Aveam deja un an și două luni ”vechime în câmpul
muncii” în decembrie 1989. Cu un an și jumătate mai devreme, în iunie
1988, terminasem facultatea (TCM ”pur”) și luasem repartiție la cea mai
râvnită uzină din județ, la ICA (Intreprinderea de Construcții
Aeronautice) Ghimbav, care producea aparate de zbor, avioane și
elicoptere. Profitasem de o ”clauză”, total incorectă, impusă în
”înțelepciunea” lui de partidul comunist, singurul existent atunci, ce
se numea ”prioritate de buletin” și care trecea pe planul nșpe, ca
criteriu de departajare, media generală de absolvire, parametrul
obiectiv de clasificare al absolvenților având la bază strict
meritocrația. Mai ”tare” decât ”prioritatea de buletin” era doar
”prioritatea de căsătorie”, între criteriile pe baza cărora se făceau
repartițiile absolvenților la diferite uzine din țară. Care era cauza
acestor aberații? Partidul (pcr) considera că țara trebuie să se
dezvolte armonios, să șteargă, cu de-a sila, diferențele dintre sat și
oraș. În urma industrializării forțate se construiseră fabrici pe toate
coclaurile, prin localități de care nu auzisem până atunci, fabrici care
aveau nevoie de ingineri (circulau mai multe bancuri pe această temă.
Se zicea că posturile la repartiții se diferențiau astfel: posturi în
localități în care oprește trenul, în localități prin care trece trenul
și în care s-a auzit de tren). Odată ce luai repartiția, trei ani de
zile, timp în care se considera că ai mari șanse să te ”legi de glie” în
localitatea unde fusesei repartizat, nu aveai dreptul să te angajezi ca
inginer la altă fabrică din țară. Era un fel de revoluție culturală tip
Mao, în variantă soft, mioritică. Marile orașe erau ”închise”, asta
însemnând, în traducere, că în lista posturilor disponibile pentru
proaspeții absolvenți nu exista nici măcar unul în orașele reședință de
județ. Fiecare absolvent își dorea, cum era și normal, să ia repartiție
cât mai aproape de casă și cât mai aproape de marile orașe. În acest
context e clar că un post de inginer la ICA Ghimbav era ținta predilectă
a absolvenților de la TCM Brașov, mai ales a celor cu buletin de
Brașov: din punct de vedere tehnic era considerată elita, superlativul a
tot ce exista în domeniul construcțiilor de mașini din zonă, ceea ce nu
era puțin lucru, Brașovul fiind la acea oră județul cu cea mai
puternică dezvoltare industrială din țară, după București. În plus,
fabrica se afla la vreo 6 kilometri distanță față de oraș, adică o
nimica toată. Nici avantajele financiare nu erau de neglijat: fiecare
angajat al ICA beneficia de un spor de tehnicitate de 14% la salariu. Eu
aveam buletin de Codlea, un orășel acolo, și, conform concepției
imbecile a pcr, aveam prioritate față de colegii de facultate cu buletin
de Brașov, indiferent de media de absolvire, inclusiv la Ghimbav care
era considerată comună limitrofă. Fusesem pus la curent cu toate acestea
de colegii din anii mai mari cu care făceam zilnic naveta Codlea –
Brașov și care, băieții mai ales, mi-au dat sfaturi competente de genul:
”Stai bă liniștit! Nu te strofoca cu învățatul, că ai postul asigurat
la ICA, ca noi toți (adică cei cu buletin de Codlea). Trage numai în
sesiune și la proiecte (vreo opt sau nouă, în afară de cel de diplomă),
în rest distrează-te, că viață mai mișto ca-n facultate nu mai pupi!” Nu
m-am lăsat greu convins de aceste cuvinte ”înțelepte”. Mai greu mi-a
fost în primele sesiuni, că dup-aia ”rețeta” a mers unsă. Și, culmea, cu
cei care m-au îndrumat astfel, fără excepție, aveam să fiu coleg la
ICA, locul unde am ”betonat”, dacă mai era nevoie, prieteniile. Se
”legase” o gașcă tare frumoasă de stagiari la ”mama ICA”.
*
Un sfârșit de săptămână banal, ca orice sfârșit de săptămână, la mijloc de decembrie 89. Vremea se încălzise considerabil, după ce, cu două săptămâni înainte, avusesem parte de un ger sec, fără urmă de zăpadă, de crăpau pietrele. Fuseseră două zile la rând cu temperaturi de -31 de grade Celsius. Știam asta de la băieții de la stația meteo aflată pe câmp, la câteva sute de metri distanță de fabrică. Teoretic, după lege, la temperaturi mai joase de -30 de grade trebuia întreruptă activitatea, fiind considerată stare de calamitate. Oficial însă, la radio fuseseră anunțate doar -29 de grade, ”ca să nu stagneze producția”. Înghețasem teribil în acele dimineți în stația din Codlea în așteptarea ”convenției”, adică a autobuzului ce ne ducea în fiecare dimineață la muncă. Când a apărut, cu întârziere de cel puțin o oră, am sărit toți navetiștii de ICA cu gura pe șofer, cu care ne cunoșteam deja. ”N-a vrut să pornească hărăbaia!” – s-a scuzat omul, ”a înghețat motorina în rezervor și pe conducte, că-i ”aditivată” cu apă”. Ajungând la fabrică, până la secția de uzinaj unde lucram și care era aproape de pista de decolare a elicopterelor, aveam de mers vreo câteva sute de metri. De fiecare dată când inspiram aveam senzația că mii de ace îmi pătrund în sinusuri și de acolo direct în creier, provocându-mi o durere atroce. Haina de fâș, lungă până la genunchi (vișinie cu guler alb, cum aveau doar sportivii pe atunci, cumpărată tot prin mătușă-mea), se întărise de la frig și pocnea la fiecare mișcare, de parc-ar fi fost din tablă.
*
În duminica de 17 decembrie 1989, a fost o vreme mohorâtă dar călduță. După prânz (supă cu găluști sau cu tăiței și șnițel de pui cu pireu, un meniu mai mult decât stereotip, aproape ritualic, de fiecare duminică) l-am sunat pe Sergiu, prietenul meu, și i-am sugerat ca seara să mergem la teatru, în Brașov. Internaționalul brănean se însurase deja de un an și fusese ”șters din evidențele” holteilor. Se juca Birlic, cu Costache Babii în rolul titular. Sergiu a fost de-acord, oricum n-aveam altă alternativă mai plăcută de a ne petrece duminica seara, astfel că pe la șapte fără ceva eram prin parcul central din Brașov, îndreptându-ne către Teatrul Dramatic. Se întunecase de mult când am trecut prin fața județenei de partid (actuala clădire a Prefecturii și a Consiliului Județean) unde am observat cu surprindere că erau aprinse luminile în absolut toate birourile. Era un fapt ieșit din comun pentru o seară de duminică și, în același timp, contrastant cu întunericul de pe stradă, unde ici colo dacă ardea câte un bec din vârf de stâlp. ”Ce-o fi aici?” ne-am întrebat. ”Poate vine Ceaușescu mâine” – a zis Sergiu și i-am dat dreptate, nu fără a scăpa printre dinți o scurtă dar apăsată înjurătură la adresa ”conducătorului iubit”. De fiecare dată când i se năzărea ”supremului” să facă vreo vizită pe undeva prin țară, trepădușii locali intrau rapid în fibrilație. Începea o agitație vecină cu disperarea pentru cosmetizarea zonei și obiectivului, de obicei una sau mai multe fabrici, în care urma să aibă loc ”vizita de lucru”. Activitatea productivă se oprea, se făcea curățenie, se văruiau bordurile, se spălau geamurile secțiilor, se împărțeau salopete și halate noi, se selectau atent persoanele care urmau să intre în contact cu Ceaușescu și care erau ținute în carantină, sub supraveghere medicală strictă, pentru cel puțin 24 de ore, ca nu cumva să-l molipsească pe ”cizmar” cu vreun virus. Potemkiniadă în toată regula.
După ce s-a terminat spectacolul (o comedie excelentă, bine jucată) am trecut iar pe lângă clădirea ”județenei” ce continua să fie luminată intens în interior.
A doua zi, luni 18 decembrie, am ajuns la birou, ca de obicei. Pe la 8 dimineața a ajuns și colegul care era profesor – maistru pentru elevii liceului Hidromecanica care făceau practica la noi în secție. ”S-a întâmplat ceva la Timișoara” – ne-a informat. ”Ce?” – am întrebat. ”Nu știu exact, dar ceva nasol. Am ascultat acum de dimineață știrile la Șopârlica (în traducere Europa Liberă)”. ”Dă Doamne!” a zis Șoni, alt coleg (era român dar, în bășcălie, îi maghiarizasem diminutivul. Era unul dintre colegii mai mari care mă sfătuiseră ”de bine” în facultate). Nu-mi făceam prea mari iluzii dar, în adâncul sufletului, încă mai speram că va ajunge și la noi valul de schimbări ce cuprinsese celelalte țări din blocul comunist. Eram la curent cu toate astea pentru că, zilnic, fără excepție, ascultam Europa Liberă. Aflasem că în aceea toamnă căzuse zidul Berlinului, despre revoluția de catifea din Cehoslovacia, de schimbările din Ungaria și că în Polonia se pregăteau, auzi enormitate, alegeri libere. La noi, cu nici o lună mai înainte, tocmai ce fusese ”Ceaușescu reales, la al XIV-lea Congres” (ăsta fusese sloganul), cu unanimitate, ba chiar mai mult decât atât! Când am auzit că s-ar fi întâmplat ceva la Timișoara, le-am povestit și eu despre activitatea febrilă pe care o remarcasem în seara precedentă la ”județeana de partid”. La țigară, în WC, la fereală de ochii dușmanului (a se citi șeful secției, un tip ranchiunos, mic și-al dracului), i-am informat și pe ceilalți colegi (ingineri tehnologi pentru linia de mașini CN. Eu eram tehnolog în partea de tehnologie clasică) despre ce aflasem. Nu știau nimic. Abia seara, acasă, am aflat de la Europa Liberă că la Timișoara avusese loc o manifestație anti-comunistă și că forțele de ordine deschiseseră focul în manifestanți! Asta însemna că regimul depășise orice limită! Că recursese la acțiuni extreme. De bătăi, de arestări abuzive, de internări în spitale de psihiatrie, mai auzisem tot de la Europa Liberă, cazurile Doina Cornea, Mircea Dinescu, Ana Blandiana, Paul Goma sau, mai nou, Dan Deșliu, fiind pe larg dezbătute la celebrul post de radio. Dar să se tragă în oameni? Așa ceva nu mă gândisem că e posibil. Eram oripilat de ce aflasem pe calea undelor. În ziua următoare în toată ICA nu se discuta decât despre evenimentele de la Timișoară și despre ce avea să urmeze. Jan, cel care în ziua precedentă ne dăduse informația, se lansase în pronosticuri despre soarta dictatorului: ”Nu cred că mai prinde revelionul!” N-avea să prindă nici Crăciunul, după cum se știe. Cu fiecare discuție, ura mocnită față de regim și față de Ceaușescu și clica lui se amplifica, amenințând serios să dea în clocot.
Ceaușescu plecase luni, 18 decembrie, într-o bizară vizită în Iran, de unde s-a întors abia miercuri, 20 decembrie. Atunci, miercuri seara la ora 19.00, a apărut la televizor unde a înfierat cu mânie proletară acțiunile ”unor elemente huliganice” la Timișoara (peste câteva luni, un alt individ vorbea despre ”huliganii din Piața Universității”). A vorbit apoi de grupuri teroriste, fasciste, care au atacat forțele de ordine, inclusiv unitățile militare, iar acestea au ripostat cu foc de avertisment, recunoscând astfel, voalat, că la Timișoara s-a tras în manifestanți! A menționat că acțiunile sunt coordonate de ”cercuri reacționare”, de servicii de spionaj ”iredentiste”, ce au ca scop ”destrămarea teritorială a României” (în unitățile militare, militarilor în termen li s-a comunicat atunci că armata ungară a intrat în țară, ”că au intrat ungurii peste noi”!). A mai făcut apel la popor ”să rămână strâns unit în jurul farului călăuzitor, partidul comunist român” în riposta contra ”cercurilor reacționare” evidențiind faptul că armata a dat dovadă de răbdare și că a acționat conform regulamentelor. Cu alte cuvinte, armata fusese scoasă pe străzi la Timișoara și trăsese în manifestanți! Cel puțin asta era interpretarea pe care am dat-o a doua zi frazei respective. Ca ”om cu armata făcută”, știam că armata n-avea atribuții în stabilirea ordinii în interiorul țării, dar asta era un moft. Atâtea reguli și legi elaborate de comuniști erau încălcate tot de ei, încât una în plus nu mai conta. Nu știam ce să cred. Mă așteptam ca individul să cedeze, să văd măcar o urmă de remușcare pe fața lui, o slăbiciune. Nici vorbă de așa ceva. Părea la fel de stăpân pe situație ca întotdeauna. În schimb ne transmisese subtil că e gata de orice ca să-și salveze poziția. Că cine era dispus să se ridice împotriva lui își risca nu doar libertatea, ca până atunci, ci și viața.
*
Un sfârșit de săptămână banal, ca orice sfârșit de săptămână, la mijloc de decembrie 89. Vremea se încălzise considerabil, după ce, cu două săptămâni înainte, avusesem parte de un ger sec, fără urmă de zăpadă, de crăpau pietrele. Fuseseră două zile la rând cu temperaturi de -31 de grade Celsius. Știam asta de la băieții de la stația meteo aflată pe câmp, la câteva sute de metri distanță de fabrică. Teoretic, după lege, la temperaturi mai joase de -30 de grade trebuia întreruptă activitatea, fiind considerată stare de calamitate. Oficial însă, la radio fuseseră anunțate doar -29 de grade, ”ca să nu stagneze producția”. Înghețasem teribil în acele dimineți în stația din Codlea în așteptarea ”convenției”, adică a autobuzului ce ne ducea în fiecare dimineață la muncă. Când a apărut, cu întârziere de cel puțin o oră, am sărit toți navetiștii de ICA cu gura pe șofer, cu care ne cunoșteam deja. ”N-a vrut să pornească hărăbaia!” – s-a scuzat omul, ”a înghețat motorina în rezervor și pe conducte, că-i ”aditivată” cu apă”. Ajungând la fabrică, până la secția de uzinaj unde lucram și care era aproape de pista de decolare a elicopterelor, aveam de mers vreo câteva sute de metri. De fiecare dată când inspiram aveam senzația că mii de ace îmi pătrund în sinusuri și de acolo direct în creier, provocându-mi o durere atroce. Haina de fâș, lungă până la genunchi (vișinie cu guler alb, cum aveau doar sportivii pe atunci, cumpărată tot prin mătușă-mea), se întărise de la frig și pocnea la fiecare mișcare, de parc-ar fi fost din tablă.
*
În duminica de 17 decembrie 1989, a fost o vreme mohorâtă dar călduță. După prânz (supă cu găluști sau cu tăiței și șnițel de pui cu pireu, un meniu mai mult decât stereotip, aproape ritualic, de fiecare duminică) l-am sunat pe Sergiu, prietenul meu, și i-am sugerat ca seara să mergem la teatru, în Brașov. Internaționalul brănean se însurase deja de un an și fusese ”șters din evidențele” holteilor. Se juca Birlic, cu Costache Babii în rolul titular. Sergiu a fost de-acord, oricum n-aveam altă alternativă mai plăcută de a ne petrece duminica seara, astfel că pe la șapte fără ceva eram prin parcul central din Brașov, îndreptându-ne către Teatrul Dramatic. Se întunecase de mult când am trecut prin fața județenei de partid (actuala clădire a Prefecturii și a Consiliului Județean) unde am observat cu surprindere că erau aprinse luminile în absolut toate birourile. Era un fapt ieșit din comun pentru o seară de duminică și, în același timp, contrastant cu întunericul de pe stradă, unde ici colo dacă ardea câte un bec din vârf de stâlp. ”Ce-o fi aici?” ne-am întrebat. ”Poate vine Ceaușescu mâine” – a zis Sergiu și i-am dat dreptate, nu fără a scăpa printre dinți o scurtă dar apăsată înjurătură la adresa ”conducătorului iubit”. De fiecare dată când i se năzărea ”supremului” să facă vreo vizită pe undeva prin țară, trepădușii locali intrau rapid în fibrilație. Începea o agitație vecină cu disperarea pentru cosmetizarea zonei și obiectivului, de obicei una sau mai multe fabrici, în care urma să aibă loc ”vizita de lucru”. Activitatea productivă se oprea, se făcea curățenie, se văruiau bordurile, se spălau geamurile secțiilor, se împărțeau salopete și halate noi, se selectau atent persoanele care urmau să intre în contact cu Ceaușescu și care erau ținute în carantină, sub supraveghere medicală strictă, pentru cel puțin 24 de ore, ca nu cumva să-l molipsească pe ”cizmar” cu vreun virus. Potemkiniadă în toată regula.
După ce s-a terminat spectacolul (o comedie excelentă, bine jucată) am trecut iar pe lângă clădirea ”județenei” ce continua să fie luminată intens în interior.
A doua zi, luni 18 decembrie, am ajuns la birou, ca de obicei. Pe la 8 dimineața a ajuns și colegul care era profesor – maistru pentru elevii liceului Hidromecanica care făceau practica la noi în secție. ”S-a întâmplat ceva la Timișoara” – ne-a informat. ”Ce?” – am întrebat. ”Nu știu exact, dar ceva nasol. Am ascultat acum de dimineață știrile la Șopârlica (în traducere Europa Liberă)”. ”Dă Doamne!” a zis Șoni, alt coleg (era român dar, în bășcălie, îi maghiarizasem diminutivul. Era unul dintre colegii mai mari care mă sfătuiseră ”de bine” în facultate). Nu-mi făceam prea mari iluzii dar, în adâncul sufletului, încă mai speram că va ajunge și la noi valul de schimbări ce cuprinsese celelalte țări din blocul comunist. Eram la curent cu toate astea pentru că, zilnic, fără excepție, ascultam Europa Liberă. Aflasem că în aceea toamnă căzuse zidul Berlinului, despre revoluția de catifea din Cehoslovacia, de schimbările din Ungaria și că în Polonia se pregăteau, auzi enormitate, alegeri libere. La noi, cu nici o lună mai înainte, tocmai ce fusese ”Ceaușescu reales, la al XIV-lea Congres” (ăsta fusese sloganul), cu unanimitate, ba chiar mai mult decât atât! Când am auzit că s-ar fi întâmplat ceva la Timișoara, le-am povestit și eu despre activitatea febrilă pe care o remarcasem în seara precedentă la ”județeana de partid”. La țigară, în WC, la fereală de ochii dușmanului (a se citi șeful secției, un tip ranchiunos, mic și-al dracului), i-am informat și pe ceilalți colegi (ingineri tehnologi pentru linia de mașini CN. Eu eram tehnolog în partea de tehnologie clasică) despre ce aflasem. Nu știau nimic. Abia seara, acasă, am aflat de la Europa Liberă că la Timișoara avusese loc o manifestație anti-comunistă și că forțele de ordine deschiseseră focul în manifestanți! Asta însemna că regimul depășise orice limită! Că recursese la acțiuni extreme. De bătăi, de arestări abuzive, de internări în spitale de psihiatrie, mai auzisem tot de la Europa Liberă, cazurile Doina Cornea, Mircea Dinescu, Ana Blandiana, Paul Goma sau, mai nou, Dan Deșliu, fiind pe larg dezbătute la celebrul post de radio. Dar să se tragă în oameni? Așa ceva nu mă gândisem că e posibil. Eram oripilat de ce aflasem pe calea undelor. În ziua următoare în toată ICA nu se discuta decât despre evenimentele de la Timișoară și despre ce avea să urmeze. Jan, cel care în ziua precedentă ne dăduse informația, se lansase în pronosticuri despre soarta dictatorului: ”Nu cred că mai prinde revelionul!” N-avea să prindă nici Crăciunul, după cum se știe. Cu fiecare discuție, ura mocnită față de regim și față de Ceaușescu și clica lui se amplifica, amenințând serios să dea în clocot.
Ceaușescu plecase luni, 18 decembrie, într-o bizară vizită în Iran, de unde s-a întors abia miercuri, 20 decembrie. Atunci, miercuri seara la ora 19.00, a apărut la televizor unde a înfierat cu mânie proletară acțiunile ”unor elemente huliganice” la Timișoara (peste câteva luni, un alt individ vorbea despre ”huliganii din Piața Universității”). A vorbit apoi de grupuri teroriste, fasciste, care au atacat forțele de ordine, inclusiv unitățile militare, iar acestea au ripostat cu foc de avertisment, recunoscând astfel, voalat, că la Timișoara s-a tras în manifestanți! A menționat că acțiunile sunt coordonate de ”cercuri reacționare”, de servicii de spionaj ”iredentiste”, ce au ca scop ”destrămarea teritorială a României” (în unitățile militare, militarilor în termen li s-a comunicat atunci că armata ungară a intrat în țară, ”că au intrat ungurii peste noi”!). A mai făcut apel la popor ”să rămână strâns unit în jurul farului călăuzitor, partidul comunist român” în riposta contra ”cercurilor reacționare” evidențiind faptul că armata a dat dovadă de răbdare și că a acționat conform regulamentelor. Cu alte cuvinte, armata fusese scoasă pe străzi la Timișoara și trăsese în manifestanți! Cel puțin asta era interpretarea pe care am dat-o a doua zi frazei respective. Ca ”om cu armata făcută”, știam că armata n-avea atribuții în stabilirea ordinii în interiorul țării, dar asta era un moft. Atâtea reguli și legi elaborate de comuniști erau încălcate tot de ei, încât una în plus nu mai conta. Nu știam ce să cred. Mă așteptam ca individul să cedeze, să văd măcar o urmă de remușcare pe fața lui, o slăbiciune. Nici vorbă de așa ceva. Părea la fel de stăpân pe situație ca întotdeauna. În schimb ne transmisese subtil că e gata de orice ca să-și salveze poziția. Că cine era dispus să se ridice împotriva lui își risca nu doar libertatea, ca până atunci, ci și viața.
Adrian Ioan Lupu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu