În august 1987 am fost la un chef la Sighișoara de ziua
”mândrei” de atunci a prietenului și colegului meu de suferință în armată și
de chefuri, în facultate. Casă mare, faină, mâncare din abundență, țuică de
Ardeal, vin de soi, Traminer de Târnave, tare și parfumat ”ca gura ibovnicei” - tatăl
fetei era inginer agronom, șef peste câteva ferme din zonă. Petrecere
îmbelșugată, ce mai. Și asta în plină perioadă de raționalizare. A doua zi am
mers la o ciorbă de burtă, în scop profilactic, la Dracu’, restaurantul ce funcționează în casa în care a locuit Vlad
Dracul și în care s-a născut Vlad Țepeș. Parcă am mâncat și niște păstrăvi la
grătar, dar nu bag mâna-n foc.
Spre seară, înainte de ora șapte, eram în gară unde
așteptam trenul spre Brașov împreună cu sărbătorita, studentă la aceeași secție
cu noi dar mai mică cu un an, care, peste două zile, avea o ”boabă” (a se citi
restanță). Stăteam la taclale, cu ea, cu părinții ei, cu sora ei și cu
prietenul meu, care pleca apoi acasă, la Târgu Mureș, veniți să ne conducă, în
timp ce așteptam trenul de Brașov care era deja în întârziere. Fiind sub
treizeci de minute și nefiind ceva ieșit din comun, întârzierea nu era anunțată
nicicum, intrând probabil în câmpul de toleranțe considerat ”normal” de CFR. În
timpul studenției nu aveam obiceiul să-mi cumpăr bilet de tren, fiind un adept
fidel al călătoriilor feroviare după sistemul ”cu nașu’”. De data asta însă am fost nevoit să-mi iau bilet,
pentru că sărbătorita din seara precedentă a refuzat ”metoda”, n-avea curaj și
oricum îi cumpăraseră părinții bilet. La
un moment dat, din tunelul subteran al gării prin care se asigură accesul pe
peroane, apare o făptură siderală, o frântură de vis frumos, o zână neapărat
bună (dar bună rău, nu așa!). Atât eu cât și prietenul meu i-am remarcat
prezența instantaneu, după care ne-am privit rapid pentru a ne confirma
reciproc că, da, am văzut-o. Și asta în condițiile în care peronul era destul
de populat, dacă nu chiar aglomerat și chiar dacă el tocmai își însoțea
prietena. Dar, o spun cu toată sinceritatea, omul nu era de condamnat! Persoana
în cauză înfiorase și înviorase toată suflarea masculină care avusese
inspirația să se afle în acel moment în acel loc, adică în gara Sighișoara. Păr
negru, creț, revărsat pe spate, după canoanele modei anilor 80. Ochi mari,
verzi, profil maiestuos, ca modelat de un sculptor antic grec, pielea feței
bronzată doar o idee. Purta o bluză albă de mătase, fără mâneci, decoltată
decent și vag străvezie, suficient pentru a lăsa să se vadă un ”sutien de
import” -”d-ăla cu bretele fine, nu d-ăla din comerț”, mi-a șoptit prietenul
meu, într-un moment favorabil și o fustă neagră de in, largă, vaporoasă, lungă
până la jumătatea coapselor. Picioarele lungi, fără cusur, bronzate, se
terminau în niște sandale cu barete fine și cu un toc de șapte centimetri, dimensiune
maximă în epocă. Pe umăr avea o geantă de voiaj pliabilă care, deși destul de
plină, nu părea s-o deranjeze. A trecut la un metru de grupul nostru cu pas
ușor, imponderabil, insensibilă la privirile noastre insistente, radiind în
jurul ei un parfum diafan și s-a oprit la vreo douăzeci de metri de noi. La
intervale de timp decente, credeam eu, îmi repezeam privirea către ea și, de
vreo două ori, am avut impresia contactului vizual. ”Filaj” în jargonul vremii.
Într-un târziu a venit și trenul și în îmbulzeala creată,
oricât m-am străduit să văd în ce vagon se urcă, am pierdut-o din vedere. Am
avut însă timp să observ că garnitura avea vagon restaurant. Am urcat, ne-am
ocupat locurile și imediat după ce ”instalația” a prins viteză am întrebat-o pe
tovarășa de drum dacă vrea ceva de la restaurant. ”Nu vreau nimic” mi-a zis,
scoțându-și cursurile ”de mână” de Bazele așchierii, unde avea restanța și
începând să le citească. ”Bine. Eu mă duc să iau bere”. Era un tren
internațional și aveam bănuiala că aș putea găsi ”bere străină” la vagonul –
restaurant al garniturii. De fapt berea mă interesa doar ca pretext, deși ar fi
fost un adevărat balsam la ora aia, numai bună să mă dreagă, având în vedere că
eram după o noapte de chef. Am pornit pe culoarele vagoanelor, inspectând atent
cu privirea fiecare compartiment, în speranța că voi da din nou de ”meravigliosa
creatura” a cărei prezență mă fascinase cu puțin timp mai înainte. În zadar.
M-am întors în compartiment, trist și însetat, la vagonul restaurant berea se
terminase fix înaintea mea, cu moralul franjuri, ca Napoleon după bătălia de la
Waterloo.
Peste aproape două ore, când am ajuns în Brașov, aproape
că o uitasem pe frumoasa brunetă. Eram pe peron și mă indreptam către ieșire,
când, minune, la unul dintre geamuri am văzut-o din nou. Privirile ni s-au
intersectat și am început s-o privesc cu nesaț. Ce să mă mai uit pe unde merg,
eram pe altă lume, așa că nu-i de mirare că m-am împiedicat de ceva - o dală de
pavaj, un bagaj, nu mai țin minte de ce și oricum n-are nici o relevanță.
Picioarele mi s-au împleticit, era cât p-aci să-mi rup gâtul. Noroc cu o tanti,
genul ”mai bine o sari decât s-o ocolești”, pe spinarea căreia m-am sprijinit
cu cotul stâng, reușind să mă echilibrez în ultima clipă. N-am înțeles prea
bine ce-a zis femeia, dar propoziția ei se termina în cuvântul ”bețivule”. Cu
toate astea, nu mi-am luat ochii de la cea care mă privea din tren. Văzându-mi
cascadoria, fața i s-a luminat într-un zâmbet fermecător care m-a deviat
complet de cap. Am simțit fizic că mă topesc în ochii ei verzi cu sclipiri de
smarald. ”Ție rău?”, m-a întrebat cea care mă însoțea, mirată. Nu mai știu ce
i-am răspuns, dar nu-s sigur că eram în stare să articulez o propoziție
coerentă. Deși am rărit pașii cât am putut de mult, am fost nevoit în cele din
urmă să cobor pe scările ce dau în tunelul subteran al gării, de data asta
uitându-mă atent pe unde calc, astfel că mi-am luat ochii de la ea. M-am
despărțit de M, sărbătorita din seara precedentă și tovarășa de călătorie din
aceea seară, în fața gării. Ea s-a dus la căminul studențesc, eu mai aveam de
așteptat cam încă o oră până la trenul de Codlea. Hotărâsem să merg acasă cu
acceleratul de Arad, care oprea la Codlea, și nu cu ”personalul” de Făgăraș.
Ambele urmau să plece din Brașov la interval de câteva minute, datorită
întârzierii de 60 de minute a primului, anunțată de data asta . Decizie fatală,
după cum se va vedea. Am început să mă plimb buimac pe bulevardul din fața
gării, cu gândul la ființa celestă ce tocmai plecase, probabil pentru
totdeauna, din viața mea. Imaginația mi-o luase razna: pe plajele sălbatice ale
unei insule pustii sau în canbane izolate de viscol în vârful muntelui, doar eu
cu ea, fără nimeni altcineva pe o rază de 50 de kilometri ... cam cum văzusem
eu în filmele americane, pe la video. Visam cu ochii deschiși și cu mintea pe
coclauri exotice.
M-am întors în gară, mi-am aruncat privirea pe tabloul cu
”Plecări”, am văzut că de la linia patru pleca ”personalul” iar de la linia
trei, la câteva minute după, avea să plece un accelerat (era de fapt ”rapid”)
către Arad. Am ales ”acceleratul”. Doar eram obișnuit cu viteze mari.
E momentul să fixăm cîteva repere în timp ale acestei
întâmplări: pe la șapte seara am plecat din Sighișoara. Pe la zece jumate
așteptam ”acceleratul” cu care urma să ajung acasă, la Codlea. Buuuun. Pleacă
”personalul”, l-am privit cum pleacă cu un dispreț superior, la câteva minute
vine și acceleratul, mă uit pe tăblița de pe vagon ca să mă conving că merge
spre Arad și mă urc în el. După opt minute sau pe-acolo, pleacă și acceleratul.
Stăteam pe culoar, pentru că nu-mi luasem bilet. În cele zece minute cât dura
călătoria până la Codlea, n-aveam șanse prea mari să mă întâlnesc cu ”nașu”.
Avusesem grijă să mă urc în tren la distanță de câteva vagoane de unde se
urcase el. Mă uitam pe geam, absent, către blocurile din cartierul Tractorul,
cu gândul la frumoasa fată ce-mi răvășise simțurile ceva mai devreme. Simt că
trenul trece peste macazurile gării și observ că între linia pe care se afla
trenul și primele blocuri nu mai exista nici o altă linie! Din experiența
bogată de navetist știam că în direcția în care plecase trenul se bifurcau două
magistrale de cale ferată: una înspre Codlea, Făgăraș, Sibiu, Arad și una către
Sighișoara, Cluj, etc. Cele două linii sunt paralele până se termină cartierul
Tractorul, după care cea care duce la Sighișoara, mai apropiată de blocuri,
virează spre nord. Cea care duce la Codlea își continuă traseul spre vest, fără
vreo inflexiune. ”O mai fi vreun macaz”
– mi-am zis.
Ei bine, n-a mai urmat nici un macaz, trenul cotind-o
către nord, adică spre Sighișoara! DEZASTRU! Am întrebat, disperat, în jur dacă
trenul merge la Arad. ”Da, la Arad merge” – mi-a răspuns cineva. ”Păi și de ce
a luat-o către Sighișoara?” am întrebat din nou. ”Merge la Arad, dar prin
Sighișoara” a venit iar răspunsul. MĂ URCASEM ÎN ALT TREN!!! De pe tăblița de
pe vagon, la care mă uitasem în gară, citisem, conform superficialității din
dotare la aceea vreme, doar destinația finală, omițând traseul. Aveam să mă
conving ulterior că pe tăbliță era scris și traseul trenului, adică prin
Sighișoara. Primul impuls a fost să trag un semnal de alarmă și să cobor în
grabă. L-am repudiat rapid. Un scandal cu ceilalți călători și cu ”nașu”
trenului ar fi fost tot ce-mi lipsea în seara aia de pomină. Oricum, trenul se
îndepărtase considerabil de Brașov și, chiar dacă scăpam de ”dușmani”, o
”drumeție” pe câmp, în puterea nopții, nu era o opțiune de luat în seamă. Am întrebat
apoi, deși îmi era cam clar, unde urma să fie prima oprire. ”La Sighișoara” – a
venit răspunsul. ”Aha” – am gândit auto-ironic. ”Am mai fost pe-acolo”!!!!! Am
analizat rapid situația precum și cauzele: vina era, mai mult decât evident, a
ochilor verzi, ”cu sclipiri de smarald”, care-mi suciseră mințile. Oare zâna
cea bună, bună rău, cum am zis mai sus, umblase cu lucruri necurate, îmi făcuse
farmece, mă hipnotizase? Nici până azi nu m-am dumirit. Dar nici n-am fost în
stare s-o gândesc de rău, draga de ea. N-aveam de ales decât să cobor în
Sighișoara și să mă întorc la Brașov cu următorul tren. Interesantă perspectivă
după o noapte de chef, în care dacă dormisem trei ore legate, și o zi
caniculară, fuseseră 35 de grade în ziua respectivă la Sighișoara. ”Nașu”, deși
i-am explicat ce pățisem, s-a amuzat copios, ”Bravo”, mi-a zis, ”ești băiat
deștept, dacă te duce cineva-n gară, te urci singur în tren” și m-a taxat ”regulamentar” cu ½ din prețul biletului, conform
cutumei. Era nivelul șpăgii convenite, amiabil și tacit, între studențimea
română și controlorii CFR. Pe la doișpe noaptea eram fix în locul de unde
plecasem cu cinci ore mai devreme.
A urmat o oră și ceva de așteptare în gara Sighișoara și
încă două ore fără câteva minute până la Brașov (mi-am luat bilet). Când am
ajuns din nou la Brașov, pe la trei jumate dimineața, îmi venea să pup zidurile
gării. Am rezistat cu greu tentației. Am luat un autobuz de noapte din fața
gării cu care am ajuns în Bartolomeu, locul tradițional de ”ia-mă nene” pentru
Codlea. Era pustiu, nu-mi făceam iluzii că ar putea să treacă vreo mașină la
ora aia. Paradoxal, singura mașină care a trecut a oprit și m-a luat. Auzind
ce-am pățit, i-am spus povestea, mai puțin episodul cu ”zâna cea bună”, șoferul
s-a înduioșat și nu mi-a luat bani când am coborât la Codlea (10 lei, conform
unei alte cutume). M-a lăsat în Colorom, eu stăteam atunci lângă Biserica
Românească, dar ce mai contau doi kilometri la cât mă plimbasem în noaptea aia.
Ajuns acasă, în doi timpi și trei mișcări am fost în pat. Am adormit
instantaneu, visând insule pustii, cu plaje sălbatice, și o zână, neapărat
bună, da’
bună rău, nu așa.
Adrian
Ioan Lupu
Septembrie 2014
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu