Decembrie 1989 II

S-a făcut ziuă iar, adică 21 decembrie. Toată dimineața n-am făcut altceva decât să întoarcem pe toate fețele discursul dictatorului din seara precedentă. Pe la 11.30 s-a anunțat la radio că la București va avea loc un miting. Ne-am repezit cu toții în biroul tehnologilor CN (comandă numerică), care aveau un monitor color care era de fapt un televizor color (Cromatic) ceva mai sofisticat. La acel televizor văzusem, cu o lună mai înainte, meciul de fotbal România – Danemarca, decisiv pentru calificarea la Campionatul Mondial Italia 1990.
*
Meciul dintre România și Danemarca a avut loc la o dată cu semnificație specială pentru orașul Brașov: 15 noiembrie 1989. Se împlineau doi ani de la așa numita ”Revoltă a muncitorilor de la Brașov”, singura mare manifestație anti-comunistă din anii 80 și a doua din istoria de 45 de ani a României comuniste, după revolta minerilor din Valea Jiului din 1977. În cei doi ani scurși de la eveniment nivelul de trai al populație rămăsese același: produsele de strictă necesitate lipseau (nu se găsea nici hârtie igienică. La servici, atunci când aveam câte o nevoie fiziologică ce nu suporta amânare, apelam la un surogat, la ziarul Scînteia - ”organul” oficial al pcr, la care se făcea abonament obligatoriu, măcar unul pe birou. Pentru modul de utilizare prezentat mai sus erau căutate cu predilecție paginile de ziar cu fotografiile cuplului prezidențial) iar atunci când se găseau, în fața magazinelor respective se formau cozi imense. Alimentele de bază erau raționalizate și se vindeau pe cartelă. În plus, peste o săptămână la București începea Congresul al XIV-lea al pcr. Meciul era programat să înceapă la ora 14.oo (instalație de nocturnă exista doar pe un singur stadion atunci și aia nu mai fusese pusă în funcțiune decât la spectacolele megalomanice de cultul personalității ce aveau loc acolo pe la vreo aniversare), oră la care ”oamenii muncii” erau sau trebuiau să se afle ”în plin proces productiv”. De obicei, atunci când erau meciuri de fotbal importante ce începeau devreme, mai ales toamna târziu când se întuneca repede sau în luna martie, microbiștii erau învoiți pentru a putea vedea meciul acasă. Pe 15 noiembrie 1989 în toate uzinele din Brașov s-a anunțat că nu se vor acorda învoiri, dar că meciul se va putea urmări ”la locul de muncă”, punându-se la dispoziție televizoarele existente în fabrici sau, cine dorea, putea să-și aducă televizorul de acasă. Astfel, în aceea zi, sute sau poate mii de oameni au venit la muncă cu televizoare Sport, portabile. Tot în aceea zi două elicoptere, ce decolau de la noi de pe pistă, au survolat permanent orașul pentru a repera la timp cea mai mică tentativă de manifestație, fie ea și de bucurie. Ele aveau să zboare deasupra Brașovului până după congres. Am văzut meciul atunci la monitorul color din biroul colegilor de la CN. România a câștigat (3-1) și toată lumea a fost fericită. Ajunși la Codlea am mers, cum era și normal, la o bere la Cetate, unde am comentat pe îndelete meciul. Când am plecat din bodegă, Șoni (care era însurat cu o codleancă și rămânea la socri în acea zi) a observat un lucru pe care eu nu-l luasem în seamă: ”Cam mulți turiști sovietici în zonă!” Tocmai trecuseră pe strada principală vreo cinci mașini LADA, fiecare cu câte trei sau patru pasageri, numai bărbați. ”Și ce dacă?” am întrebat. ”Ai auzit de Cehoslovacia 1968?” ”Normal!” am răspuns ușor ofensat, ”Cum să nu aud?”. ”Și atunci, înainte de invazie, s-au semnalat foarte mulți ”turiști”. Doar că atunci aveau Moskvici-uri”. N-am replicat, dar nici nu am dat prea mare importanță acestui amănunt. A fost prima și ultima dată când i-am văzut pe ”turiștii sovietici”. Mult după evenimentele din decembrie 1989 s-a spus/scris că acești ”turiști” ar fi fost cheia revoluției anticomuniste din România, că ei ar fi provocat dezordinile în marile orașe, inclusiv în Timișoara (unul din adepții acestei teorii este Alex Mihai Stoenescu, un ”istoric” special, ca să zic așa. A fost deconspirat în 2011 de CNSAS ca turnător și nu unul racolat, ci unul voluntar. Adică individul turna la securitate din vocație). Eu nu i-am mai văzut de atunci, din 15 noiembrie 1989 și pot spune că la Brașov am fost în mijlocul evenimentelor.
*
Eram din nou în biroul colegilor tehnologi CN, claie peste grămadă, ca la meci. Pe ecranul televizorului au apărut imagini de la miting. Piața Palatului era plină de oameni cu pancarte care elogiau partidul și pe Ceaușescu. La balconul clădirii în care funcționa Comitetul Central (CC) al PCR, a apărut Ceaușescu cu nevastă-sa (care era al doilea om în stat de ani buni) și cu băgătorii de seamă obișnuiți care erau și membri Comitetului Politic Executiv al pcr condus tot de Ceaușescu. Au vorbit mai întâi niște ”oameni ai muncii” care au condamnat evenimentele de la Timișoara. A început apoi să vorbească ”cizmarul” (de fapt fusese doar calfă într-un atelier de cizmărie). La un moment dat din piață au început să se audă niște țipete de femei urmate de huiduieli din ce în ce mai puternice. Camerele televiziunii erau fixate pe Ceaușescu care și-a întrerupt discursul, s-a uitat derutat în piață, după care a fost băgat în clădire de garda de corp. În acel moment transmisia televizată a fost întreruptă. Era o altă premieră. Toți din birou am izbucnit în urale! ”Gata! A început!” urlam ca apucații. Am ieșit în fața secției unde deja era plin de oameni. A apărut și directorul general Georgescu care a încercat să convingă oamenii să reintre în secții. Între timp un coleg care rămăsese în birou a venit și ne-a spus că s-a reluat transmisia de la mitingul din București. M-am întors la birou să ascult ce mai zice. În piață mai rămăseseră o mână de oameni care-l ascultau pe Ceaușescu. Tocmai anunța mărirea pensiilor cu o sută de lei. În curte câțiva începuseră să polemizeze cu Georgescu. Cel mai vehement dintre toți era Ion Demi, muncitor pe la montaj, dacă nu mă înșel. ”Frate-su e la Timișoara și nu știe nimic de soarta lui” a început să circule instantaneu un zvon prin mulțime (complet fals, omul n-avea nici un frate la Timișoara, dar n-avea nici o importanță atâta timp cât oamenii voiau să creadă un astfel de zvon). Pe pistă tocmai se pregătea să decoleze un elicopter. Mulțimea a început să huiduie îndreptându-se amenințător către pistă, reproșându-i directorului general faptul că aparatele produse în fabrică sunt folosite să ne supravegheze, ca pe 15 noiembrie și în timpul congresului. Speriat de ce putea să se întâmple, Georgescu (colonel inginer, ICA era întreprindere militarizată) a anulat decolarea aparatului. La un moment dat Demi s-a urcat pe o ladă și a anunțat că el pleacă pe jos către oraș ca să protesteze împotriva comunismului (sau a lui Ceaușescu, nu mai țin minte exact cum a zis) și ne-a îndemnat pe toți să mergem cu el. Nu era o glumă. Ce se întâmplase la Timișoara precum și discursul lui Ceaușescu din seara precedentă erau suficiente semnale că drumul până în oraș nu avea să fie o promenadă de plăcere. ”Ce facem?” i-am întrebat pe ceilalți colegi. Nu erau prea entuziasmați de propunerea lui Demi. În acel moment a intrat Șoni în birou, hotărât ferm să plece. Văzându-l n-am mai stat nici eu pe gânduri. M-am îmbrăcat, mi-am luat servieta și am ieșit în curte. Din cei unsprezece colegi din birou, șapte am plecat spre oraș. N-am ieșit bine pe poartă că cineva a început să cânte ”Deșteaptă-te române” (primele două strofe, că mai multe nu știam). Am început apoi cu scandările ce aveau să devină clasice: ”Jos Ceaușescu” și ”Jos Comunismul” asezonate cu una originală –”Facem avioane și murim de foame”. Deocamdată, în afară de porțiunea de drum din fața clădirii administrative, se poate spune că făceam doar antrenament cu lozincile acestea, pentru că eram în câmp deschis și nu ne auzea nimeni. Drumul cel mai scurt de la ICA la Brașov era cel către cartierul Bartolomeu Nord. Pe acest drum este un pod peste Ghimbășel, un pârâu afluent al Bârsei. Când ne apropiam de acest pod, la vreo câteva sute de metri înaintea noastră, dinspre oraș a apărut un camion militar care a trecut podul după care a oprit. Din el au coborât niște militari, cam un pluton (30 de oameni), care au format un baraj cu scopul de a bloca șoseaua pe care venea coloana noastră. Cei aflați în față se apropiaseră destul de mult de militari. I-am identificat imediat ca fiind soldați din trupele de securitate, datorită petlițelor albastre pe care le purtau la gulerul uniformei. Peste câteva momente au început să tragă cu țevile armelor îndreptate în sus. Cum eram mai în spate, la primul foc de armă pe care l-am auzit am sărit în șanțul de la marginea drumului, direct pe burtă, în cea mai ”regulamentară” poziție ”culcat” învățată în armată. Șoni, de lângă care sărisem, a continuat să meargă încă câțiva pași până și-a dat seamă că vorbea singur. ”Calmează-te iepuraș, că-s gloanțe oarbe!” mi-a zis ironic (avea să facă mișto de mine cel puțin un an din cauza ”cascadoriilor” pe care le-am făcut în acea zi). Cei din față ajunseseră piept în piept cu militarii și începuseră să-i împingă în spate până când unii dintre soldați au ajuns sub un copac. A urmat o nouă serie de focuri în aer, moment în care din copacul respectiv au început să cadă câteva rămurele atinse de ”gloanțele oarbe” ale lui Șoni! În următoarea fracțiune de secundă am fost din nou în șanț, nimerind cu cotul drept într-o băltoacă ce mi-a pătat frumusețe de jachetă de culoare bleu deschis. Șoni s-a ținut tare și de data asta, dar nu i-a mai ars de spirite. Printr-o minune, pe care nu știu nici azi cui i-o datorăm, soldații s-au retras, s-au urcat în camionul cu care veniseră și au plecat către oraș. Coloana și-a continuat drumul. Mai aveam vreo trei kilometri. Mi-am aprins o țigară (Carpați fără). Cu greu, că tremuram ca varga. Șoni mi-a cerut și el una și și-a aprins-o. Se lăsase de fumat de câțiva ani buni. În acele clipe am înțeles ce înseamnă să înghiți în sec, la propriu. Gura mi se uscase ca iasca. Nu mai aveam picătură de salivă în ea. Când am ajuns în dreptul primelor blocuri din oraș, în Bartolomeu Nord (unul dintre cele mai ”de fugă” cartiere ale Brașovului) am început cu scandările pe care le exersasem pe câmp. Dintre blocuri s-au auzit din nou pocnituri! Am încremenit pentru o fracțiune de secundă, dar ne-am revenit imediat: doi bărbați băteau fiecare câte un covor! Zgomotul făcut de fiecare lovitură, amplificat de betonul din care erau construite clădirile, semăna perfect cu focurile de armă pe care le auzisem mai devreme pe câmp, la podul de peste Ghimbășel. Am luat-o prin gara Bartolomeu, am trecut peste linii și de acolo am ajuns pe strada Lungă. Am trecut pe lângă Comisariatul MapN și am început să strigăm ”armata e cu noi” (la ora aia era de nu mai putea!!!). În fața noastră, la intersecția cu strada Carierei, chiar în dreptul unei bodegi celebre la vremea aia, s-au pus de-a latul străzii două basculante (sau un autobuz? Nu mai țin bine minte. Parcă autobuz) în așa fel încât coloana noastră să fie deviată pe strada Morii, o străduță îngustă, cu sens unic, ce face legătura între Lungă și De Mijloc. Coloana se împuținase vizibil, dacă mai eram 200 cu toții. Văzând manevra m-a apucat groaza. ”Eu nu mai merg mai departe!” i-am zis lui Șoni. ”Dacă ticăloșii ne blochează pe Morii, suntem terminați”. ”Ai dreptate” mi-a replicat Șoni. ”Mă duc și eu acasă” (stătea pe lângă Poarta Schei și avea un alibi, la o adică). Era cam ora patru și ceva. La cinci aveam programată o oră de conducere pe timp de noapte la școala de șoferi, care era tot în Bartolomeu, imediat peste linii, unica din oraș la acel moment. Pe la cinci fără cinci (m-am uitat special la ceasul din turnul bisericii) am auzit focuri de armă dinspre centrul orașului. Când a venit instructorul școlii de șoferi, i-am zis în câteva vorbe că am venit cu coloana de la ICA, i-am sugerat ca ședința de conducere să se rezume la un drum la Codlea urmând ca el să se întoarcă singur cu mașina în Brașov. A acceptat fără obiecții planul meu. N-am plecat bine că la podul de peste calea ferată de la ieșirea din Brașov se formase un baraj de milițieni. ”Dacă mă legitimează?” am gândit cu voce tare. Aveam în mine o spaimă vecină cu paranoia. Uitasem că în acel moment eram doar un elev la școala de șoferi. Instructorul a coborât din mașină și i-a întrebat pe milițieni dacă se va mai putea întoarce în oraș, mai târziu. Putea, normal. Se formase doar un filtru, cum aveau să se formeze cu sutele în zilele următoare. Ajuns acasă, nu le-am suflat o vorbă alor mei (locuiam cu părinții). Nu aflaseră de evenimentele de la ICA. Pe la șapte au venit la mine patru prieteni: Sorin C, Vladi D, Sandu L și Gigi S. (La sfârșitul lui noiembrie ne întâlnisem, eu cu Sorin C, la Vladi acasă, unde pusesem pe hârtie o listă de revendicări: demisia lui Ceaușescu, pluripartidism (formulat ceva gen ”mai multe partide”), alegeri libere, etc. Deși am continuat să ne vedem în aceeași formulă la câte o partidă de șah, am rămas la stadiul de listă. Acum, după 25 de ani, poate părea o joacă, o parodie, dar la momentul respectiv nu era deloc. Se făcuseră ani grei de pușcărie pentru ”uneltire împotriva statului” în perioada comunistă. Și încă ceva: până acum n-am dezvăluit nimănui acest amănunt). Ei aflaseră. Le-am povestit în câteva vorbe ce se întâmplase, mai ales faza de la pod, cu soldații. ”Dacă Ceaușescu nu pică în noaptea asta, sunt terminat!” le-am spus. După ce-au plecat, am luat un diazepam și m-am culcat. Fără pastilă n-aș fi putut adormi.

Adrian Ioan Lupu

Decembrie 1989 I

Aveam deja un an și două luni ”vechime în câmpul muncii” în decembrie 1989. Cu un an și jumătate mai devreme, în iunie 1988, terminasem facultatea (TCM ”pur”) și luasem repartiție la cea mai râvnită uzină din județ, la ICA (Intreprinderea de Construcții Aeronautice) Ghimbav, care producea aparate de zbor, avioane și elicoptere. Profitasem de o ”clauză”, total incorectă, impusă în ”înțelepciunea” lui de partidul comunist, singurul existent atunci, ce se numea ”prioritate de buletin” și care trecea pe planul nșpe, ca criteriu de departajare, media generală de absolvire, parametrul obiectiv de clasificare al absolvenților având la bază strict meritocrația. Mai ”tare” decât ”prioritatea de buletin” era doar ”prioritatea de căsătorie”, între criteriile pe baza cărora se făceau repartițiile absolvenților la diferite uzine din țară. Care era cauza acestor aberații? Partidul (pcr) considera că țara trebuie să se dezvolte armonios, să șteargă, cu de-a sila, diferențele dintre sat și oraș. În urma industrializării forțate se construiseră fabrici pe toate coclaurile, prin localități de care nu auzisem până atunci, fabrici care aveau nevoie de ingineri (circulau mai multe bancuri pe această temă. Se zicea că posturile la repartiții se diferențiau astfel: posturi în localități în care oprește trenul, în localități prin care trece trenul și în care s-a auzit de tren). Odată ce luai repartiția, trei ani de zile, timp în care se considera că ai mari șanse să te ”legi de glie” în localitatea unde fusesei repartizat, nu aveai dreptul să te angajezi ca inginer la altă fabrică din țară. Era un fel de revoluție culturală tip Mao, în variantă soft, mioritică. Marile orașe erau ”închise”, asta însemnând, în traducere, că în lista posturilor disponibile pentru proaspeții absolvenți nu exista nici măcar unul în orașele reședință de județ. Fiecare absolvent își dorea, cum era și normal, să ia repartiție cât mai aproape de casă și cât mai aproape de marile orașe. În acest context e clar că un post de inginer la ICA Ghimbav era ținta predilectă a absolvenților de la TCM Brașov, mai ales a celor cu buletin de Brașov: din punct de vedere tehnic era considerată elita, superlativul a tot ce exista în domeniul construcțiilor de mașini din zonă, ceea ce nu era puțin lucru, Brașovul fiind la acea oră județul cu cea mai puternică dezvoltare industrială din țară, după București. În plus, fabrica se afla la vreo 6 kilometri distanță față de oraș, adică o nimica toată. Nici avantajele financiare nu erau de neglijat: fiecare angajat al ICA beneficia de un spor de tehnicitate de 14% la salariu. Eu aveam buletin de Codlea, un orășel acolo, și, conform concepției imbecile a pcr, aveam prioritate față de colegii de facultate cu buletin de Brașov, indiferent de media de absolvire, inclusiv la Ghimbav care era considerată comună limitrofă. Fusesem pus la curent cu toate acestea de colegii din anii mai mari cu care făceam zilnic naveta Codlea – Brașov și care, băieții mai ales, mi-au dat sfaturi competente de genul: ”Stai bă liniștit! Nu te strofoca cu învățatul, că ai postul asigurat la ICA, ca noi toți (adică cei cu buletin de Codlea). Trage numai în sesiune și la proiecte (vreo opt sau nouă, în afară de cel de diplomă), în rest distrează-te, că viață mai mișto ca-n facultate nu mai pupi!” Nu m-am lăsat greu convins de aceste cuvinte ”înțelepte”. Mai greu mi-a fost în primele sesiuni, că dup-aia ”rețeta” a mers unsă. Și, culmea, cu cei care m-au îndrumat astfel, fără excepție, aveam să fiu coleg la ICA, locul unde am ”betonat”, dacă mai era nevoie, prieteniile. Se ”legase” o gașcă tare frumoasă de stagiari la ”mama ICA”.
*
Un sfârșit de săptămână banal, ca orice sfârșit de săptămână, la mijloc de decembrie 89. Vremea se încălzise considerabil, după ce, cu două săptămâni înainte, avusesem parte de un ger sec, fără urmă de zăpadă, de crăpau pietrele. Fuseseră două zile la rând cu temperaturi de -31 de grade Celsius. Știam asta de la băieții de la stația meteo aflată pe câmp, la câteva sute de metri distanță de fabrică. Teoretic, după lege, la temperaturi mai joase de -30 de grade trebuia întreruptă activitatea, fiind considerată stare de calamitate. Oficial însă, la radio fuseseră anunțate doar -29 de grade, ”ca să nu stagneze producția”. Înghețasem teribil în acele dimineți în stația din Codlea în așteptarea ”convenției”, adică a autobuzului ce ne ducea în fiecare dimineață la muncă. Când a apărut, cu întârziere de cel puțin o oră, am sărit toți navetiștii de ICA cu gura pe șofer, cu care ne cunoșteam deja. ”N-a vrut să pornească hărăbaia!” – s-a scuzat omul, ”a înghețat motorina în rezervor și pe conducte, că-i ”aditivată” cu apă”. Ajungând la fabrică, până la secția de uzinaj unde lucram și care era aproape de pista de decolare a elicopterelor, aveam de mers vreo câteva sute de metri. De fiecare dată când inspiram aveam senzația că mii de ace îmi pătrund în sinusuri și de acolo direct în creier, provocându-mi o durere atroce. Haina de fâș, lungă până la genunchi (vișinie cu guler alb, cum aveau doar sportivii pe atunci, cumpărată tot prin mătușă-mea), se întărise de la frig și pocnea la fiecare mișcare, de parc-ar fi fost din tablă.
*
În duminica de 17 decembrie 1989, a fost o vreme mohorâtă dar călduță. După prânz (supă cu găluști sau cu tăiței și șnițel de pui cu pireu, un meniu mai mult decât stereotip, aproape ritualic, de fiecare duminică) l-am sunat pe Sergiu, prietenul meu, și i-am sugerat ca seara să mergem la teatru, în Brașov. Internaționalul brănean se însurase deja de un an și fusese ”șters din evidențele” holteilor. Se juca Birlic, cu Costache Babii în rolul titular. Sergiu a fost de-acord, oricum n-aveam altă alternativă mai plăcută de a ne petrece duminica seara, astfel că pe la șapte fără ceva eram prin parcul central din Brașov, îndreptându-ne către Teatrul Dramatic. Se întunecase de mult când am trecut prin fața județenei de partid (actuala clădire a Prefecturii și a Consiliului Județean) unde am observat cu surprindere că erau aprinse luminile în absolut toate birourile. Era un fapt ieșit din comun pentru o seară de duminică și, în același timp, contrastant cu întunericul de pe stradă, unde ici colo dacă ardea câte un bec din vârf de stâlp. ”Ce-o fi aici?” ne-am întrebat. ”Poate vine Ceaușescu mâine” – a zis Sergiu și i-am dat dreptate, nu fără a scăpa printre dinți o scurtă dar apăsată înjurătură la adresa ”conducătorului iubit”. De fiecare dată când i se năzărea ”supremului” să facă vreo vizită pe undeva prin țară, trepădușii locali intrau rapid în fibrilație. Începea o agitație vecină cu disperarea pentru cosmetizarea zonei și obiectivului, de obicei una sau mai multe fabrici, în care urma să aibă loc ”vizita de lucru”. Activitatea productivă se oprea, se făcea curățenie, se văruiau bordurile, se spălau geamurile secțiilor, se împărțeau salopete și halate noi, se selectau atent persoanele care urmau să intre în contact cu Ceaușescu și care erau ținute în carantină, sub supraveghere medicală strictă, pentru cel puțin 24 de ore, ca nu cumva să-l molipsească pe ”cizmar” cu vreun virus. Potemkiniadă în toată regula.
După ce s-a terminat spectacolul (o comedie excelentă, bine jucată) am trecut iar pe lângă clădirea ”județenei” ce continua să fie luminată intens în interior.
A doua zi, luni 18 decembrie, am ajuns la birou, ca de obicei. Pe la 8 dimineața a ajuns și colegul care era profesor – maistru pentru elevii liceului Hidromecanica care făceau practica la noi în secție. ”S-a întâmplat ceva la Timișoara” – ne-a informat. ”Ce?” – am întrebat. ”Nu știu exact, dar ceva nasol. Am ascultat acum de dimineață știrile la Șopârlica (în traducere Europa Liberă)”. ”Dă Doamne!” a zis Șoni, alt coleg (era român dar, în bășcălie, îi maghiarizasem diminutivul. Era unul dintre colegii mai mari care mă sfătuiseră ”de bine” în facultate). Nu-mi făceam prea mari iluzii dar, în adâncul sufletului, încă mai speram că va ajunge și la noi valul de schimbări ce cuprinsese celelalte țări din blocul comunist. Eram la curent cu toate astea pentru că, zilnic, fără excepție, ascultam Europa Liberă. Aflasem că în aceea toamnă căzuse zidul Berlinului, despre revoluția de catifea din Cehoslovacia, de schimbările din Ungaria și că în Polonia se pregăteau, auzi enormitate, alegeri libere. La noi, cu nici o lună mai înainte, tocmai ce fusese ”Ceaușescu reales, la al XIV-lea Congres” (ăsta fusese sloganul), cu unanimitate, ba chiar mai mult decât atât! Când am auzit că s-ar fi întâmplat ceva la Timișoara, le-am povestit și eu despre activitatea febrilă pe care o remarcasem în seara precedentă la ”județeana de partid”. La țigară, în WC, la fereală de ochii dușmanului (a se citi șeful secției, un tip ranchiunos, mic și-al dracului), i-am informat și pe ceilalți colegi (ingineri tehnologi pentru linia de mașini CN. Eu eram tehnolog în partea de tehnologie clasică) despre ce aflasem. Nu știau nimic. Abia seara, acasă, am aflat de la Europa Liberă că la Timișoara avusese loc o manifestație anti-comunistă și că forțele de ordine deschiseseră focul în manifestanți! Asta însemna că regimul depășise orice limită! Că recursese la acțiuni extreme. De bătăi, de arestări abuzive, de internări în spitale de psihiatrie, mai auzisem tot de la Europa Liberă, cazurile Doina Cornea, Mircea Dinescu, Ana Blandiana, Paul Goma sau, mai nou, Dan Deșliu, fiind pe larg dezbătute la celebrul post de radio. Dar să se tragă în oameni? Așa ceva nu mă gândisem că e posibil. Eram oripilat de ce aflasem pe calea undelor. În ziua următoare în toată ICA nu se discuta decât despre evenimentele de la Timișoară și despre ce avea să urmeze. Jan, cel care în ziua precedentă ne dăduse informația, se lansase în pronosticuri despre soarta dictatorului: ”Nu cred că mai prinde revelionul!” N-avea să prindă nici Crăciunul, după cum se știe. Cu fiecare discuție, ura mocnită față de regim și față de Ceaușescu și clica lui se amplifica, amenințând serios să dea în clocot.
Ceaușescu plecase luni, 18 decembrie, într-o bizară vizită în Iran, de unde s-a întors abia miercuri, 20 decembrie. Atunci, miercuri seara la ora 19.00, a apărut la televizor unde a înfierat cu mânie proletară acțiunile ”unor elemente huliganice” la Timișoara (peste câteva luni, un alt individ vorbea despre ”huliganii din Piața Universității”). A vorbit apoi de grupuri teroriste, fasciste, care au atacat forțele de ordine, inclusiv unitățile militare, iar acestea au ripostat cu foc de avertisment, recunoscând astfel, voalat, că la Timișoara s-a tras în manifestanți! A menționat că acțiunile sunt coordonate de ”cercuri reacționare”, de servicii de spionaj ”iredentiste”, ce au ca scop ”destrămarea teritorială a României” (în unitățile militare, militarilor în termen li s-a comunicat atunci că armata ungară a intrat în țară, ”că au intrat ungurii peste noi”!). A mai făcut apel la popor ”să rămână strâns unit în jurul farului călăuzitor, partidul comunist român” în riposta contra ”cercurilor reacționare” evidențiind faptul că armata a dat dovadă de răbdare și că a acționat conform regulamentelor. Cu alte cuvinte, armata fusese scoasă pe străzi la Timișoara și trăsese în manifestanți! Cel puțin asta era interpretarea pe care am dat-o a doua zi frazei respective. Ca ”om cu armata făcută”, știam că armata n-avea atribuții în stabilirea ordinii în interiorul țării, dar asta era un moft. Atâtea reguli și legi elaborate de comuniști erau încălcate tot de ei, încât una în plus nu mai conta. Nu știam ce să cred. Mă așteptam ca individul să cedeze, să văd măcar o urmă de remușcare pe fața lui, o slăbiciune. Nici vorbă de așa ceva. Părea la fel de stăpân pe situație ca întotdeauna. În schimb ne transmisese subtil că e gata de orice ca să-și salveze poziția. Că cine era dispus să se ridice împotriva lui își risca nu doar libertatea, ca până atunci, ci și viața.

Adrian Ioan Lupu

Decembrie 1989 II

S-a făcut ziuă iar, adică 21 decembrie. Toată dimineața n-am făcut altceva decât să întoarcem pe toate fețele discursul dictatorului din seara precedentă. Pe la 11.30 s-a anunțat la radio că la București va avea loc un miting. Ne-am repezit cu toții în biroul tehnologilor CN (comandă numerică), care aveau un monitor color care era de fapt un televizor color (Cromatic) ceva mai sofisticat. La acel televizor văzusem, cu o lună mai înainte, meciul de fotbal România – Danemarca, decisiv pentru calificarea la Campionatul Mondial Italia 1990.
*
Meciul dintre România și Danemarca a avut loc la o dată cu semnificație specială pentru orașul Brașov: 15 noiembrie 1989. Se împlineau doi ani de la așa numita ”Revoltă a muncitorilor de la Brașov”, singura mare manifestație anti-comunistă din anii 80 și a doua din istoria de 45 de ani a României comuniste, după revolta minerilor din Valea Jiului din 1977. În cei doi ani scurși de la eveniment nivelul de trai al populație rămăsese același: produsele de strictă necesitate lipseau (nu se găsea nici hârtie igienică. La servici, atunci când aveam câte o nevoie fiziologică ce nu suporta amânare, apelam la un surogat, la ziarul Scînteia - ”organul” oficial al pcr, la care se făcea abonament obligatoriu, măcar unul pe birou. Pentru modul de utilizare prezentat mai sus erau căutate cu predilecție paginile de ziar cu fotografiile cuplului prezidențial) iar atunci când se găseau, în fața magazinelor respective se formau cozi imense. Alimentele de bază erau raționalizate și se vindeau pe cartelă. În plus, peste o săptămână la București începea Congresul al XIV-lea al pcr. Meciul era programat să înceapă la ora 14.oo (instalație de nocturnă exista doar pe un singur stadion atunci și aia nu mai fusese pusă în funcțiune decât la spectacolele megalomanice de cultul personalității ce aveau loc acolo pe la vreo aniversare), oră la care ”oamenii muncii” erau sau trebuiau să se afle ”în plin proces productiv”. De obicei, atunci când erau meciuri de fotbal importante ce începeau devreme, mai ales toamna târziu când se întuneca repede sau în luna martie, microbiștii erau învoiți pentru a putea vedea meciul acasă. Pe 15 noiembrie 1989 în toate uzinele din Brașov s-a anunțat că nu se vor acorda învoiri, dar că meciul se va putea urmări ”la locul de muncă”, punându-se la dispoziție televizoarele existente în fabrici sau, cine dorea, putea să-și aducă televizorul de acasă. Astfel, în acea zi, sute sau poate mii de oameni au venit la muncă cu televizoare Sport, portabile. Tot în aceea zi două elicoptere, ce decolau de la noi de pe pistă, au survolat permanent orașul pentru a repera la timp cea mai mică tentativă de manifestație, fie ea și de bucurie. Ele aveau să zboare deasupra Brașovului până după congres. Am văzut meciul atunci la monitorul color din biroul colegilor de la CN. România a câștigat (3-1) și toată lumea a fost fericită. Ajunși la Codlea am mers, cum era și normal, la o bere la Cetate, unde am comentat pe îndelete meciul. Când am plecat din bodegă, Șoni (care era însurat cu o codleancă și rămânea la socri în acea zi) a observat un lucru pe care eu nu-l luasem în seamă: ”Cam mulți turiști sovietici în zonă!” Tocmai trecuseră pe strada principală vreo cinci mașini LADA, fiecare cu câte trei sau patru pasageri, numai bărbați. ”Și ce dacă?” am întrebat. ”Ai auzit de Cehoslovacia 1968?” ”Normal!” am răspuns ușor ofensat, ”Cum să nu aud?”. ”Și atunci, înainte de invazie, s-au semnalat foarte mulți ”turiști”. Doar că atunci aveau Moskvici-uri”. N-am replicat, dar nici nu am dat prea mare importanță acestui amănunt. A fost prima și ultima dată când i-am văzut pe ”turiștii sovietici”. Mult după evenimentele din decembrie 1989 s-a spus/scris că acești ”turiști” ar fi fost cheia revoluției anticomuniste din România, că ei ar fi provocat dezordinile în marile orașe, inclusiv în Timișoara (unul din adepții acestei teorii este Alex Mihai Stoenescu, un ”istoric” special, ca să zic așa. A fost desconspirat în 2011 de CNSAS ca turnător și nu unul racolat, ci unul voluntar. Adică individul turna la securitate din vocație). Eu nu i-am mai văzut de atunci, din 15 noiembrie 1989 și pot spune că la Brașov am fost în mijlocul evenimentelor.
*
Eram din nou în biroul colegilor tehnologi CN, claie peste grămadă, ca la meci. Pe ecranul televizorului au apărut imagini de la miting. Piața Palatului era plină de oameni cu pancarte care elogiau partidul și pe Ceaușescu. La balconul clădirii în care funcționa Comitetul Central (CC) al PCR, a apărut Ceaușescu cu nevastă-sa (care era al doilea om în stat de ani buni) și cu băgătorii de seamă obișnuiți care erau și membri Comitetului Politic Executiv al pcr condus tot de Ceaușescu. Au vorbit mai întâi niște ”oameni ai muncii” care au condamnat evenimentele de la Timișoara. A început apoi să vorbească ”cizmarul” (de fapt fusese doar calfă într-un atelier de cizmărie). La un moment dat din piață au început să se audă niște țipete de femei urmate de huiduieli din ce în ce mai puternice. Camerele televiziunii erau fixate pe Ceaușescu care și-a întrerupt discursul, s-a uitat derutat în piață, după care a fost băgat în clădire de garda de corp. În acel moment transmisia televizată a fost întreruptă. Era o altă premieră. Toți din birou am izbucnit în urale! ”Gata! A început!” urlam ca apucații. Am ieșit în fața secției unde deja era plin de oameni. A apărut și directorul general Georgescu care a încercat să convingă oamenii să reintre în secții. Între timp un coleg care rămăsese în birou a venit și ne-a spus că s-a reluat transmisia de la mitingul din București. M-am întors la birou să ascult ce mai zice. În piață mai rămăseseră o mână de oameni care-l ascultau pe Ceaușescu. Tocmai anunța mărirea pensiilor cu o sută de lei. În curte câțiva începuseră să polemizeze cu Georgescu. Cel mai vehement dintre toți era Ion Demi, muncitor pe la montaj, dacă nu mă înșel. ”Frate-su e la Timișoara și nu știe nimic de soarta lui” a început să circule instantaneu un zvon prin mulțime (complet fals, omul n-avea nici un frate la Timișoara, dar n-avea nici o importanță atâta timp cât oamenii voiau să creadă un astfel de zvon). Pe pistă tocmai se pregătea să decoleze un elicopter. Mulțimea a început să huiduie îndreptându-se amenințător către pistă, reproșându-i directorului general faptul că aparatele produse în fabrică sunt folosite să ne supravegheze, ca pe 15 noiembrie și în timpul congresului. Speriat de ce putea să se întâmple, Georgescu (colonel inginer, ICA era întreprindere militarizată) a anulat decolarea aparatului. La un moment dat Demi s-a urcat pe o ladă și a anunțat că el pleacă pe jos către oraș ca să protesteze împotriva comunismului (sau a lui Ceaușescu, nu mai țin minte exact cum a zis) și ne-a îndemnat pe toți să mergem cu el. Nu era o glumă. Ce se întâmplase la Timișoara precum și discursul lui Ceaușescu din seara precedentă erau suficiente semnale că drumul până în oraș nu avea să fie o promenadă de plăcere. ”Ce facem?” i-am întrebat pe ceilalți colegi. Nu erau prea entuziasmați de propunerea lui Demi. În acel moment a intrat Șoni în birou, hotărât ferm să plece. Văzându-l n-am mai stat nici eu pe gânduri. M-am îmbrăcat, mi-am luat servieta și am ieșit în curte. Din cei unsprezece colegi din birou, șapte am plecat spre oraș. N-am ieșit bine pe poartă că cineva a început să cânte ”Deșteaptă-te române” (primele două strofe, că mai multe nu știam). Am început apoi cu scandările ce aveau să devină clasice: ”Jos Ceaușescu” și ”Jos Comunismul” asezonate cu una originală –”Facem avioane și murim de foame”. Deocamdată, în afară de porțiunea de drum din fața clădirii administrative, se poate spune că făceam doar antrenament cu lozincile acestea, pentru că eram în câmp deschis și nu ne auzea nimeni. Drumul cel mai scurt de la ICA la Brașov era cel către cartierul Bartolomeu Nord. Pe acest drum este un pod peste Ghimbășel, un pârâu afluent al Bârsei. Când ne apropiam de acest pod, la vreo câteva sute de metri înaintea noastră, dinspre oraș a apărut un camion militar care a trecut podul după care a oprit. Din el au coborât niște militari, cam un pluton (30 de oameni), care au format un baraj cu scopul de a bloca șoseaua pe care venea coloana noastră. Cei aflați în față se apropiaseră destul de mult de militari. I-am identificat imediat ca fiind soldați din trupele de securitate, datorită petlițelor albastre pe care le purtau la gulerul uniformei. Peste câteva momente au început să tragă cu țevile armelor îndreptate în sus. Cum eram mai în spate, la primul foc de armă pe care l-am auzit am sărit în șanțul de la marginea drumului, direct pe burtă, în cea mai ”regulamentară” poziție ”culcat” învățată în armată. Șoni, de lângă care sărisem, a continuat să meargă încă câțiva pași până și-a dat seamă că vorbea singur. ”Calmează-te iepuraș, că-s gloanțe oarbe!” mi-a zis ironic (avea să facă mișto de mine cel puțin un an din cauza ”cascadoriilor” pe care le-am făcut în acea zi). Cei din față ajunseseră piept în piept cu militarii și începuseră să-i împingă în spate până când unii dintre soldați au ajuns sub un copac. A urmat o nouă serie de focuri în aer, moment în care din copacul respectiv au început să cadă câteva rămurele atinse de ”gloanțele oarbe” ale lui Șoni! În următoarea fracțiune de secundă am fost din nou în șanț, nimerind cu cotul drept într-o băltoacă ce mi-a pătat frumusețe de jachetă de culoare bleu deschis. Șoni s-a ținut tare și de data asta, dar nu i-a mai ars de spirite. Printr-o minune, pe care nu știu nici azi cui i-o datorăm, soldații s-au retras, s-au urcat în camionul cu care veniseră și au plecat către oraș. Coloana și-a continuat drumul. Mai aveam vreo trei kilometri. Mi-am aprins o țigară (Carpați fără). Cu greu, că tremuram ca varga. Șoni mi-a cerut și el una și și-a aprins-o. Se lăsase de fumat de câțiva ani buni. În acele clipe am înțeles ce înseamnă să înghiți în sec, la propriu. Gura mi se uscase ca iasca. Nu mai aveam picătură de salivă în ea. Când am ajuns în dreptul primelor blocuri din oraș, în Bartolomeu Nord (unul dintre cele mai ”de fugă” cartiere ale Brașovului) am început cu scandările pe care le exersasem pe câmp. Dintre blocuri s-au auzit din nou pocnituri! Am încremenit pentru o fracțiune de secundă, dar ne-am revenit imediat: doi bărbați băteau fiecare câte un covor! Zgomotul făcut de fiecare lovitură, amplificat de betonul din care erau construite clădirile, semăna perfect cu focurile de armă pe care le auzisem mai devreme pe câmp, la podul de peste Ghimbășel. Am luat-o prin gara Bartolomeu, am trecut peste linii și de acolo am ajuns pe strada Lungă. Am trecut pe lângă Comisariatul MapN și am început să strigăm ”armata e cu noi” (la ora aia era de nu mai putea!!!). În fața noastră, la intersecția cu strada Carierei, chiar în dreptul unei bodegi celebre la vremea aia, s-au pus de-a latul străzii două basculante (sau un autobuz? Nu mai țin bine minte. Parcă autobuz) în așa fel încât coloana noastră să fie deviată pe strada Morii, o străduță îngustă, cu sens unic, ce face legătura între Lungă și De Mijloc. Coloana se împuținase vizibil, dacă mai eram 200 cu toții. Văzând manevra m-a apucat groaza. ”Eu nu mai merg mai departe!” i-am zis lui Șoni. ”Dacă ticăloșii ne blochează pe Morii, suntem terminați”. ”Ai dreptate” mi-a replicat Șoni. ”Mă duc și eu acasă” (stătea pe lângă Poarta Schei și avea un alibi, la o adică). Era cam ora patru și ceva. La cinci aveam programată o oră de conducere pe timp de noapte la școala de șoferi, care era tot în Bartolomeu, imediat peste linii, unica din oraș la acel moment. Pe la cinci fără cinci (m-am uitat special la ceasul din turnul bisericii) am auzit focuri de armă dinspre centrul orașului. Când a venit instructorul școlii de șoferi, i-am zis în câteva vorbe că am venit cu coloana de la ICA, i-am sugerat ca ședința de conducere să se rezume la un drum la Codlea urmând ca el să se întoarcă singur cu mașina în Brașov. A acceptat fără obiecții planul meu. N-am plecat bine că la podul de peste calea ferată de la ieșirea din Brașov se formase un baraj de milițieni. ”Dacă mă legitimează?” am gândit cu voce tare. Aveam în mine o spaimă vecină cu paranoia. Uitasem că în acel moment eram doar un elev la școala de șoferi. Instructorul a coborât din mașină și i-a întrebat pe milițieni dacă se va mai putea întoarce în oraș, mai târziu. Putea, normal. Se formase doar un filtru, cum aveau să se formeze cu sutele în zilele următoare. Ajuns acasă, nu le-am suflat o vorbă alor mei (locuiam cu părinții). Nu aflaseră de evenimentele de la ICA. Pe la șapte au venit la mine patru prieteni: Sorin C, Vladi D, Sandu L și Gigi S. (La sfârșitul lui noiembrie ne întâlnisem, eu cu Sorin C, la Vladi acasă, unde pusesem pe hârtie o listă de revendicări: demisia lui Ceaușescu, pluripartidism (formulat ceva gen ”mai multe partide”), alegeri libere, etc. Deși am continuat să ne vedem în aceeași formulă la câte o partidă de șah, am rămas la stadiul de listă. Acum, după 25 de ani, poate părea o joacă, o parodie, dar la momentul respectiv nu era deloc. Se făcuseră ani grei de pușcărie pentru ”uneltire împotriva statului” în perioada comunistă. Și încă ceva: până acum n-am dezvăluit nimănui acest amănunt). Ei aflaseră. Le-am povestit în câteva vorbe ce se întâmplase, mai ales faza de la pod, cu soldații. ”Dacă Ceaușescu nu pică în noaptea asta, sunt terminat!” le-am spus. După ce-au plecat, am luat un diazepam și m-am culcat. Fără pastilă n-aș fi putut adormi.

Adrian Ioan Lupu

Decembrie 1989

Aveam deja un an și două luni ”vechime în câmpul muncii” în decembrie 1989. Cu un an și jumătate mai devreme, în iunie 1988, terminasem facultatea (TCM ”pur”) și luasem repartiție la cea mai râvnită uzină din județ, la ICA (Intreprinderea de Construcții Aeronautice) Ghimbav, care producea aparate de zbor, avioane și elicoptere. Profitasem de o ”clauză”, total incorectă, impusă în ”înțelepciunea” lui de partidul comunist, singurul existent atunci, ce se numea ”prioritate de buletin” și care trecea pe planul nșpe, ca criteriu de departajare, media generală de absolvire, parametrul obiectiv de clasificare al absolvenților având la bază strict meritocrația. Mai ”tare” decât ”prioritatea de buletin” era doar ”prioritatea de căsătorie”, între criteriile pe baza cărora se făceau repartițiile absolvenților la diferite uzine din țară. Care era cauza acestor aberații? Partidul (pcr) considera că țara trebuie să se dezvolte armonios, să șteargă, cu de-a sila, diferențele dintre sat și oraș. În urma industrializării forțate se construiseră fabrici pe toate coclaurile, prin localități de care nu auzisem până atunci, fabrici care aveau nevoie de ingineri (circulau mai multe bancuri pe această temă. Se zicea că posturile la repartiții se diferențiau astfel: posturi în localități în care oprește trenul, în localități prin care trece trenul și în care s-a auzit de tren). Odată ce luai repartiția, trei ani de zile, timp în care se considera că ai mari șanse să te ”legi de glie” în localitatea unde fusesei repartizat, nu aveai dreptul să te angajezi ca inginer la altă fabrică din țară. Era un fel de revoluție culturală tip Mao, în variantă soft, mioritică. Marile orașe erau ”închise”, asta însemnând, în traducere, că în lista posturilor disponibile pentru proaspeții absolvenți nu exista nici măcar unul în orașele reședință de județ. Fiecare absolvent își dorea, cum era și normal, să ia repartiție cât mai aproape de casă și cât mai aproape de marile orașe. În acest context e clar că un post de inginer la ICA Ghimbav era ținta predilectă a absolvenților de la TCM Brașov, mai ales a celor cu buletin de Brașov: din punct de vedere tehnic era considerată elita, superlativul a tot ce exista în domeniul construcțiilor de mașini din zonă, ceea ce nu era puțin lucru, Brașovul fiind la acea oră județul cu cea mai puternică dezvoltare industrială din țară, după București. În plus, fabrica se afla la vreo 6 kilometri distanță față de oraș, adică o nimica toată. Nici avantajele financiare nu erau de neglijat: fiecare angajat al ICA beneficia de un spor de tehnicitate de 14% la salariu. Eu aveam buletin de Codlea, un orășel acolo, și, conform concepției imbecile a pcr, aveam prioritate față de colegii de facultate cu buletin de Brașov, indiferent de media de absolvire, inclusiv la Ghimbav care era considerată comună limitrofă. Fusesem pus la curent cu toate acestea de colegii din anii mai mari cu care făceam zilnic naveta Codlea – Brașov și care, băieții mai ales, mi-au dat sfaturi competente de genul: ”Stai bă liniștit! Nu te strofoca cu învățatul, că ai postul asigurat la ICA, ca noi toți (adică cei cu buletin de Codlea). Trage numai în sesiune și la proiecte (vreo opt sau nouă, în afară de cel de diplomă), în rest distrează-te, că viață mai mișto ca-n facultate nu mai pupi!” Nu m-am lăsat greu convins de aceste cuvinte ”înțelepte”. Mai greu mi-a fost în primele sesiuni, că dup-aia ”rețeta” a mers unsă. Și, culmea, cu cei care m-au îndrumat astfel, fără excepție, aveam să fiu coleg la ICA, locul unde am ”betonat”, dacă mai era nevoie, prieteniile. Se ”legase” o gașcă tare frumoasă de stagiari la ”mama ICA”.
*
Un sfârșit de săptămână banal, ca orice sfârșit de săptămână, la mijloc de decembrie 89. Vremea se încălzise considerabil, după ce, cu două săptămâni înainte, avusesem parte de un ger sec, fără urmă de zăpadă, de crăpau pietrele. Fuseseră două zile la rând cu temperaturi de -31 de grade Celsius. Știam asta de la băieții de la stația meteo aflată pe câmp, la câteva sute de metri distanță de fabrică. Teoretic, după lege, la temperaturi mai joase de -30 de grade trebuia întreruptă activitatea, fiind considerată stare de calamitate. Oficial însă, la radio fuseseră anunțate doar -29 de grade, ”ca să nu stagneze producția”. Înghețasem teribil în acele dimineți în stația din Codlea în așteptarea ”convenției”, adică a autobuzului ce ne ducea în fiecare dimineață la muncă. Când a apărut, cu întârziere de cel puțin o oră, am sărit toți navetiștii de ICA cu gura pe șofer, cu care ne cunoșteam deja. ”N-a vrut să pornească hărăbaia!” – s-a scuzat omul, ”a înghețat motorina în rezervor și pe conducte, că-i ”aditivată” cu apă”. Ajungând la fabrică, până la secția de uzinaj unde lucram și care era aproape de pista de decolare a elicopterelor, aveam de mers vreo câteva sute de metri. De fiecare dată când inspiram aveam senzația că mii de ace îmi pătrund în sinusuri și de acolo direct în creier, provocându-mi o durere atroce. Haina de fâș, lungă până la genunchi (vișinie cu guler alb, cum aveau doar sportivii pe atunci, cumpărată tot prin mătușă-mea), se întărise de la frig și pocnea la fiecare mișcare, de parc-ar fi fost din tablă.
*
În duminica de 17 decembrie 1989, a fost o vreme mohorâtă dar călduță. După prânz (supă cu găluști sau cu tăiței și șnițel de pui cu pireu, un meniu mai mult decât stereotip, aproape ritualic, de fiecare duminică) l-am sunat pe Sergiu, prietenul meu, și i-am sugerat ca seara să mergem la teatru, în Brașov. Internaționalul brănean se însurase deja de un an și fusese ”șters din evidențele” holteilor. Se juca Birlic, cu Costache Babii în rolul titular. Sergiu a fost de-acord, oricum n-aveam altă alternativă mai plăcută de a ne petrece duminica seara, astfel că pe la șapte fără ceva eram prin parcul central din Brașov, îndreptându-ne către Teatrul Dramatic. Se întunecase de mult când am trecut prin fața județenei de partid (actuala clădire a Prefecturii și a Consiliului Județean) unde am observat cu surprindere că erau aprinse luminile în absolut toate birourile. Era un fapt ieșit din comun pentru o seară de duminică și, în același timp, contrastant cu întunericul de pe stradă, unde ici colo dacă ardea câte un bec din vârf de stâlp. ”Ce-o fi aici?” ne-am întrebat. ”Poate vine Ceaușescu mâine” – a zis Sergiu și i-am dat dreptate, nu fără a scăpa printre dinți o scurtă dar apăsată înjurătură la adresa ”conducătorului iubit”. De fiecare dată când i se năzărea ”supremului” să facă vreo vizită pe undeva prin țară, trepădușii locali intrau rapid în fibrilație. Începea o agitație vecină cu disperarea pentru cosmetizarea zonei și obiectivului, de obicei una sau mai multe fabrici, în care urma să aibă loc ”vizita de lucru”. Activitatea productivă se oprea, se făcea curățenie, se văruiau bordurile, se spălau geamurile secțiilor, se împărțeau salopete și halate noi, se selectau atent persoanele care urmau să intre în contact cu Ceaușescu și care erau ținute în carantină, sub supraveghere medicală strictă, pentru cel puțin 24 de ore, ca nu cumva să-l molipsească pe ”cizmar” cu vreun virus. Potemkiniadă în toată regula.
După ce s-a terminat spectacolul (o comedie excelentă, bine jucată) am trecut iar pe lângă clădirea ”județenei” ce continua să fie luminată intens în interior.
A doua zi, luni 18 decembrie, am ajuns la birou, ca de obicei. Pe la 8 dimineața a ajuns și colegul care era profesor – maistru pentru elevii liceului Hidromecanica care făceau practica la noi în secție. ”S-a întâmplat ceva la Timișoara” – ne-a informat. ”Ce?” – am întrebat. ”Nu știu exact, dar ceva nasol. Am ascultat acum de dimineață știrile la Șopârlica (în traducere Europa Liberă)”. ”Dă Doamne!” a zis Șoni, alt coleg (era român dar, în bășcălie, îi maghiarizasem diminutivul. Era unul dintre colegii mai mari care mă sfătuiseră ”de bine” în facultate). Nu-mi făceam prea mari iluzii dar, în adâncul sufletului, încă mai speram că va ajunge și la noi valul de schimbări ce cuprinsese celelalte țări din blocul comunist. Eram la curent cu toate astea pentru că, zilnic, fără excepție, ascultam Europa Liberă. Aflasem că în aceea toamnă căzuse zidul Berlinului, despre revoluția de catifea din Cehoslovacia, de schimbările din Ungaria și că în Polonia se pregăteau, auzi enormitate, alegeri libere. La noi, cu nici o lună mai înainte, tocmai ce fusese ”Ceaușescu reales, la al XIV-lea Congres” (ăsta fusese sloganul), cu unanimitate, ba chiar mai mult decât atât! Când am auzit că s-ar fi întâmplat ceva la Timișoara, le-am povestit și eu despre activitatea febrilă pe care o remarcasem în seara precedentă la ”județeana de partid”. La țigară, în WC, la fereală de ochii dușmanului (a se citi șeful secției, un tip ranchiunos, mic și-al dracului), i-am informat și pe ceilalți colegi (ingineri tehnologi pentru linia de mașini CN. Eu eram tehnolog în partea de tehnologie clasică) despre ce aflasem. Nu știau nimic. Abia seara, acasă, am aflat de la Europa Liberă că la Timișoara avusese loc o manifestație anti-comunistă și că forțele de ordine deschiseseră focul în manifestanți! Asta însemna că regimul depășise orice limită! Că recursese la acțiuni extreme. De bătăi, de arestări abuzive, de internări în spitale de psihiatrie, mai auzisem tot de la Europa Liberă, cazurile Doina Cornea, Mircea Dinescu, Ana Blandiana, Paul Goma sau, mai nou, Dan Deșliu, fiind pe larg dezbătute la celebrul post de radio. Dar să se tragă în oameni? Așa ceva nu mă gândisem că e posibil. Eram oripilat de ce aflasem pe calea undelor. În ziua următoare în toată ICA nu se discuta decât despre evenimentele de la Timișoară și despre ce avea să urmeze. Jan, cel care în ziua precedentă ne dăduse informația, se lansase în pronosticuri despre soarta dictatorului: ”Nu cred că mai prinde revelionul!” N-avea să prindă nici Crăciunul, după cum se știe. Cu fiecare discuție, ura mocnită față de regim și față de Ceaușescu și clica lui se amplifica, amenințând serios să dea în clocot.
Ceaușescu plecase luni, 18 decembrie, într-o bizară vizită în Iran, de unde s-a întors abia miercuri, 20 decembrie. Atunci, miercuri seara la ora 19.00, a apărut la televizor unde a înfierat cu mânie proletară acțiunile ”unor elemente huliganice” la Timișoara (peste câteva luni, un alt individ vorbea despre ”huliganii din Piața Universității”). A vorbit apoi de grupuri teroriste, fasciste, care au atacat forțele de ordine, inclusiv unitățile militare, iar acestea au ripostat cu foc de avertisment, recunoscând astfel, voalat, că la Timișoara s-a tras în manifestanți! A menționat că acțiunile sunt coordonate de ”cercuri reacționare”, de servicii de spionaj ”iredentiste”, ce au ca scop ”destrămarea teritorială a României” (în unitățile militare, militarilor în termen li s-a comunicat atunci că armata ungară a intrat în țară, ”că au intrat ungurii peste noi”!). A mai făcut apel la popor ”să rămână strâns unit în jurul farului călăuzitor, partidul comunist român” în riposta contra ”cercurilor reacționare” evidențiind faptul că armata a dat dovadă de răbdare și că a acționat conform regulamentelor. Cu alte cuvinte, armata fusese scoasă pe străzi la Timișoara și trăsese în manifestanți! Cel puțin asta era interpretarea pe care am dat-o a doua zi frazei respective. Ca ”om cu armata făcută”, știam că armata n-avea atribuții în stabilirea ordinii în interiorul țării, dar asta era un moft. Atâtea reguli și legi elaborate de comuniști erau încălcate tot de ei, încât una în plus nu mai conta. Nu știam ce să cred. Mă așteptam ca individul să cedeze, să văd măcar o urmă de remușcare pe fața lui, o slăbiciune. Nici vorbă de așa ceva. Părea la fel de stăpân pe situație ca întotdeauna. În schimb ne transmisese subtil că e gata de orice ca să-și salveze poziția. Că cine era dispus să se ridice împotriva lui își risca nu doar libertatea, ca până atunci, ci și viața.

Va urma
Adrian Ioan Lupu

Decembrie 2014