să emigreze. Se cerea de la statul vizat undeva pe la 4000 de DM (dacă nu mă înșel) de cap de emigrant. Atât Germania cât și Israelul au acceptat să plătească sumele respective. Statul comunist român, curvă patentată, a solicitat în plus, la negru, aceeași sumă și de la fiecare emigrant în parte pentru eliberarea pașaportului și pentru viza de ieșire din țară. Ajutați de rudele sau cunoștințele din Germania sau Israel sașii și evreii plăteau și acești bani, fapt pentru care se angajau să păstreze confidențialitatea. Și o păstrau, pentru că odată scăpați din ”raiul comunist” ar fi avut probleme suplimentare în țara de adopție, putând fi luați la întrebări cu privire la motivul pentru care au acceptat acest șantaj mizerabil. Iată cum ”toașa” Krauss e protejată neașteptat, prin această OMERTA, de ”convingerile din tinerețe”, putând ataca orice eventual răzvrătit care ar semnala statului german acest parazitism ordinar. Cum oamenii n-au nevoie de complicații, preferă să tacă în continuare. Este posibil ca aceasta să fie doar una dintre explicațiile acceptării tacite a acestei stări anormale. Eu am obținut-o din două surse.

Ei bine, în vara anului 1996, la începutul lui iulie mai exact, am avut din nou ocazia (se poate citi ”bafta”) de a face parte dintr-o delegație a uzinei la care eram salariat atunci, care urma să se deplaseze în Belgia la unul din cei mai importanți clienți. Era vorba de o problemă calitativă destul de simplă, dar care necesita prezența noastră acolo pentru câteva zile. Eram trei: C din departamentul de calitate, S de la producție (era șef de secție) și cu mine de la export. Din nou fusesem ales datorită englezei, a jargonului tehnic în special, pe care îl stăpâneam la perfecție, amănunt incomparabil mai rar întâlnit în 1996 decât acum. Uzina ne-a pus la dispoziție o mașină care ne-a dus la Otopeni, astfel că n-am mai plecat cu trenul, cu noaptea-n cap, așa cum făcusem cu șase luni mai devreme când fusesem în Pakistan. Am avut parte de un zbor lejer, fără probleme, fără zgâlțâituri (turbulențe le zice de fapt) până aproape de Bruxelles, care era acoperit de un strat gros de nori. Nici nu știu dacă să povestesc sau nu! Pentru că am fost ”luat la mijloc” fără menajamente când am dezvăluit prima dată episodul. În fine, ”mă risc”. Ei bine, când avionul se pregătea să aterizeze, privind pe geam și având locuri cam în dreptul aripii avionului, am observat pe aripă, în zona îmbinării cu fuselajul, o mică crăpătură. Nu i-am dat atenție decât după aterizare, când am observat, împreună cu ceilalți doi colegi (deci nu singur), că acea crăpătură dispăruse, aripa ne mai fiind în sarcină. Am chemat stewardesa și i-am povestit ce-am văzut. Aceasta s-a schimbat la față, trecuseră doar șapte luni de la dezastrul de la Balotești. După un timp am povestit evenimentul soției (absolventă a școlii de pilotaj, pilot cu brevet) și unui bun prieten (al cărui tată a fost pilot militar, pasionat și el de zbor). M-au privit cu condescendență, cu milă chiar, făcându-mă să mă simt la fel de ridicol ca și cei care susțin că au văzut OZN-uri. Am protestat degeaba! ”Ai avut vedenii generate de frica ta patologică de zbor”, mi-au replicat aproape în cor (antic), în timp ce eu îmi înghițeam cu noduri furia. Culmea e că S, colegul de delegație, uitase și el de episod (”Nu-mi mai aduc aminte”), făcându-mă, pentru prima oară în viață, să mă îndoiesc serios de propriile percepții. Cu timpul m-am obișnuit cu ideea și n-am mai spus nimănui până acum, când, iată, mă autodenunț.

În fața aeroportului din Bruxelles ne aștepta Martine, corespondenta mea de la firma belgiană, o femeie de vreo treizeci și ceva de ani, mică, bondoacă, ca 90% dintre belgience. Despre acest aspect mai ”la vale”. Trebuia să ajungem la Anvers (Antwerpen), la 60 de km spre nord. ”Trebuie să ne grăbim, pentru că circulația va fi oprită în oraș. Trece caravana Turului Franței” ne-a zis Martine. Startul Marii Bucle se dăduse în acel an de la Amsterdam și iată că aveam norocul să ne intersectăm cu cicliștii, între care unii legende vii. Într-o jumătate de oră eram la hotel, gata cazați, (pe autostradă am făcut undeva în jurul a 20 de minute de la Bruxelles la Anvers. Din câte îmi amintesc, pe atunci, pe autostrăzile din Belgia nu exista limită de viteză) și ieșeam pe traseul amenajat pentru eveniment. Pe lângă noi plin de evrei, îmbrăcați în pardesie negre, purtând pălării cu boruri largi și plate, cu perciuni lungi și cârlionțați, toți îmbrăcați la fel, de la copii de trei ani până la venerabili cu părul alb. În ”pluton” l-am văzut pe Miguel Indurrain, câștigător al Turului de cinci ori.

 Iulie 2012

II

Anvers (Antverpen)

Belgia este o țară mică. Atât de mică încât, dacă o vizitezi cu mașina și apeși mai tare pedala de accelerație, riști să te trezești că ai trecut granița în țările vecine, pentru că puncte de trecere a frontierei nu mai existau încă de la data la care ”a avut marea șansă” să îi respir aerul, locul acestora fiind luat de banale plăcuțe indicatoare, ca cele de localitate de pe la noi. Din punct de vedere etnic este împărțită în două părți aproximativ egale: Flandra și Valonia (regiunea valonă). Dacă tragem o dreaptă imaginară, de la est la vest, care să treacă prin centrul capitalei Bruxelles, la nord de ea se află Flandra, la sud Valonia. În Flandra viețuiesc flamanzii, vorbitorii unei limbi imposibile: flamanda, adică olandeza, despre care un moderator al televiziunii olandeze a spus odată că nu-i o limbă, ci o boală a gâtului. Valonii sunt vorbitori de franceză. Așa cum se întâmplă și pe alte meleaguri, cele două etnii nu s-ar putea spune că se iubesc prea tare. Ba chiar dimpotrivă, existând dese curente politice secesioniste prin zonă. Ca fapt divers, valonii nu sunt ”luați în balon” doar de flamanzi, ci și de francezi, care consideră că ”le belges” ar avea sinapsele ușor înfundate. Din păcate n-am avut ocazia să aflu și părerea unui valon despre ceilalți, însă pot estima că nu era una pozitivă. Cert este că, deși învăță limba franceză în școală, flamanzii n-o vorbesc nici cu somație!
Aflat la 60 km nord de Bruxelles, Anvers sau Antwerpen este un oraș flamand. Orașul în sine nu este așa de mare, însă în jurul său se află întinse suburbii rezidențiale. Face parte, împreună cu Bruges (Brugge) și Gent, din triunghiul de aur al artei flamande.
Încă din mașina cu care ne-a luat de la aeroport, Martine (corespondenta mea pe linie comercială) ne-a anunțat că herr Karl (îl voi numi așa, după numele mic), vicepreședintele executiv al firmei belgiene, nu era la firmă până miercuri (eram lunea dimineață) astfel că, cu scuzele de rigoare, ne ruga să ne descurcăm două zile pe cont propriu! Înainte de a ieși din hotel pentru a întâmpina caravana Turului Franței, ne-am luat harta orașului de la recepție (încercați, de curiozitate, să cereți, la orice hotel din Brașov, harta turistică a urbei, ca-n orașele care știu ce-i ăla turism. De fapt, nu încercați. Credeți-mă pe cuvânt, nu există așa ceva nici acum, în anul 2013) și am rugat recepționera să ne indice pe ea obiectivele de vizitat. Ne-a însemnat centrul orașului, Casa Rubens (Rubend Huis) și Muzeul Artelor Frumoase (Schone Kunsten Museum), precum și hotelul în care ne aflam, asta pentru a evita orice posibilitate de a ne rătăci. Am hotărât să lăsăm muzeele pentru ziua de marți, așa că, atunci când s-a reluat circulația după trecerea cicliștilor, am luat-o ușor la pas spre centrul orașului. Am trecut pe sub un pod de cale ferată după care am mers paralel cu aceasta către gară. Ne aflam în cartierul evreiesc al orașului, fapt ce explică prezența masivă a acestora pe traseul pe care rutierii din Marea Buclă traversaseră zona. La un moment dat, chiar sub terasamentul de cale ferata, aflat la vreo cinci metri înălțime față de nivelul șoselei, au apărut, unul lângă altul, vreo câteva magazine/ateliere de bijuterii amenajate în containere. Un fel de paradis al femeilor, căci pentru trei bărbați relativ însetați n-au prezentat nici un interes. Ajunși la gară, am urmat în continuare traseul spre centrul orașului. La un colț de stradă am evitat în ultimul moment să calc peste fustele colorate, etalate pe mai mult de jumătate din trotuar, ale unei persoane de sex feminin, exagerat de bine furajată, care se așezase direct pe asfalt, ținea un copil în brațe și avea o bucată de carton ondulat legat de gât cu sfoară, pe care scria ceva de genul ”I am a romanian revolutionar. Please help me”. Ne-am reprimat cu greu repulsia! S a vrut să-i rupă cartonul de la gât. Abia l-am convins că nu rezolvă nimic cu asta, cartonul putând fi înlocuit în orice moment. Noi în schimb ne-am fi expus unei scene mai mult decât penibile, știut fiind apetitul pentru scandal al etniei din care făcea parte individa. Nu era prima dată când aveam să întâlnim concetățeni cât timp am fost în aceea delegație și tot într-o împrejurare mai specială, ca să zic așa.
Dacă tot trecusem pe lângă paradisul femeilor, în centrul orașului am întâlnit paradisul bărbaților. Plin de terase la care se servea bere! De vreo zece feluri. Aveam să aflu mai târziu de la herr Karl că, în Belgia, la trei case găsești o berărie. Pe lângă mărcile consacrate ca Jupiler, Stella Artois și Maes (cea mai pe gustul meu, iar cei care mă cunosc știu că am oarece ”competență” în domeniu), mai sunt o puzderie de mici berării care produc doar pentru proprii mușterii. Peruvieni dând reprezentații spontane, îmbrăcați cu poncho-uri și acompaniindu-se cu ghitări și acele instrumente de suflat tradiționale care seamănă cu naiul, un nene cu o armonică acompaniind un cor de cetățeni care se cinsteau gospodărește cu bere la ”cal„ (era luni după amiaza!), clădirea primăriei pe fundal (cel puțin așa cred, imaginile din memorie fiind puțin ”blurate”, din motive oarecum obiective), cârnații afumați pe varză cu care am fost îmbiați de ospătăriță (wurst mit sauer kraut sunt o parte din cele câteva cuvinte în germană pe care le am întotdeauna la mine și le folosesc în caz de avarie) și pe care îi văzusem în farfuriile de pe alte mese, ne-au făcut să uităm de elementul temporal.
Într-un târziu, ne-am smuls din ambientul primitor și ospitalier al pieței din centru și ne-am îndreptat spre râul navigabil Schelde, care străbate orașul și face din Anvers un important port comercial. După cum se știe, la Anvers se află și o agenție Navrom unde a fost director înainte de 1989 un individ banal (cu ochi ”albaștri”, că altfel era imposibil), care avea să devină, prin cea mai proastă glumă a istoriei, președintele României. După câțiva pași pe cheiul râului, ne-am întors, tot pe jos, la hotel.
A doua zi, după micul dejun (bufet suedez, cu tot felul de bunătăți) am plecat din nou în oraș, având ca scop vizitarea celor două muzee de artă. Mă simt obligat să fac o paranteză. Sunt unul din cei cărora le place să mănânce bine și variat în general și dimineața în special. Așa că niciodată nu m-am abținut de la mâncare, fiind avantajat până deunăzi și de un metabolism generos, în sensul că nu mi se prea acumulau lipidele la nivel subcutanal. Din această cauză, nu m-am jenat de fel să-mi satisfac latura gurmandă, indiferent în ce țară sau continent m-am aflat, chiar dacă n-ar fi fost prea elegant după unii ”comentatori”. Ce-i drept, nu mi-am umplut niciodată farfuria ”cu vârf” la micul dejun. Dar nici nu m-am jenat să vizitez a doua sau a treia oară standul cu bunătăți pentru supliment. Sunt de părere că, atât cantitativ cât și calitativ, există particularități și diferențe de abordare între nații și în ceea ce privește masa de dimineață, pe care eu ca vizitator nu sunt obligat să le respect. Ca să dau doar un exemplu, francezii nici nu știu de ce mai fac efortul să se așeze la masă dimineața, pentru un croissant amărât stropit cu o ceșcuță de cafea cu lapte. Dacă aș fi silit să adopt acest regim, aș fi nervos toată ziua! Așa că, fiecăruia cum îi place, că-i mai sănătos pentru toată lumea.
Vizitarea celor două muzee nu mi-a lăsat o impresie deosebită, aceasta fiind umbrită în memorie probabil, de surpriza care mă aștepta peste câteva zile la Bruges. Picturi foarte valoroase, în special ale marilor artiști flamanzi la Muzeul Artelor Frumoase, și exclusiv ale lui Rubens, cu vestitele sale femei cu forme opulente, la Casa care îi poartă numele.
Pe traseul stabilit am trecut pe lângă o clădire bizară, masivă, foarte înaltă, cu doar câteva ferestre zăbrelite către stradă. După cum ne-a indicat o altă trecătoare, o localnică cu siguranță, privindu-ne printre degetele de la mâini încrucișate sugerând un grilaj, era pușcăria orașului. Este știut faptul că majoritatea bărbaților când călătoresc, pe lângă obiectivele turistice pe care sunt îndrumați să le observe, examinează atent din punct de vedere estetic (și, uneori, nu numai), prezențele feminine ale locurilor. Din acest punct de vedere Belgia stătea destul de slab, și când spun asta sunt indulgent. Făcusem chiar o glumă, cam bolnavă dacă e să fiu sincer, pe această temă. Ei bine, la intrarea în pușcărie erau două femei, cam de treizeci de ani, care arătau bine. Chiar foarte bine. Erau îmbrăcate în blugi, cu jachete din același material, făcând din această cauză o notă discordantă cu celelalte femei pe care le văzusem, care erau îmbrăcate normal, chiar neglijent, dar nu în blugi. Când am ajuns la câțiva pași, am auzit-o pe una dintre ele zicând: ”Dă-mi pixul să scriu cererea de vorbitor”. Erau românce.

Iulie 2013

Anvers

 III

Bruges și Knokke

După cele două zile ”la liber”, au urmat două zile în care am avut oarece treabă. Adică rezolvarea reclamației calitative și a unor restanțe la livrări. Lucruri simple, aproape protocolare. Atât eu cât și colegii de delegație am fost uimiți de ritmul lejer de lucru de la sediul firmei belgiene. Nu venea nici un director să ceară imperativ ”tradu-mi urgent asta (vreo cinci pagini A4 scrise mărunt), o vreau peste două ore”, nu se certa nimeni la telefon cu ”producția” pentru zece rulmenți, nu se răstea nimeni la subalterni. Un calm și o liniște total nefirești în marele birou comun în care lucrau vreo 15 persoane, care contrastau puternic cu agitația de spital de boli nervoase de care aveam parte zi de zi la uzină în țară.
Apăruse și se cazase la același hotel cu noi consilierul tehnic al firmei, un neamț jovial și amabil cu care ne-am înțeles foarte bine. Odată rezolvate problemele de servici, herr Karl, președintele executiv al firmei, ne-a invitat seara să mâncăm împreună la un restaurant. Karl era un personaj special. Neamț ”redegist”, trecuse clandestin graniță dintre cele două Germanii de până în 1989 pe vremea când era adolescent și asta nu era puțin lucru, pentru că aceea frontieră era păzită de ruși în timpul războiului rece. Pornind de la zero, a lucrat inițial ca hamal în port în Hamburg, și-a continuat studiile și a urcat pas cu pas treptele ierarhiei sociale germane, astfel că era dovada vie a visului german împlinit. Îl admiram din toate punctele de vedere și mă bucuram de simpatia lui.
Ajunși la restaurant am mers la toaletă pentru igiena mâinilor și ... alte treburi. Cum am deschis ușa, ne-a izbit un miros plăcut de trandafiri înfloriți! ”Ce putoare”! -mi-a șuierat ironic printre dinți C, colegul de delegație. În 1996, ”anul în care se petrece acțiunea”, începuseră să apară și pe la noi restaurante simandicoase cu bude ceva mai curățele, dar marea majoritate a toaletelor publice și a celor din restaurante erau într-o stare jalnică. La multe dintre ele, la intrare, dădeai peste câte-o balabustă tuciurie care trona pe un taburel și care te taxa fără să țină cont de gradul de urgență al nevoilor tale, ”eliberându-ți” în schimb o fâșie de 30-40 cm de hârtie igienică. Din punct de vedere olfactiv existau două variante: duhoare fetidă sau duhoare fetidă combinată cu miros înțepător (până la lacrimi) de clor. Dacă erai nevoit să intri în vreo cabină, te răvășea psihic contactul nemijlocit și neavertizat cu ”lirica de privată”, scrisă cu creionul sau scrijelită cu vârful vreunui cui pe pereții și pe ușa incintei, de spiritele sensibile ale utilizatorilor anteriori. După prima impresie, mai mult decât favorabilă, lăsată de toaleta belgiană, aveam să fim, ca atâția alți compatrioți în aceea perioadă, victimele revoluției tehnologice a dispozitivelor tehnico-sanitare. Când să ne spălăm pe mâini am constatat că din peretele pe care era fixată chiuveta ieșea doar o țeavă, un ștuț, fără robinete! Am fost de-a dreptul siderați când din țeava respectivă a început să curgă apă, fără ca noi să acționăm în vreun fel. În secunda următoare am reperat, cu satisfacție jubilatoare, grupul de celule fotoelectrice plasate sub ștuț (țeavă), răsuflând în același timp ușurați: nu era vorba de vreo lucrare a necuratului, cum am fost tentați să credem în prima fracțiune de secundă!
A fost o seară foarte plăcută, am mâncat, am băut, herr Karl ne-a povestit episoade din viața sa aventuroasă, ne-am tachinat prietenește relativ la ordinea și disciplina germană în contrast cu mentalitatea eminamente românească gen ”merge și-așa” dar și cu uimitoarea noastră capacitate de a face minuni sub presiunea timpului.
În dimineața următoare am fost din nou la firmă, iar după amiază am făcut o plimbare prin nordul Belgiei cu M, consilierul tehnic al firmei. Așa am ajuns la Bruges (Brugge în flamandă). M a parcat mașina (pe autostrada de la Anvers la Bruges o ”călcase” și la 180 km/h) nu departe de piața centrală unde era și clădirea primăriei, monumentală. Într-un colț al pieței, lângă catedrală parcă, era o mică galerie de artă în care, chiar atunci, era o expoziție cu lucrări de Salvador Dali. Am intrat împreună cu C, M și S preferând să admire spectacolul străzii, fascinant și el, având în vedere că eram în plin sezon turistic.
Geniu autointitulat ("Dacă vei juca rolul unui geniu, vei deveni unul" ), Dali a fost unul dintre cei mai mari artiști ai curentului suprarealist. La intrarea în expoziție era așezată o sculptură reprezentând degetul mare de la mână, cam de un metru înălțime, din care ”creșteau” din loc în loc, crenguțe. Erau expuse apoi acuarelele originale ce au ilustrat celebra ediție Alice în țara Minunilor, de C.S. Lewis. Orologii prelinse peste muchii de paralelipiped sau atârnate la uscat pe crengi desfrunzite, păuni cu penajul cozii răsfirat din care te privesc zeci de ochi, trupuri umane alcătuite din cele mai bizare obiecte și în cele mai surprinzătoare ipostaze, un amestec ireal de senzații, de sugestii, de oniric și nebunie, care, în cele din urmă, te făceau să admiți că Dali a fost un geniu, în ciuda instinctului inițial de contestare generat de lipsa sa totală de modestie. Impresia pe care mi-a lăsat-o vizitarea acestei expoziții a fost atât de puternică încât mi-a șters complet din memorie celelalte opere de artă văzute în muzeele vizitate în periplul belgian. În plus, după ce am ieșit din clădirea ce găzduia expoziția, ne-am oprit în fața unei vitrine a unui magazin de souvenir-uri, continuând să caut sensuri și imagini ascunse la o primă vedere, pe banalele fotografii și desene, reprezentative pentru oraș, imprimate pe tricouri, căni sau pe alte obiecte.
Am făcut apoi o mică plimbare cu o ambarcațiune pe canalele datorită cărora Bruges mai e numit și Veneția nordului, după care am plecat spre Knokke, o pitorească și cochetă stațiune de pe litoralul Mării Nordului. Când am ajuns acolo, plaja n-avea lățimea mai mare de cinci metri, fluxul fiind la apogeu. Am ales un restaurant de pe faleză, am mâncat, pentru prima oară în viața mea, creveți stropiți cu un vin alb și am plecat câtre hotel. La plecare, datorit[ refluxului, apa mării era cam la un kilometru de faleză și continua să se depărteze. Pe drumul de întoarcere se înserase și aveam să fim, -pentru a câta oară în acele zile? - lăsați ”mască”: autostrăzile în Belgia erau perfect iluminate în timpul nopții! ”Așa ceva nu se va întâmpla în veci în Germania!” -ne-a zis M. ”O risipă complet inutilă!”
I-am dat dreptate!

August 2013

   Persistența memoriei de Salvador Dali

Knoke la reflux

IV

 În ultima zi pe care urma s-o petrecem în Belgia, fiind sâmbătă, am hotărât să mergem la Waterloo. Aflat la 20 de km sud de Bruxeless, cea mai practică și cea mai comodă modalitate de a ajunge acolo era trenul. Cu o zi înainte ne-am interesat la gară despre legături: trebuia să mergem până la Bruxeless unde urma să schimbăm pentru Waterloo. Eram în 1996 și discrepanțele între România și țările din vestul Europei erau încă enorme, așa că rapiditatea și eficiența cu care a răspuns solicitării noastre, cu lux de amănunte, casiera de la unul dintre ghișeele de bilete, ne-a lăsat iar ca la dentist. Ba ne-a mai dat și o hârtie imprimată cu tot ce ne spusese . Eram în plin SF, pentru că în țară CFR-ul se baza încă pe sistemul de lucru din secolul XIX: tichete de carton presat de culoare maro, informații date de o doamnă care stătea cu Mersul Trenurilor în față și care era, de obicei, plictisită și surexcitată și care cu greu te informa în legătură cu un tren, nici vorbă de legături, lăsând la o parte îmbulzeala permanentă din fața ghișeului, vagoane insalubre cu uși defecte și cu toalete impracticabile, trenuri care întârziau (și continuă să întârzie inexplicabil; mai nou, când se anunță câte o întârziere prin megafon în gară, instituția își cere scuze pentru inconveniența provocată. Nimeni n-a solicitat însă despăgubiri pentru acest lucru, astfel că demersul mi se pare de o ipocrizie fără margini; de fapt îi doare în cot), etc.
Iată-ne deci într-unul din trenurile de dimineață către Bruxelles. Vagoane comune, necompartimentate, curate (incomparabile cu cele din țară), opriri cam 20 în cei 60 de kilometri ce despart Anvers de capitală. La una din stații au urcat vreo zece tineri gălăgioși de vreo 18 -19 ani, îmbrăcați cu jachete de piele cu zeci de ținte, cu blugi soioși și rupți și cu bocanci grosolani în picioare, fiecare cu câte o freză ”specială”: un băiat chel bec ce se ținea de mână cu o fată cu privirea ușor rătăcită, rasă în cap pe jumătate și cu restul de păr lăsat să crească lung, legat în ”coadă de cal” asimetrică; un blonziu spălăcit cu părul împletit în zeci de codițe pe umărul căruia a adormit, de cum s-a așezat pe una dintre banchete, o fătuță slabă ca un arac, cu tricoul de culoare neagră proaspăt pătat cu un lichid de proveniență incertă, pe nasul și pe obrazul căreia sclipeau o pietricică imitație de diamant, respectiv o biluță ce voia să imite o perlă. Mulți ani mai târziu, timp în care fenomenul a traversat de-a curmezișul continentul, am aflat că la fița asta maximă i se spune piercing. Mergeau la un festival rock, un fel de Woodstock belgian, m-a lămurit unul dintre ei, ce părea mai aproape de lumea reală și care-mi observase nedumerirea din privirea-mi, probabil, complet perplexă.
La Buxelles am schimbat trenul și peste încă patru stații am ajuns la Waterloo. Odată coborâți în gara mică și curată, am întrebat pe cineva, ce părea de-al locului, de muzeu. Ne-a răspuns, foarte amabil, că trebuia să mai fi mers o stație cu trenul încă vreo șase kilometri, până unde se afla complexul muzeal. Cum următorul tren era peste încă două ore, ne-am hotărât să mergem pe jos până acolo. De altfel nici n-am apucat să mergem mult prin cocheta localitate, că am fost ”culeși” de un microbuz care transporta gratuit turiști între punctele ce prezentau interes de vizitare. Acestea erau Cartierul General al lui Wellington, care se afla chiar în sat, complexul muzeal aflat chiar în centrul câmpului de bătălie și Cartierul General al lui Napoleon localizat încă șase kilometri mai la sud.
Muzeul dedicat bătăliei de la Waterloo e format din trei părți: un mic spectacol video, așa numita Panoramă și urcarea pe colina artificială. Am cumpărat bilet pentru toate cele trei secțiuni. În holul unde așteptam să intrăm la spectacolul video, ne trezim că vine la noi un tip de înălțime medie, grăsuliu, îmbrăcat la costum și ne îndrumă în fața unui panou chicios pe care erau pictați soldați din perioada bătăliei. N-am apucat să deschid gura că nenea apăsase deja de vreo trei ori pe butonul declanșator al aparatului foto ce-i atârnase până atunci de gât (era din acela cu film. Cele digitale aveau să apară mai târziu). Abia apoi l-am întrebat ce face. ”La finalul vizitei vă puteți ridica pozele tot de aici, souvenir!” mi-a răspuns amabil, cu un zâmbet lăbărțat de la o ureche la alta. N-am stat să aprofundăm condițiile pentru că trebuia deja să intrăm în sala de spectacole.
Bătălia de la Waterloo reprezintă unul din punctele cardinale ale istoriei universale, un eveniment după care omenirea, aflată la răscruce, a fost mânată pe una din cele două căi, adică pe cea pe care avea s-o stabilească învingătorul. Ea mai reprezintă și ultima confruntare sângeroasă dintr-un lung șir de tulburări și războaie care au răvășit Europa, începând cu Revoluția franceză și continuând cu epopea napoleoniană. A mai reprezentat și sfârșitul scurtei și ultimei aventuri a Împăratului, ce a durat 100 de zile. Atâtea trecuseră de la evadarea din insula Elba, care-i fusese stabilită ca un fel de domiciliu forțat de către reprezentanții coaliției învingătoare din 1814.
În sala de spectacole se sting luminile și pe ecran apar, schematic, dispozitivele celor două armate. La sud francezii, la nord, chiar la intersecția drumurilor ce duc la Bruxelles de la Charleroi respectiv Nivelles, trupele britanice. 18 iunie 1815, dimineața. Pe ecran apar imagini din filmul Waterloo (1970, regia Serghei Bondarciuc, cu Rod Steiger și Christopher Plummer în rolurile principale) cu cele două armate pregătite de bătaie. Spectacolul continuă alternativ, schematic, cu imagini din film precum și cu imagini actuale, constituind o excelentă prezentare a marii și decisivei bătălii.
Al doilea obiectiv de vizitat al complexului este Panorama, o alegorie circulară, pictată și cu sculpturi din gips, care prezintă scene din diferite momente ale bătăliei. Fiind realizată de un francez, din ea nu putea lipsi legendarul general din gardă Cambronne, cel căruia îi aparține sintagma ”Garda moare dar nu se predă” (în realitate, somat fiind să se predea, se pare că ar fi zis doar ”merde”, superlativul francezilor în materie de înjurături).
Al treilea și ultimul obiectiv al muzeului este colina artificială. Înaltă de vreo 30 de metri, a fost construită de britanici, evident, în vârful ei având o statuie cu un leu care își ține una din labele din față pe o ghiulea. Pe o placă de marmură de lângă statuie e gravat de asemenea, planul bătăliei, astfel că-i poți configura pe teren desfășurarea, având proaspăt în minte spectacolul video de mai devreme: în dreapta ferma Hougoumomt, în stânga înălțimile de unde a apărut Blucher, în față bifurcația celor două drumuri.
Văzusem tot, așa că puteam pleca. În holul de la intrare ne abordează iar pozarul grăsuliu, ținând în mână trei poze. Le-am luat, i-am mulțumit și am dat să ieșim afară. ”Așteptați!” ne strigă în franceză. ”Vă costă 30 DM!”. Ne-am întors către el mirați. ”Cââât?” La vremea aia 30 DM reprezentau un sfert din salariul meu lunar. Am luat frumos cele trei poze și i le-am returnat fără un cuvânt. ”Și eu ce să fac cu ele?” a întrebat cu tupeu și pe ton ridicat. ”Souvenir!” i-am strigat peste umăr, în timp ce ieșeam din muzeu.
Ne-am întors la gară pe jos. În centrul satului am băut o bere într-o cârciumioară cochetă, fără nici cea mai vagă asemănare cu localurile sordide din satele românești. Era peste drum de casa în care își stabilise cartierul general Wellington.

August 2013

Adrian Ioan Lupu