Scrisoare către un prieten de departe

Dragă prietene

Deși au trecut doar câteva zile de când ne-am văzut și deși ai trăit pe viu ultimele evenimente din țară, îți scriu, iată, nu pentru a te informa în detaliu asupra lor, ci mai ales pentru a-ți împărtăși părerile mele despre istoria ultra-recentă. Înainte de toate, sper că ai ajuns cu bine acasă (la ora la care scriu, știu că ai ajuns cu bine). Trebuie să-ți mărturisesc că acest ”acasă” mă derutează teribil în ceea ce vă privește pe tine și pe ceilalți ca tine, care s-au stabilit peste mări și țări*. Iată și prima întrebare ce se naște de aici: unde te simți ”acasă”? Desigur, nu-i obligatoriu să-mi răspunzi deoarece întrebarea de mai sus conține o cantitate considerabilă de indiscreție. Așa cum am convenit, îți voi respecta anonimatul precum și dreptul la intimitate, reguli de la care nu mă voi abate. Dar să las sentimentalismele ce decurg inevitabil din introducere (pentru mine este partea cea mai inhibantă din orice demers scris) și să purced către miezul evenimentelor.

După cum se știe, în colțul ăsta de lume cunoscut sub numele de România, au fost alegeri prezidențiale. Ca niciodată, rezultatul final a fost mai mult decât surprinzător. A fost halucinant. Candidatul clasat pe locul doi după primul tur de scrutin, a câștigat zdrobitor în turul doi. Așa cum ți-am comunicat după primul tur, eu n-am fost la vot din convingere. Asta așa, ca fapt divers, că n-o să te plictisesc cu bălării subiective. Dar fenomenul prin care Klauss Iohannis a ajuns președintele României, ține într-o bună măsură de paranormal. Răsturnări de situație s-au mai văzut în spațiul Carpato-Danubiano-Pontic (Pontic nu cred că are vreo legătură cu Ponta, ce zici?), în 1996, 2004 și 2009. Nu atât de clare ca acum, dar au mai fost. Singura deosebire majoră care a apărut în 2014 este faptul că noul președinte al României este de altă etnie și confesiune decât majoritatea. Ceea ce nu-i lucru puțin într-o țară doldora de prejudecăți și fobii. Cum a fost posibil? Toate canalele media gem de explicații docte, majoritatea susținute de o armată de specialiști post factum. Cel mai nostim e să-i asculți pe cei ce militau de zor, pe un ton grav, partinic până la lingușeală, între cele două tururi de partea perdantului: că PSD nu s-a reformat, că prea și-a colorat în roșu materialele de propagandă vizuală tradițională, că a neglijat mediul virtual, în scecial facebook-ul, că prea a fost arogant Ponta, etc. De partea cealaltă se situează lustragii de serviciu ai chiorului**, care s-au aliniat disciplinați în cârca lui Iohannis, doar doar își vor păstra privilegiile cu care au fost miruiți de zece ani încoace. Și, ”ca tot românul, imparțial”, am și eu o părere. Iat-o: pe 2 noiembrie, ziua primului tur de scrutin, a apărut un factor de natură emoțională ce avea să se dovedească decisiv peste două săptămâni –cozile imense din fața unor secții de votare din străinatate, în special în marile orașe europene (i.e. Londra, Paris, Roma, Torino, Munchen, Stuttgart) precum și New York (rămâne să-mi confirmi dacă așa a fost). Pe fază, televiziunile de știri (relativ) neutre  precum și cele pro-Iohannis au preluat imagini de la fața locului încă din după-amiaza zilei de 2 noiembrie. În principal aceste cozi s-au datorat introducerii în legea electorală a obligativității completării unei declarații pe propria răspundere, de către toți cei care votau în alte secții decât în cele al care erau arondați conform domiciliului din buletin, cum că n-au mai votat în altă parte. Aceate formulare trebuiau completate în fața unui membru al comisiei din secția de votare, fapt ce a dus la dilatarea (ne-relativistă) a intervalului de timp necesar unui vot. Cum prin străinătate, mai ales prin țările din vestul Europei, sunt plecați destui cetățeni ce au trecut prin școală fără a fi ”contaminați” de ”atacurile ei dușmănoase” (sunt îngrozitor de mulți concetățeni de acest calibru, în țară și în afara ei, de toate vârstele), ne putem imagina cam în ce ritm s-a desfășurat procesul electoral pe acolo. Prostia asta cu declarația pe propria răspundere a apărut după alegerile prezidențiale din 2009, când au existat suspiciuni serioase de fraudă în străinătate (la Paris, la ambasadă, au votat atunci 3800 de cetățeni. Se făcuse un calcul, care se dovedește acum complet fals, cum că ar fi votat un om la 8 secunde. Pe 16 noiembrie a.c. au votat 4150 de oameni, la aceeași ambasadă). Ei bine, imaginile cu cozile, poate mai mari decât cele de pe 2 noiembrie, formate la secțiile de votare au fost transmise în direct de televiziuni, permanent, cu pauzele de publicitate de rigoare, în ziua turului doi, adică pe 16 noiembrie 2014. Imagini similare au fost încărcate pe facebook, de asemenea în timp real (am un prieten care ne-a ”alimentat” cu poze de la coada de la ambasada din Danemarca). Aceste imagini au fost undele firave de pe suprafața unui lac relativ liniștit, care aveau să se transforme în tzunami, menit să-i spulbere speranțele de a ajunge președinte, lui Ponta. Iohannis a câștigat zdrobitor în țară (53% la 47%), votul emigranților fiind doar un bonus de data asta. 20 de ani s-au chinuit, armate de specialiști – propagandiști, sociologi, psihologi, politologi și alți ologi, să convingă nehotărâții să iasă la vot. Au dat chix de fiecare dată. Și iată ce mobilizare masivă au reușit să facă niște amărâte de imagini.

Încă un amănunt care, probabil, a contat. După prima confruntare televizată, pe care Ponta a dominat-o clar, Iohannis a declarat că mai bine pierde alegerile decât să fie mârlan, arătându-se astfel ca fiind primul candidat care nu era dispus să calce peste cadavre pentru funcția de președinte.   

Rezultatul alegerilor din 16 noiembrie, câștigate de Klauss Iohannis, îi dau acestuia un cec în alb. Sasul are o șansă imensă, de care n-a beneficiat nimeni până acum. A câștigat alegerile fără a datora nimănui nimic. Nici alianței ACL al cărei candidat a fost (cele două partide, PNL și PDL, au fuzionat deja sub sigla PNL. Voi reveni pe viitor la subiect, pentru că această fuziune m-a făcut să stau departe de secția, relativ pustie, de votare), nici societății civile (care, mai nou, îi dă sasului lecții despre cum să-și aleagă consilierii. Ceva de genul ”nu pe ăla, că nu-i bun, ia-mă pe mine că-s mai breaz”***), nici ”politrucilor” de facebook. Nu ei au stârnit ”valul mareic” pe a cărui creastă a ajuns la Cotroceni. Ci ”segmentul de populație” cu vârsta cuprinsă între 18 și 35 de ani, adică o masă amorfă, relativ puțin informată, dar capabilă de o reacție emoțională de dimensiuni gigantice. Cum ziceam, Iohannis are o șansă pe care, să sperăm, că n-o va rata.

Mă opresc aici cu prima epistolă, în primul rând că o scrisoare prea lungă poate plictisi. În al doilea rând, iar a ieșit Băsescu, ucigă-l toaca, pe televiziuni cu declarații (4.12.2013)! Și mi-a crescut, instantaneu, tensiunea! În următoarea scrisoare mă voi ocupa exclusiv de această glumă proastă a istoriei României.

Cu simpatie și respect, al tău prieten

Adrian Ioan Lupu

Decembrie 2014

* trebuie să-ți zic un banc: Verde Împărat se întorcea acasă de la război. Stăpânea o țară îndepărtată, de peste mări și tări. Merse el ce merse și își zise în gândul lui: ”Ai să-mi bag ...., ce departe stau!” 
** Așa i se spune, în mod uzual, lui Băsescu (ucigă-l ...)
*** Pentru detalii vezi articolul lui Carmen Mușat ”Fals tratat de uimire și îngrijorare” din Observator Cultural