I
Eram
în anul de grație 1996 și nu respirasem încă aerul occidentului.
Tot ce știam despre el era ce auzisem de la alții. Autostrăzi impecabile, orașe curate, oameni calmi și amabili, în magazine
produse cu altă țară de origine pe etichetă decât Turcia. Toți
care fuseseră pe acolo, în timp ce povesteau, abordau pe fizionomie
un zâmbet fin, de cunoscători, își luau un aer de inițiați,
cvasi-eroic, de parcă atinseseră măcar tangențial ințelepciunea
tibetană sau văzuseră, chiar și pe gaura cheii, Nirvana. Marea
majoritate a ”naratorilor” își căutaseră norocul pe tărâmul
”câinilor cu covrigi în coadă” și reveniseră în țară cu
mașina (la mâna a doua, care pe bord afișa doar ”kilometri
reali”, cumpărată de la deja celebra femeie pensionară care o
ținuse mai mult în garaj) burdușită de televizoare color și cu
remorca pe două roți crăcănată de mașini de spălat
semiautomate. Nu mai punem la socoteală sacii de haine ”secănhen”,
la valorificarea cărora se vor specializa apoi membrii unei anumite
etnii. În 1996, pentru a intra în țările UE, cetățenii români
aveau nevoie de viză, lucru deloc ușor de obținut. Cea mai la
îndemână destinație era Germania, de unde românii ”bârsani”
puteau obține cel mai ușor ”invitația”, care era un ”must
have” și fără de care Consulatul german de la Sibiu nu acorda
viza, de la prietenii lor sași deținători de cetățenie germană,
plecați cu zecile de mii imediat după 1989.
Un
paradox interesant: înainte de 1989, un ”mic orășel de munte”
avusese, pentru mulți ani, parte de o primăriță săsoaică,
Krauss Margareta pre numele ei. Așa cum îi stă bine unui fost
primar comunist, după 1990 a emigrat și ea în Germania, ratând
astfel șansa de a deveni o fesenistă de succes. Cucoana a fost
extrem de ”pe linie” și de intransigentă mai ales cu
concitadinii săi de aceeași naționalitate care depuseseră, până
la revoluție, cerere de plecare definitivă din țară. În unele
cazuri i-a depășit în piedici și șicane chiar pe cei mai zeloși
politruci comuniști români. Cu toate acestea, ea se bucură
liniștită de pensia statului german, pe care acesta i-a acordat-o
cu o mărinimie cu totul deplasată, ca să nu zic tâmpă. O
activistă comunistă, ultraortodoxă, primește pensie de la un stat
pe care l-a blamat cu mânie proletară o bună perioadă a vieții
sale. Acest aspect ridică un semn zdravăn de întrebare! Cum de nu
s-a găsit nici un sas să povestească pe acolo despre activitatea
”revoluționară” a damei, în așa fel ca această situație
”contra naturii” să înceteze? Răspunsul se găsește tot în
”iepoca de aur”. Pe la sfârșitul anilor '70,
cârpaciul ”genial” ce conducea România comunistă descoperise o
nouă sursă de valută din ”exportul” în Germania și Israel al
sașilor și evreilor care voiau să emigreze. Se cerea de la statul
vizat undeva pe la 4000 de DM (dacă nu mă înșel) de cap de
emigrant. Atât Germania cât și Israelul au acceptat să plătească
sumele respective. Statul comunist român, curvă patentată, a
solicitat în plus, la negru, aceeași sumă și de la fiecare
emigrant în parte pentru eliberarea pașaportului și pentru viza de
ieșire din țară. Ajutați de rudele sau cunoștințele din
Germania sau Israel sașii și evreii plăteau și acești bani, fapt
pentru care se angajau să păstreze confidențialitatea. Și o
păstrau, pentru că odată scăpați din ”raiul comunist” ar fi
avut probleme suplimentare în țara de adopție, putând fi luați
la întrebări cu privire la motivul pentru care au acceptat acest
șantaj mizerabil. Iată cum ”toașa” Krauss e protejată
neașteptat, prin această OMERTA, de ”convingerile din tinerețe”,
putând ataca orice eventual răzvrătit care ar semnala statului
german acest parazitism ordinar. Cum oamenii n-au nevoie de
complicații, preferă să tacă în continuare. Este posibil ca
aceasta să fie doar una dintre explicațiile acceptării tacite a
acestei stări anormale. Eu am obținut-o din două surse.
Ei
bine, în vara anului 1996, la începutul lui iulie mai exact, am
avut din nou ocazia (se poate citi ”bafta”) de a face parte
dintr-o delegație a uzinei la care eram salariat atunci, care urma
să se deplaseze în Belgia la unul din cei mai importanți clienți.
Era vorba de o problemă calitativă destul de simplă, dar care
necesita prezența noastră acolo pentru câteva zile. Eram trei: C
din departamentul de calitate, S de la producție (era șef de
secție) și cu mine de la export. Din nou fusesem ales datorită
englezei, a jargonului tehnic în special, pe care îl stăpâneam la
perfecție, amănunt incomparabil mai rar întâlnit în 1996 decât
acum. Uzina ne-a pus la dispoziție o mașină care ne-a dus la
Otopeni, astfel că n-am mai plecat cu trenul, cu noaptea-n cap, așa
cum făcusem cu șase luni mai devreme când fusesem în Pakistan. Am
avut parte de un zbor lejer, fără probleme, fără zgâlțâituri
(turbulențe le zice de fapt) până aproape de Bruxelles, care era
acoperit de un strat gros de nori. Nici nu știu dacă să povestesc
sau nu! Pentru că am fost ”luat la mijloc” fără menajamente
când am dezvăluit prima dată episodul. În fine, ”mă risc”.
Ei bine, când avionul se pregătea să aterizeze, privind pe geam și
având locuri cam în dreptul aripii avionului, am observat pe aripă,
în zona îmbinării cu fuselajul, o mică crăpătură. Nu i-am dat
atenție decât după aterizare, când am observat, împreună cu
ceilalți doi colegi (deci nu singur), că acea crăpătură
dispăruse, aripa ne mai fiind în sarcină. Am chemat stewardesa și
i-am povestit ce-am văzut. Aceasta s-a schimbat la față, trecuseră
doar șapte luni de la dezastrul de la Balotești. După un timp am
povestit evenimentul soției (absolventă a școlii de pilotaj, pilot
cu brevet) și unui bun prieten (al cărui tată a fost pilot
militar, pasionat și el de zbor). M-au privit cu condescendență,
cu milă chiar, făcându-mă să mă simt la fel de ridicol ca și
cei care susțin că au văzut OZN-uri. Am protestat degeaba! ”Ai
avut vedenii generate de frica ta patologică de zbor”, mi-au
replicat aproape în cor (antic), în timp ce eu îmi înghițeam cu
noduri furia. Culmea e că S, colegul de delegație, uitase și el de
episod (”Nu-mi mai aduc aminte”), făcându-mă, pentru prima
oară în viață, să mă îndoiesc serios de propriile percepții.
Cu timpul m-am obișnuit cu ideea și n-am mai spus nimănui până
acum, când, iată, mă autodenunț.
În
fața aeroportului din Bruxelles ne aștepta Martine, corespondenta
mea de la firma belgiană, o femeie de vreo treizeci și ceva de ani,
mică, bondoacă, ca 90% dintre belgience. Despre acest aspect mai
”la vale”. Trebuia să ajungem la Anvers (Antwerpen), la 60 de km
spre nord. ”Trebuie să ne grăbim, pentru că circulația va fi
oprită în oraș. Trece caravana Turului Franței” ne-a zis
Martine. Startul Marii Bucle se dăduse în acel an de la Amsterdam
și iată că aveam norocul să ne intersectăm cu cicliștii, între
care unii legende vii. Într-o jumătate de oră eram la hotel, gata
cazați, (pe autostradă am făcut undeva în jurul a 20 de minute de
la Bruxelles la Anvers. Din câte îmi amintesc, pe atunci, pe
autostrăzile din Belgia nu exista limită de viteză) și ieșeam pe
traseul amenajat pentru eveniment. Pe lângă noi plin de evrei,
îmbrăcați în pardesie negre, purtând pălării cu boruri largi
și plate, cu perciuni lungi și cârlionțați, toți îmbrăcați
la fel, de la copii de trei ani până la venerabili cu părul alb.
În ”pluton” l-am văzut pe Miguel Indurrain, câștigător al
Turului de cinci ori.
Iulie 2012
II
Anvers (Antverpen)
Belgia este o țară mică. Atât de mică încât, dacă o vizitezi cu mașina și apeși mai tare pedala de accelerație, riști să te trezești că ai trecut granița în țările vecine, pentru că puncte de trecere a frontierei nu mai existau încă de la data la care ”a avut marea șansă” să îi respir aerul, locul acestora fiind luat de banale plăcuțe indicatoare, ca cele de localitate de pe la noi. Din punct de vedere etnic este împărțită în două părți aproximativ egale: Flandra și Valonia (regiunea valonă). Dacă tragem o dreaptă imaginară, de la est la vest, care să treacă prin centrul capitalei Bruxelles, la nord de ea se află Flandra, la sud Valonia. În Flandra viețuiesc flamanzii, vorbitorii unei limbi imposibile: flamanda, adică olandeza, despre care un moderator al televiziunii olandeze a spus odată că nu-i o limbă, ci o boală a gâtului. Valonii sunt vorbitori de franceză. Așa cum se întâmplă și pe alte meleaguri, cele două etnii nu s-ar putea spune că se iubesc prea tare. Ba chiar dimpotrivă, existând dese curente politice secesioniste prin zonă. Ca fapt divers, valonii nu sunt ”luați în balon” doar de flamanzi, ci și de francezi, care consideră că ”le belges” ar avea sinapsele ușor înfundate. Din păcate n-am avut ocazia să aflu și părerea unui valon despre ceilalți, însă pot estima că nu era una pozitivă. Cert este că, deși învăță limba franceză în școală, flamanzii n-o vorbesc nici cu somație!
Aflat la 60 km nord de Bruxelles, Anvers sau Antwerpen este un oraș flamand. Orașul în sine nu este așa de mare, însă în jurul său se află întinse suburbii rezidențiale. Face parte, împreună cu Bruges (Brugge) și Gent, din triunghiul de aur al artei flamande.
Încă din mașina cu care ne-a luat de la aeroport, Martine (corespondenta mea pe linie comercială) ne-a anunțat că herr Karl (îl voi numi așa, după numele mic), vicepreședintele executiv al firmei belgiene, nu era la firmă până miercuri (eram lunea dimineață) astfel că, cu scuzele de rigoare, ne ruga să ne descurcăm două zile pe cont propriu! Înainte de a ieși din hotel pentru a întâmpina caravana Turului Franței, ne-am luat harta orașului de la recepție (încercați, de curiozitate, să cereți, la orice hotel din Brașov, harta turistică a urbei, ca-n orașele care știu ce-i ăla turism. De fapt, nu încercați. Credeți-mă pe cuvânt, nu există așa ceva nici acum, în anul 2013) și am rugat recepționera să ne indice pe ea obiectivele de vizitat. Ne-a însemnat centrul orașului, Casa Rubens (Rubend Huis) și Muzeul Artelor Frumoase (Schone Kunsten Museum), precum și hotelul în care ne aflam, asta pentru a evita orice posibilitate de a ne rătăci. Am hotărât să lăsăm muzeele pentru ziua de marți, așa că, atunci când s-a reluat circulația după trecerea cicliștilor, am luat-o ușor la pas spre centrul orașului. Am trecut pe sub un pod de cale ferată după care am mers paralel cu aceasta către gară. Ne aflam în cartierul evreiesc al orașului, fapt ce explică prezența masivă a acestora pe traseul pe care rutierii din Marea Buclă traversaseră zona. La un moment dat, chiar sub terasamentul de cale ferata, aflat la vreo cinci metri înălțime față de nivelul șoselei, au apărut, unul lângă altul, vreo câteva magazine/ateliere de bijuterii amenajate în containere. Un fel de paradis al femeilor, căci pentru trei bărbați relativ însetați n-au prezentat nici un interes. Ajunși la gară, am urmat în continuare traseul spre centrul orașului. La un colț de stradă am evitat în ultimul moment să calc peste fustele colorate, etalate pe mai mult de jumătate din trotuar, ale unei persoane de sex feminin, exagerat de bine furajată, care se așezase direct pe asfalt, ținea un copil în brațe și avea o bucată de carton ondulat legat de gât cu sfoară, pe care scria ceva de genul ”I am a romanian revolutionar. Please help me”. Ne-am reprimat cu greu repulsia! S a vrut să-i rupă cartonul de la gât. Abia l-am convins că nu rezolvă nimic cu asta, cartonul putând fi înlocuit în orice moment. Noi în schimb ne-am fi expus unei scene mai mult decât penibile, știut fiind apetitul pentru scandal al etniei din care făcea parte individa. Nu era prima dată când aveam să întâlnim concetățeni cât timp am fost în aceea delegație și tot într-o împrejurare mai specială, ca să zic așa.
Dacă tot trecusem pe lângă paradisul femeilor, în centrul orașului am întâlnit paradisul bărbaților. Plin de terase la care se servea bere! De vreo zece feluri. Aveam să aflu mai târziu de la herr Karl că, în Belgia, la trei case găsești o berărie. Pe lângă mărcile consacrate ca Jupiler, Stella Artois și Maes (cea mai pe gustul meu, iar cei care mă cunosc știu că am oarece ”competență” în domeniu), mai sunt o puzderie de mici berării care produc doar pentru proprii mușterii. Peruvieni dând reprezentații spontane, îmbrăcați cu poncho-uri și acompaniindu-se cu ghitări și acele instrumente de suflat tradiționale care seamănă cu naiul, un nene cu o armonică acompaniind un cor de cetățeni care se cinsteau gospodărește cu bere la ”cal„ (era luni după amiaza!), clădirea primăriei pe fundal (cel puțin așa cred, imaginile din memorie fiind puțin ”blurate”, din motive oarecum obiective), cârnații afumați pe varză cu care am fost îmbiați de ospătăriță (wurst mit sauer kraut sunt o parte din cele câteva cuvinte în germană pe care le am întotdeauna la mine și le folosesc în caz de avarie) și pe care îi văzusem în farfuriile de pe alte mese, ne-au făcut să uităm de elementul temporal.
Într-un târziu, ne-am smuls din ambientul primitor și ospitalier al pieței din centru și ne-am îndreptat spre râul navigabil Schelde, care străbate orașul și face din Anvers un important port comercial. După cum se știe, la Anvers se află și o agenție Navrom unde a fost director înainte de 1989 un individ banal (cu ochi ”albaștri”, că altfel era imposibil), care avea să devină, prin cea mai proastă glumă a istoriei, președintele României. După câțiva pași pe cheiul râului, ne-am întors, tot pe jos, la hotel.
A doua zi, după micul dejun (bufet suedez, cu tot felul de bunătăți) am plecat din nou în oraș, având ca scop vizitarea celor două muzee de artă. Mă simt obligat să fac o paranteză. Sunt unul din cei cărora le place să mănânce bine și variat în general și dimineața în special. Așa că niciodată nu m-am abținut de la mâncare, fiind avantajat până deunăzi și de un metabolism generos, în sensul că nu mi se prea acumulau lipidele la nivel subcutanal. Din această cauză, nu m-am jenat de fel să-mi satisfac latura gurmandă, indiferent în ce țară sau continent m-am aflat, chiar dacă n-ar fi fost prea elegant după unii ”comentatori”. Ce-i drept, nu mi-am umplut niciodată farfuria ”cu vârf” la micul dejun. Dar nici nu m-am jenat să vizitez a doua sau a treia oară standul cu bunătăți pentru supliment. Sunt de părere că, atât cantitativ cât și calitativ, există particularități și diferențe de abordare între nații și în ceea ce privește masa de dimineață, pe care eu ca vizitator nu sunt obligat să le respect. Ca să dau doar un exemplu, francezii nici nu știu de ce mai fac efortul să se așeze la masă dimineața, pentru un croissant amărât stropit cu o ceșcuță de cafea cu lapte. Dacă aș fi silit să adopt acest regim, aș fi nervos toată ziua! Așa că, fiecăruia cum îi place, că-i mai sănătos pentru toată lumea.
Vizitarea celor două muzee nu mi-a lăsat o impresie deosebită, aceasta fiind umbrită în memorie probabil, de surpriza care mă aștepta peste câteva zile la Bruges. Picturi foarte valoroase, în special ale marilor artiști flamanzi la Muzeul Artelor Frumoase, și exclusiv ale lui Rubens, cu vestitele sale femei cu forme opulente, la Casa care îi poartă numele.
Pe traseul stabilit am trecut pe lângă o clădire bizară, masivă, foarte înaltă, cu doar câteva ferestre zăbrelite către stradă. După cum ne-a indicat o altă trecătoare, o localnică cu siguranță, privindu-ne printre degetele de la mâini încrucișate sugerând un grilaj, era pușcăria orașului. Este știut faptul că majoritatea bărbaților când călătoresc, pe lângă obiectivele turistice pe care sunt îndrumați să le observe, examinează atent din punct de vedere estetic (și, uneori, nu numai), prezențele feminine ale locurilor. Din acest punct de vedere Belgia stătea destul de slab, și când spun asta sunt indulgent. Făcusem chiar o glumă, cam bolnavă dacă e să fiu sincer, pe această temă. Ei bine, la intrarea în pușcărie erau două femei, cam de treizeci de ani, care arătau bine. Chiar foarte bine. Erau îmbrăcate în blugi, cu jachete din același material, făcând din această cauză o notă discordantă cu celelalte femei pe care le văzusem, care erau îmbrăcate normal, chiar neglijent, dar nu în blugi. Când am ajuns la câțiva pași, am auzit-o pe una dintre ele zicând: ”Dă-mi pixul să scriu cererea de vorbitor”. Erau românce.
Belgia este o țară mică. Atât de mică încât, dacă o vizitezi cu mașina și apeși mai tare pedala de accelerație, riști să te trezești că ai trecut granița în țările vecine, pentru că puncte de trecere a frontierei nu mai existau încă de la data la care ”a avut marea șansă” să îi respir aerul, locul acestora fiind luat de banale plăcuțe indicatoare, ca cele de localitate de pe la noi. Din punct de vedere etnic este împărțită în două părți aproximativ egale: Flandra și Valonia (regiunea valonă). Dacă tragem o dreaptă imaginară, de la est la vest, care să treacă prin centrul capitalei Bruxelles, la nord de ea se află Flandra, la sud Valonia. În Flandra viețuiesc flamanzii, vorbitorii unei limbi imposibile: flamanda, adică olandeza, despre care un moderator al televiziunii olandeze a spus odată că nu-i o limbă, ci o boală a gâtului. Valonii sunt vorbitori de franceză. Așa cum se întâmplă și pe alte meleaguri, cele două etnii nu s-ar putea spune că se iubesc prea tare. Ba chiar dimpotrivă, existând dese curente politice secesioniste prin zonă. Ca fapt divers, valonii nu sunt ”luați în balon” doar de flamanzi, ci și de francezi, care consideră că ”le belges” ar avea sinapsele ușor înfundate. Din păcate n-am avut ocazia să aflu și părerea unui valon despre ceilalți, însă pot estima că nu era una pozitivă. Cert este că, deși învăță limba franceză în școală, flamanzii n-o vorbesc nici cu somație!
Aflat la 60 km nord de Bruxelles, Anvers sau Antwerpen este un oraș flamand. Orașul în sine nu este așa de mare, însă în jurul său se află întinse suburbii rezidențiale. Face parte, împreună cu Bruges (Brugge) și Gent, din triunghiul de aur al artei flamande.
Încă din mașina cu care ne-a luat de la aeroport, Martine (corespondenta mea pe linie comercială) ne-a anunțat că herr Karl (îl voi numi așa, după numele mic), vicepreședintele executiv al firmei belgiene, nu era la firmă până miercuri (eram lunea dimineață) astfel că, cu scuzele de rigoare, ne ruga să ne descurcăm două zile pe cont propriu! Înainte de a ieși din hotel pentru a întâmpina caravana Turului Franței, ne-am luat harta orașului de la recepție (încercați, de curiozitate, să cereți, la orice hotel din Brașov, harta turistică a urbei, ca-n orașele care știu ce-i ăla turism. De fapt, nu încercați. Credeți-mă pe cuvânt, nu există așa ceva nici acum, în anul 2013) și am rugat recepționera să ne indice pe ea obiectivele de vizitat. Ne-a însemnat centrul orașului, Casa Rubens (Rubend Huis) și Muzeul Artelor Frumoase (Schone Kunsten Museum), precum și hotelul în care ne aflam, asta pentru a evita orice posibilitate de a ne rătăci. Am hotărât să lăsăm muzeele pentru ziua de marți, așa că, atunci când s-a reluat circulația după trecerea cicliștilor, am luat-o ușor la pas spre centrul orașului. Am trecut pe sub un pod de cale ferată după care am mers paralel cu aceasta către gară. Ne aflam în cartierul evreiesc al orașului, fapt ce explică prezența masivă a acestora pe traseul pe care rutierii din Marea Buclă traversaseră zona. La un moment dat, chiar sub terasamentul de cale ferata, aflat la vreo cinci metri înălțime față de nivelul șoselei, au apărut, unul lângă altul, vreo câteva magazine/ateliere de bijuterii amenajate în containere. Un fel de paradis al femeilor, căci pentru trei bărbați relativ însetați n-au prezentat nici un interes. Ajunși la gară, am urmat în continuare traseul spre centrul orașului. La un colț de stradă am evitat în ultimul moment să calc peste fustele colorate, etalate pe mai mult de jumătate din trotuar, ale unei persoane de sex feminin, exagerat de bine furajată, care se așezase direct pe asfalt, ținea un copil în brațe și avea o bucată de carton ondulat legat de gât cu sfoară, pe care scria ceva de genul ”I am a romanian revolutionar. Please help me”. Ne-am reprimat cu greu repulsia! S a vrut să-i rupă cartonul de la gât. Abia l-am convins că nu rezolvă nimic cu asta, cartonul putând fi înlocuit în orice moment. Noi în schimb ne-am fi expus unei scene mai mult decât penibile, știut fiind apetitul pentru scandal al etniei din care făcea parte individa. Nu era prima dată când aveam să întâlnim concetățeni cât timp am fost în aceea delegație și tot într-o împrejurare mai specială, ca să zic așa.
Dacă tot trecusem pe lângă paradisul femeilor, în centrul orașului am întâlnit paradisul bărbaților. Plin de terase la care se servea bere! De vreo zece feluri. Aveam să aflu mai târziu de la herr Karl că, în Belgia, la trei case găsești o berărie. Pe lângă mărcile consacrate ca Jupiler, Stella Artois și Maes (cea mai pe gustul meu, iar cei care mă cunosc știu că am oarece ”competență” în domeniu), mai sunt o puzderie de mici berării care produc doar pentru proprii mușterii. Peruvieni dând reprezentații spontane, îmbrăcați cu poncho-uri și acompaniindu-se cu ghitări și acele instrumente de suflat tradiționale care seamănă cu naiul, un nene cu o armonică acompaniind un cor de cetățeni care se cinsteau gospodărește cu bere la ”cal„ (era luni după amiaza!), clădirea primăriei pe fundal (cel puțin așa cred, imaginile din memorie fiind puțin ”blurate”, din motive oarecum obiective), cârnații afumați pe varză cu care am fost îmbiați de ospătăriță (wurst mit sauer kraut sunt o parte din cele câteva cuvinte în germană pe care le am întotdeauna la mine și le folosesc în caz de avarie) și pe care îi văzusem în farfuriile de pe alte mese, ne-au făcut să uităm de elementul temporal.
Într-un târziu, ne-am smuls din ambientul primitor și ospitalier al pieței din centru și ne-am îndreptat spre râul navigabil Schelde, care străbate orașul și face din Anvers un important port comercial. După cum se știe, la Anvers se află și o agenție Navrom unde a fost director înainte de 1989 un individ banal (cu ochi ”albaștri”, că altfel era imposibil), care avea să devină, prin cea mai proastă glumă a istoriei, președintele României. După câțiva pași pe cheiul râului, ne-am întors, tot pe jos, la hotel.
A doua zi, după micul dejun (bufet suedez, cu tot felul de bunătăți) am plecat din nou în oraș, având ca scop vizitarea celor două muzee de artă. Mă simt obligat să fac o paranteză. Sunt unul din cei cărora le place să mănânce bine și variat în general și dimineața în special. Așa că niciodată nu m-am abținut de la mâncare, fiind avantajat până deunăzi și de un metabolism generos, în sensul că nu mi se prea acumulau lipidele la nivel subcutanal. Din această cauză, nu m-am jenat de fel să-mi satisfac latura gurmandă, indiferent în ce țară sau continent m-am aflat, chiar dacă n-ar fi fost prea elegant după unii ”comentatori”. Ce-i drept, nu mi-am umplut niciodată farfuria ”cu vârf” la micul dejun. Dar nici nu m-am jenat să vizitez a doua sau a treia oară standul cu bunătăți pentru supliment. Sunt de părere că, atât cantitativ cât și calitativ, există particularități și diferențe de abordare între nații și în ceea ce privește masa de dimineață, pe care eu ca vizitator nu sunt obligat să le respect. Ca să dau doar un exemplu, francezii nici nu știu de ce mai fac efortul să se așeze la masă dimineața, pentru un croissant amărât stropit cu o ceșcuță de cafea cu lapte. Dacă aș fi silit să adopt acest regim, aș fi nervos toată ziua! Așa că, fiecăruia cum îi place, că-i mai sănătos pentru toată lumea.
Vizitarea celor două muzee nu mi-a lăsat o impresie deosebită, aceasta fiind umbrită în memorie probabil, de surpriza care mă aștepta peste câteva zile la Bruges. Picturi foarte valoroase, în special ale marilor artiști flamanzi la Muzeul Artelor Frumoase, și exclusiv ale lui Rubens, cu vestitele sale femei cu forme opulente, la Casa care îi poartă numele.
Pe traseul stabilit am trecut pe lângă o clădire bizară, masivă, foarte înaltă, cu doar câteva ferestre zăbrelite către stradă. După cum ne-a indicat o altă trecătoare, o localnică cu siguranță, privindu-ne printre degetele de la mâini încrucișate sugerând un grilaj, era pușcăria orașului. Este știut faptul că majoritatea bărbaților când călătoresc, pe lângă obiectivele turistice pe care sunt îndrumați să le observe, examinează atent din punct de vedere estetic (și, uneori, nu numai), prezențele feminine ale locurilor. Din acest punct de vedere Belgia stătea destul de slab, și când spun asta sunt indulgent. Făcusem chiar o glumă, cam bolnavă dacă e să fiu sincer, pe această temă. Ei bine, la intrarea în pușcărie erau două femei, cam de treizeci de ani, care arătau bine. Chiar foarte bine. Erau îmbrăcate în blugi, cu jachete din același material, făcând din această cauză o notă discordantă cu celelalte femei pe care le văzusem, care erau îmbrăcate normal, chiar neglijent, dar nu în blugi. Când am ajuns la câțiva pași, am auzit-o pe una dintre ele zicând: ”Dă-mi pixul să scriu cererea de vorbitor”. Erau românce.
Iulie 2013
Anvers
III
Bruges și Knokke
După cele două zile ”la liber”, au urmat două zile în care am avut oarece treabă. Adică rezolvarea reclamației calitative și a unor restanțe la livrări. Lucruri simple, aproape protocolare. Atât eu cât și colegii de delegație am fost uimiți de ritmul lejer de lucru de la sediul firmei belgiene. Nu venea nici un director să ceară imperativ ”tradu-mi urgent asta (vreo cinci pagini A4 scrise mărunt), o vreau peste două ore”, nu se certa nimeni la telefon cu ”producția” pentru zece rulmenți, nu se răstea nimeni la subalterni. Un calm și o liniște total nefirești în marele birou comun în care lucrau vreo 15 persoane, care contrastau puternic cu agitația de spital de boli nervoase de care aveam parte zi de zi la uzină în țară.
Apăruse și se cazase la același hotel cu noi consilierul tehnic al firmei, un neamț jovial și amabil cu care ne-am înțeles foarte bine. Odată rezolvate problemele de servici, herr Karl, președintele executiv al firmei, ne-a invitat seara să mâncăm împreună la un restaurant. Karl era un personaj special. Neamț ”redegist”, trecuse clandestin graniță dintre cele două Germanii de până în 1989 pe vremea când era adolescent și asta nu era puțin lucru, pentru că aceea frontieră era păzită de ruși în timpul războiului rece. Pornind de la zero, a lucrat inițial ca hamal în port în Hamburg, și-a continuat studiile și a urcat pas cu pas treptele ierarhiei sociale germane, astfel că era dovada vie a visului german împlinit. Îl admiram din toate punctele de vedere și mă bucuram de simpatia lui.
Ajunși la restaurant am mers la toaletă pentru igiena mâinilor și ... alte treburi. Cum am deschis ușa, ne-a izbit un miros plăcut de trandafiri înfloriți! ”Ce putoare”! -mi-a șuierat ironic printre dinți C, colegul de delegație. În 1996, ”anul în care se petrece acțiunea”, începuseră să apară și pe la noi restaurante simandicoase cu bude ceva mai curățele, dar marea majoritate a toaletelor publice și a celor din restaurante erau într-o stare jalnică. La multe dintre ele, la intrare, dădeai peste câte-o balabustă tuciurie care trona pe un taburel și care te taxa fără să țină cont de gradul de urgență al nevoilor tale, ”eliberându-ți” în schimb o fâșie de 30-40 cm de hârtie igienică. Din punct de vedere olfactiv existau două variante: duhoare fetidă sau duhoare fetidă combinată cu miros înțepător (până la lacrimi) de clor. Dacă erai nevoit să intri în vreo cabină, te răvășea psihic contactul nemijlocit și neavertizat cu ”lirica de privată”, scrisă cu creionul sau scrijelită cu vârful vreunui cui pe pereții și pe ușa incintei, de spiritele sensibile ale utilizatorilor anteriori. După prima impresie, mai mult decât favorabilă, lăsată de toaleta belgiană, aveam să fim, ca atâția alți compatrioți în aceea perioadă, victimele revoluției tehnologice a dispozitivelor tehnico-sanitare. Când să ne spălăm pe mâini am constatat că din peretele pe care era fixată chiuveta ieșea doar o țeavă, un ștuț, fără robinete! Am fost de-a dreptul siderați când din țeava respectivă a început să curgă apă, fără ca noi să acționăm în vreun fel. În secunda următoare am reperat, cu satisfacție jubilatoare, grupul de celule fotoelectrice plasate sub ștuț (țeavă), răsuflând în același timp ușurați: nu era vorba de vreo lucrare a necuratului, cum am fost tentați să credem în prima fracțiune de secundă!
A fost o seară foarte plăcută, am mâncat, am băut, herr Karl ne-a povestit episoade din viața sa aventuroasă, ne-am tachinat prietenește relativ la ordinea și disciplina germană în contrast cu mentalitatea eminamente românească gen ”merge și-așa” dar și cu uimitoarea noastră capacitate de a face minuni sub presiunea timpului.
În dimineața următoare am fost din nou la firmă, iar după amiază am făcut o plimbare prin nordul Belgiei cu M, consilierul tehnic al firmei. Așa am ajuns la Bruges (Brugge în flamandă). M a parcat mașina (pe autostrada de la Anvers la Bruges o ”călcase” și la 180 km/h) nu departe de piața centrală unde era și clădirea primăriei, monumentală. Într-un colț al pieței, lângă catedrală parcă, era o mică galerie de artă în care, chiar atunci, era o expoziție cu lucrări de Salvador Dali. Am intrat împreună cu C, M și S preferând să admire spectacolul străzii, fascinant și el, având în vedere că eram în plin sezon turistic.
Geniu autointitulat ("Dacă vei juca rolul unui geniu, vei deveni unul" ), Dali a fost unul dintre cei mai mari artiști ai curentului suprarealist. La intrarea în expoziție era așezată o sculptură reprezentând degetul mare de la mână, cam de un metru înălțime, din care ”creșteau” din loc în loc, crenguțe. Erau expuse apoi acuarelele originale ce au ilustrat celebra ediție Alice în țara Minunilor, de C.S. Lewis. Orologii prelinse peste muchii de paralelipiped sau atârnate la uscat pe crengi desfrunzite, păuni cu penajul cozii răsfirat din care te privesc zeci de ochi, trupuri umane alcătuite din cele mai bizare obiecte și în cele mai surprinzătoare ipostaze, un amestec ireal de senzații, de sugestii, de oniric și nebunie, care, în cele din urmă, te făceau să admiți că Dali a fost un geniu, în ciuda instinctului inițial de contestare generat de lipsa sa totală de modestie. Impresia pe care mi-a lăsat-o vizitarea acestei expoziții a fost atât de puternică încât mi-a șters complet din memorie celelalte opere de artă văzute în muzeele vizitate în periplul belgian. În plus, după ce am ieșit din clădirea ce găzduia expoziția, ne-am oprit în fața unei vitrine a unui magazin de souvenir-uri, continuând să caut sensuri și imagini ascunse la o primă vedere, pe banalele fotografii și desene, reprezentative pentru oraș, imprimate pe tricouri, căni sau pe alte obiecte.
Am făcut apoi o mică plimbare cu o ambarcațiune pe canalele datorită cărora Bruges mai e numit și Veneția nordului, după care am plecat spre Knokke, o pitorească și cochetă stațiune de pe litoralul Mării Nordului. Când am ajuns acolo, plaja n-avea lățimea mai mare de cinci metri, fluxul fiind la apogeu. Am ales un restaurant de pe faleză, am mâncat, pentru prima oară în viața mea, creveți stropiți cu un vin alb și am plecat câtre hotel. La plecare, datorit[ refluxului, apa mării era cam la un kilometru de faleză și continua să se depărteze. Pe drumul de întoarcere se înserase și aveam să fim, -pentru a câta oară în acele zile? - lăsați ”mască”: autostrăzile în Belgia erau perfect iluminate în timpul nopții! ”Așa ceva nu se va întâmpla în veci în Germania!” -ne-a zis M. ”O risipă complet inutilă!”
I-am dat dreptate!
August 2013
Persistența memoriei de Salvador Dali
Knoke la reflux
IV
În
ultima zi pe care urma s-o petrecem în Belgia, fiind sâmbătă, am hotărât
să mergem la Waterloo. Aflat la 20 de km sud de Bruxeless, cea mai
practică și cea mai comodă modalitate de a ajunge acolo era trenul. Cu o
zi înainte ne-am interesat la gară despre legături: trebuia să mergem
până la Bruxeless unde urma să schimbăm pentru Waterloo. Eram în 1996 și
discrepanțele între România și țările
din vestul Europei erau încă enorme, așa că rapiditatea și eficiența cu
care a răspuns solicitării noastre, cu lux de amănunte, casiera de la
unul dintre ghișeele de bilete, ne-a lăsat iar ca la dentist. Ba ne-a
mai dat și o hârtie imprimată cu tot ce ne spusese . Eram în plin SF,
pentru că în țară CFR-ul se baza încă pe sistemul de lucru din secolul
XIX: tichete de carton presat de culoare maro, informații date de o
doamnă care stătea cu Mersul Trenurilor în față și care era, de obicei,
plictisită și surexcitată și care cu greu te informa în legătură cu un
tren, nici vorbă de legături, lăsând la o parte îmbulzeala permanentă
din fața ghișeului, vagoane insalubre cu uși defecte și cu toalete
impracticabile, trenuri care întârziau (și continuă să întârzie
inexplicabil; mai nou, când se anunță câte o întârziere prin megafon în
gară, instituția își cere scuze pentru inconveniența provocată. Nimeni
n-a solicitat însă despăgubiri pentru acest lucru, astfel că demersul mi
se pare de o ipocrizie fără margini; de fapt îi doare în cot), etc.
Iată-ne deci într-unul din trenurile de dimineață către Bruxelles. Vagoane comune, necompartimentate, curate (incomparabile cu cele din țară), opriri cam 20 în cei 60 de kilometri ce despart Anvers de capitală. La una din stații au urcat vreo zece tineri gălăgioși de vreo 18 -19 ani, îmbrăcați cu jachete de piele cu zeci de ținte, cu blugi soioși și rupți și cu bocanci grosolani în picioare, fiecare cu câte o freză ”specială”: un băiat chel bec ce se ținea de mână cu o fată cu privirea ușor rătăcită, rasă în cap pe jumătate și cu restul de păr lăsat să crească lung, legat în ”coadă de cal” asimetrică; un blonziu spălăcit cu părul împletit în zeci de codițe pe umărul căruia a adormit, de cum s-a așezat pe una dintre banchete, o fătuță slabă ca un arac, cu tricoul de culoare neagră proaspăt pătat cu un lichid de proveniență incertă, pe nasul și pe obrazul căreia sclipeau o pietricică imitație de diamant, respectiv o biluță ce voia să imite o perlă. Mulți ani mai târziu, timp în care fenomenul a traversat de-a curmezișul continentul, am aflat că la fița asta maximă i se spune piercing. Mergeau la un festival rock, un fel de Woodstock belgian, m-a lămurit unul dintre ei, ce părea mai aproape de lumea reală și care-mi observase nedumerirea din privirea-mi, probabil, complet perplexă.
La Buxelles am schimbat trenul și peste încă patru stații am ajuns la Waterloo. Odată coborâți în gara mică și curată, am întrebat pe cineva, ce părea de-al locului, de muzeu. Ne-a răspuns, foarte amabil, că trebuia să mai fi mers o stație cu trenul încă vreo șase kilometri, până unde se afla complexul muzeal. Cum următorul tren era peste încă două ore, ne-am hotărât să mergem pe jos până acolo. De altfel nici n-am apucat să mergem mult prin cocheta localitate, că am fost ”culeși” de un microbuz care transporta gratuit turiști între punctele ce prezentau interes de vizitare. Acestea erau Cartierul General al lui Wellington, care se afla chiar în sat, complexul muzeal aflat chiar în centrul câmpului de bătălie și Cartierul General al lui Napoleon localizat încă șase kilometri mai la sud.
Muzeul dedicat bătăliei de la Waterloo e format din trei părți: un mic spectacol video, așa numita Panoramă și urcarea pe colina artificială. Am cumpărat bilet pentru toate cele trei secțiuni. În holul unde așteptam să intrăm la spectacolul video, ne trezim că vine la noi un tip de înălțime medie, grăsuliu, îmbrăcat la costum și ne îndrumă în fața unui panou chicios pe care erau pictați soldați din perioada bătăliei. N-am apucat să deschid gura că nenea apăsase deja de vreo trei ori pe butonul declanșator al aparatului foto ce-i atârnase până atunci de gât (era din acela cu film. Cele digitale aveau să apară mai târziu). Abia apoi l-am întrebat ce face. ”La finalul vizitei vă puteți ridica pozele tot de aici, souvenir!” mi-a răspuns amabil, cu un zâmbet lăbărțat de la o ureche la alta. N-am stat să aprofundăm condițiile pentru că trebuia deja să intrăm în sala de spectacole.
Bătălia de la Waterloo reprezintă unul din punctele cardinale ale istoriei universale, un eveniment după care omenirea, aflată la răscruce, a fost mânată pe una din cele două căi, adică pe cea pe care avea s-o stabilească învingătorul. Ea mai reprezintă și ultima confruntare sângeroasă dintr-un lung șir de tulburări și războaie care au răvășit Europa, începând cu Revoluția franceză și continuând cu epopea napoleoniană. A mai reprezentat și sfârșitul scurtei și ultimei aventuri a Împăratului, ce a durat 100 de zile. Atâtea trecuseră de la evadarea din insula Elba, care-i fusese stabilită ca un fel de domiciliu forțat de către reprezentanții coaliției învingătoare din 1814.
În sala de spectacole se sting luminile și pe ecran apar, schematic, dispozitivele celor două armate. La sud francezii, la nord, chiar la intersecția drumurilor ce duc la Bruxelles de la Charleroi respectiv Nivelles, trupele britanice. 18 iunie 1815, dimineața. Pe ecran apar imagini din filmul Waterloo (1970, regia Serghei Bondarciuc, cu Rod Steiger și Christopher Plummer în rolurile principale) cu cele două armate pregătite de bătaie. Spectacolul continuă alternativ, schematic, cu imagini din film precum și cu imagini actuale, constituind o excelentă prezentare a marii și decisivei bătălii.
Al doilea obiectiv de vizitat al complexului este Panorama, o alegorie circulară, pictată și cu sculpturi din gips, care prezintă scene din diferite momente ale bătăliei. Fiind realizată de un francez, din ea nu putea lipsi legendarul general din gardă Cambronne, cel căruia îi aparține sintagma ”Garda moare dar nu se predă” (în realitate, somat fiind să se predea, se pare că ar fi zis doar ”merde”, superlativul francezilor în materie de înjurături).
Al treilea și ultimul obiectiv al muzeului este colina artificială. Înaltă de vreo 30 de metri, a fost construită de britanici, evident, în vârful ei având o statuie cu un leu care își ține una din labele din față pe o ghiulea. Pe o placă de marmură de lângă statuie e gravat de asemenea, planul bătăliei, astfel că-i poți configura pe teren desfășurarea, având proaspăt în minte spectacolul video de mai devreme: în dreapta ferma Hougoumomt, în stânga înălțimile de unde a apărut Blucher, în față bifurcația celor două drumuri.
Văzusem tot, așa că puteam pleca. În holul de la intrare ne abordează iar pozarul grăsuliu, ținând în mână trei poze. Le-am luat, i-am mulțumit și am dat să ieșim afară. ”Așteptați!” ne strigă în franceză. ”Vă costă 30 DM!”. Ne-am întors către el mirați. ”Cââât?” La vremea aia 30 DM reprezentau un sfert din salariul meu lunar. Am luat frumos cele trei poze și i le-am returnat fără un cuvânt. ”Și eu ce să fac cu ele?” a întrebat cu tupeu și pe ton ridicat. ”Souvenir!” i-am strigat peste umăr, în timp ce ieșeam din muzeu.
Ne-am întors la gară pe jos. În centrul satului am băut o bere într-o cârciumioară cochetă, fără nici cea mai vagă asemănare cu localurile sordide din satele românești. Era peste drum de casa în care își stabilise cartierul general Wellington.
Iată-ne deci într-unul din trenurile de dimineață către Bruxelles. Vagoane comune, necompartimentate, curate (incomparabile cu cele din țară), opriri cam 20 în cei 60 de kilometri ce despart Anvers de capitală. La una din stații au urcat vreo zece tineri gălăgioși de vreo 18 -19 ani, îmbrăcați cu jachete de piele cu zeci de ținte, cu blugi soioși și rupți și cu bocanci grosolani în picioare, fiecare cu câte o freză ”specială”: un băiat chel bec ce se ținea de mână cu o fată cu privirea ușor rătăcită, rasă în cap pe jumătate și cu restul de păr lăsat să crească lung, legat în ”coadă de cal” asimetrică; un blonziu spălăcit cu părul împletit în zeci de codițe pe umărul căruia a adormit, de cum s-a așezat pe una dintre banchete, o fătuță slabă ca un arac, cu tricoul de culoare neagră proaspăt pătat cu un lichid de proveniență incertă, pe nasul și pe obrazul căreia sclipeau o pietricică imitație de diamant, respectiv o biluță ce voia să imite o perlă. Mulți ani mai târziu, timp în care fenomenul a traversat de-a curmezișul continentul, am aflat că la fița asta maximă i se spune piercing. Mergeau la un festival rock, un fel de Woodstock belgian, m-a lămurit unul dintre ei, ce părea mai aproape de lumea reală și care-mi observase nedumerirea din privirea-mi, probabil, complet perplexă.
La Buxelles am schimbat trenul și peste încă patru stații am ajuns la Waterloo. Odată coborâți în gara mică și curată, am întrebat pe cineva, ce părea de-al locului, de muzeu. Ne-a răspuns, foarte amabil, că trebuia să mai fi mers o stație cu trenul încă vreo șase kilometri, până unde se afla complexul muzeal. Cum următorul tren era peste încă două ore, ne-am hotărât să mergem pe jos până acolo. De altfel nici n-am apucat să mergem mult prin cocheta localitate, că am fost ”culeși” de un microbuz care transporta gratuit turiști între punctele ce prezentau interes de vizitare. Acestea erau Cartierul General al lui Wellington, care se afla chiar în sat, complexul muzeal aflat chiar în centrul câmpului de bătălie și Cartierul General al lui Napoleon localizat încă șase kilometri mai la sud.
Muzeul dedicat bătăliei de la Waterloo e format din trei părți: un mic spectacol video, așa numita Panoramă și urcarea pe colina artificială. Am cumpărat bilet pentru toate cele trei secțiuni. În holul unde așteptam să intrăm la spectacolul video, ne trezim că vine la noi un tip de înălțime medie, grăsuliu, îmbrăcat la costum și ne îndrumă în fața unui panou chicios pe care erau pictați soldați din perioada bătăliei. N-am apucat să deschid gura că nenea apăsase deja de vreo trei ori pe butonul declanșator al aparatului foto ce-i atârnase până atunci de gât (era din acela cu film. Cele digitale aveau să apară mai târziu). Abia apoi l-am întrebat ce face. ”La finalul vizitei vă puteți ridica pozele tot de aici, souvenir!” mi-a răspuns amabil, cu un zâmbet lăbărțat de la o ureche la alta. N-am stat să aprofundăm condițiile pentru că trebuia deja să intrăm în sala de spectacole.
Bătălia de la Waterloo reprezintă unul din punctele cardinale ale istoriei universale, un eveniment după care omenirea, aflată la răscruce, a fost mânată pe una din cele două căi, adică pe cea pe care avea s-o stabilească învingătorul. Ea mai reprezintă și ultima confruntare sângeroasă dintr-un lung șir de tulburări și războaie care au răvășit Europa, începând cu Revoluția franceză și continuând cu epopea napoleoniană. A mai reprezentat și sfârșitul scurtei și ultimei aventuri a Împăratului, ce a durat 100 de zile. Atâtea trecuseră de la evadarea din insula Elba, care-i fusese stabilită ca un fel de domiciliu forțat de către reprezentanții coaliției învingătoare din 1814.
În sala de spectacole se sting luminile și pe ecran apar, schematic, dispozitivele celor două armate. La sud francezii, la nord, chiar la intersecția drumurilor ce duc la Bruxelles de la Charleroi respectiv Nivelles, trupele britanice. 18 iunie 1815, dimineața. Pe ecran apar imagini din filmul Waterloo (1970, regia Serghei Bondarciuc, cu Rod Steiger și Christopher Plummer în rolurile principale) cu cele două armate pregătite de bătaie. Spectacolul continuă alternativ, schematic, cu imagini din film precum și cu imagini actuale, constituind o excelentă prezentare a marii și decisivei bătălii.
Al doilea obiectiv de vizitat al complexului este Panorama, o alegorie circulară, pictată și cu sculpturi din gips, care prezintă scene din diferite momente ale bătăliei. Fiind realizată de un francez, din ea nu putea lipsi legendarul general din gardă Cambronne, cel căruia îi aparține sintagma ”Garda moare dar nu se predă” (în realitate, somat fiind să se predea, se pare că ar fi zis doar ”merde”, superlativul francezilor în materie de înjurături).
Al treilea și ultimul obiectiv al muzeului este colina artificială. Înaltă de vreo 30 de metri, a fost construită de britanici, evident, în vârful ei având o statuie cu un leu care își ține una din labele din față pe o ghiulea. Pe o placă de marmură de lângă statuie e gravat de asemenea, planul bătăliei, astfel că-i poți configura pe teren desfășurarea, având proaspăt în minte spectacolul video de mai devreme: în dreapta ferma Hougoumomt, în stânga înălțimile de unde a apărut Blucher, în față bifurcația celor două drumuri.
Văzusem tot, așa că puteam pleca. În holul de la intrare ne abordează iar pozarul grăsuliu, ținând în mână trei poze. Le-am luat, i-am mulțumit și am dat să ieșim afară. ”Așteptați!” ne strigă în franceză. ”Vă costă 30 DM!”. Ne-am întors către el mirați. ”Cââât?” La vremea aia 30 DM reprezentau un sfert din salariul meu lunar. Am luat frumos cele trei poze și i le-am returnat fără un cuvânt. ”Și eu ce să fac cu ele?” a întrebat cu tupeu și pe ton ridicat. ”Souvenir!” i-am strigat peste umăr, în timp ce ieșeam din muzeu.
Ne-am întors la gară pe jos. În centrul satului am băut o bere într-o cârciumioară cochetă, fără nici cea mai vagă asemănare cu localurile sordide din satele românești. Era peste drum de casa în care își stabilise cartierul general Wellington.
August 2013
Adrian Ioan Lupu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu