Recitind primele două părți din ”Distracții” am rămas cu
impresia că, deși atmosfera generală a României comuniste era cea pe care am
descris-o, mai mult sau mai puțin obiectiv, cititorul ar putea trage concluzia
că am avut o tinerețe tristă. Ori, după cum se va vedea, n-a fost deloc așa. E
adevărat, propaganda imbecilă și imbecilizantă ne învăluia din toate părțile,
dar mie și prietenilor mei de aceeași vârstă sau de vârste apropiate, nu ne
păsa de ea. La televizor, care după 1984, cu două ore de emisie pe zi, devenise
un simplu element de decor în case, un banal suport pentru celebrul pește de
sticlă, ne uitam doar la meciurile de fotbal pe care binevoia să le transmită
TVR-ul sau la vreun film, în caz că era american. Difuzoarele din care ”curgea”
la nesfârșit programul 1 al Radio România, asigurau doar zgomotul de fond.
Nimeni nu le băga în seamă, cu excepția emisiunii Fotbal Minut cu Minut care
transmitea ”aspecte de la meciurile etapei diviziei A la fotbal”, cu celebrele
voci ale lui Gheorghe Minoiu, Ion Ghițulescu, Sebastian Domozină, Dumitru
Secoșan, Victor Tudor Popa ”de la Cluj” – autorul unei gafe monumentale care
avea să-i încheie forțat cariera de speaker radio, și mulți alții. Ziarele și
revistele, de la Sportul la Magazin Istoric, aveau primele pagini, invariabil,
pline cu texte goale de sens, scrise de politruci, din care nu lipsea un citat
la fel de plin de ”miez” din ”gândirea luminoasă” a conducătorului quasi-analfabet
al României de atunci, încât mă obișnuisem să le răsfoiesc începând cu ultima
pagină -mai ales Luceafărul, pe al cărei ultime pagini, în colțul din dreapta
jos, apărea savurosul, suculentul, articol pe teme sportive al lui Fănuș Neagu.
În ceea ce mă privește, am trecut ca gâsca
prin apă prin imensul ocean de propagandă al României de dinainte de decembrie
1989. Îmi construisem un scut de protecție împotriva poluării ideologice care
funcționa perfect: la primele cuvinte sau imagini cu temă, ochii și urechile,
deși receptau semnalele vizuale și auditive, intrau în regim de ”stand by”, un
fel de ”stare de veghe”, protejând creierul de atacul nociv. Construcția
acestui sistem începuse din perioada când eram pionier, a evoluat cât timp am
fost utecist și a ajuns la perfecțiune în armată, când am reușit să adorm cu
ochii deschiși la una din interminabilele ore de ”pregătire politcă și de
luptă”. Acestă performanță a necesitat un antrenament temeinic, de somn în
poziții din cele mai bizare, în timpul orelor de studiu individual din cele
nouă luni cât ”am servit patria”, zilnic de la 16.30 la 19.30, cu unul din
numeroasele regulamente cazone (ROIU,
RIFTI, RT, etc) în mână.
Am ”la bord” 17 ani de școală: patru de ”primară”, patru
de gimnaziu, patru de liceu și cinci de faculate, plus unul - 9 luni, de black
out (a se citi armată), astfel că am avut parte de multe vacanțe. Vacanțele de
iarnă erau limitate ca opțiuni. Ziua citeam din greu, seara ne întâlneam acasă
la unul dintre prieteni și jucam cărți - dacă eram destui, minim trei, table - dacă eram doar eu și ”internaționalul
brănean” sau ”go” dacă eram doar eu și Sergiu - mă bătea de mă rupea, chiar
dacă jucam ”cu 9 handicap”. Mai cu un colind în ajunul Crăciunului, mai cu
pregătirile de revelion, vacanța de iarnă trecea destul de banal și
plictisitor. Dacă se nimerea să fie zăpadă suficientă, mergeam la schi, în
Postăvarul. Mersul la schi era o aventură. Plecam din Codlea cu autobuzul de
șapte jumate, îmbrăcat cu costumul de schi, cu schiurile, COMBI R, cu legături
simplu securit, pe umăr, cu rucsacul, unde aveam punga cu sanvișurile pregătite
de mama și clăparii (San Marco – 832 lei perechea), în spate. În Poiană urcam
cu mașina de opt jumate și cu prima telecabină a zilei, la nouă, eram sus în
vârful muntelui. Agățam rucsacul cu mâncarea și cu incălțările ”civile” în unul
din brazii de la baza pârtiei Kanzel și ”ne” schiam până la prânz. La prânz
recuperam rucsacul și mergeam să mâncăm la una din cele două cabane, Cristianul
-care a ars între timp, sau Postăvarul, unde găseam, lucru mare, bere străină
Okocim – poloneză. Apoi din nou pe pârtie. Nu era o distracție chiar ieftină, o
zi de schi costând cam 100 de lei. Uneori 50 de lei, când ne accepta șpaga
nenea care rupea biletele la gondolă, dar și el se lăsa greu, că era
supravegheat de șefi. Odată, în primele zile de ianuarie, seara, prin anul trei
de liceu, fata cu care eram coleg încă din generală, cea cu casetofonul și cu
afișele cu ”bărboși” din camera ei, m-a rugat insistent să mergem la schi. Nu
prea aveam chef și nici tupeu față de ai mei, că tocmai ce mă întorsesem din
Postăvarul, dar atât a insistat încât a convins-o și pe maică-mea. A doua zi de
dimineață, pe scenariul de mai sus, iată-ne la schi. Urma ca fiecare să se dea
pe pârtia lui: ea pe Drumul Roșu - ca orice novice, eu pe Ruia – ca meseriaș ce
mă aflam, urmând ca, la fiecare două ture ale mele și una a ei, să ne întâlnim
la teleschiul din poiana Ruii. Ne-am întâlnit o dată. La următoarea mea tură,
pe când mă aflam la coadă la teleschi, vine un schior în viteză și anunță:
”și-a rupt cineva piciorul pe Drumul Roșu”. ”E băiat sau fată?” – am întrebat.
”E băiat, parcă”. Am răsuflat oarecum ușurat. Urcând cu teleschiul, când eram
ceva mai jos de zona unde Drumul Roșu taie de-a curmezișul pârtia Ruia, am
văzut bechia salvamontului, imediat după
o căciuliță roșie și sub ea chipul speriat al lui Luci, colega mea. ”S-a dus în
dracului ziua de schi” am gândit involuntar. Luci era ”băiatul” cu piciorul
rupt. Am coborât până la ea, tipii de la Salvamont au confirmat că are piciorul
rupt (era doar fisurat, de fapt), mi-au dat întâlnire la ”telecabina mică” unde
ne aștepta Salvarea și unul dintre ei mi-a zis: ”Du-te pe Drumul Roșu, să nu
pățești și tu ceva”. I-am răspuns cu câteva cristiane cu ”picioarele
apropiate”, ca să vadă cu cine are de-a face. Dar m-a deocheat, că ceva mai jos
de poiana Ruii, la intrarea pe pârtia de sub telecabină, mi-am luat o trântă de
mai mare dragul, d-aia cu recuperat schiurile din pădure. Apoi am coborât din
Poiană cu Salvarea. ”Zi mersi, că te-am coborât gratis din Poiană” mi-a zis
Luci, de parcă n-ar fi avut piciorul drept în atele. Pe tot drumul de Poiană am
încercat să-i imobilizez piciorul, ținând-o de vârful clăparului. Cea mai mică
mișcare îi provoca dureri serioase. Am ajuns la ”județean”, acolo ”coadă ca la
carne”, radiografie, picior în ghips, și, cel mai nasol moment, eu a trebuit
să-l anunț pe tatăl ei, eminent profesor de literatură română, Dumnezeu să-l odihnească,
despre pocinog, de la telefon public interurban, cu disc, ce mergea numai cu
fise de un leu și de trei lei, ehe!. Auzind ce-a pățit fică-sa, a spus ceva
legat despre o anumită bunică impersonală (mama mă-sii) și a venit urgent la
spital, ne-a îmbarcat în mașina lui și ne-a dus acasă. Cinci săptămâni Luci a
practicat ”învățământul la distanță”, eu împreună cu ceilalți trei colegi de
clasă din Codlea ducându-i zilnic lecțiile acasă. La trei săptămâni de la
incident, după ce a avut voie ”să pună piciorul jos”, dansa ”fox” atât de bine
că nu-ți venea să crezi că era încălțată în piciorul drept cu ”cizma” aia albă
și tare, fără fermoar și fără șireturi.
Pe timpul iernii Codlea era ”locul unde nu se întâmpla
nimic”. Zilele de iarnă fiind scurte, odată cu lăsarea întunericului străzile
deveneau pustii. Ici colo, din loc în loc, ardea câte un bec în vârf de stâlp.
Adeseori, datorită economiei de energie de care regimul devenise obsedat,
întreg orașul rămânea în beznă, cu excepția fabricilor care trebuiau să
funcționeze ”la foc continuu”. Plictis total, plenar, global! Din această
cauză, sesiunile de iarnă mă terorizau: zile cenușii în care învățam de
dimineața până noaptea, cu o pauză de plimbare de o oră seara, într-o urbe
anesteziată pe temen lung.
Vara
se schimba treaba. Până și sesiunea, deși dublă ca durată, era mai veselă, mai
plăcută. După o zi de învățat, la pauza de seară, mă echipam pentru fotbal și
la șase jumate seara eram ”pe terenul mic de la școală” – un teren pe care se
putea juca baschet și, mai greu, tenis – datorită panourilor de baschet, ce
erau amplasate mult prea aproape de linia de fund a terenului de tenis. Sergiu,
care juca foarte bine tenis, era capabil să servească ”la panou” mingii
imposibil de returnat. Dar structura de susținere a panourilor de baschet avea
alt avantaj major: cele două bare din față erau ideale pentru o poartă de minifotbal,
terenul devenind astfel perfect pentru miuță. În fiecare seară pe acest teren
se strângeau între 20 și 30 de oameni, cu vârste între 15 și 50 de ani, de la
amatori până la fotbaliști activi ca Florin Dumitrescu, Fane Glăvan sau Gabi
Mircioiu jucau în divizia B. Se făceau echipe de câte cinci, se juca 10 minute cu
regula că echipa care dă prima două goluri câștigă și rămâne mai departe în
teren. Dacă dupâ zece minute scorul rămânea egal, intra în vigoare regula
golului de aur. Jucam până se întuneca. Ziua se săvârșea apoteotic la o bere la
Gorunu’, singurul restaurant mai de soi din oraș - în timpul
sesiunilor, cum era normal, săream
peste acest episod. Bere găseam tot
timpul pentru că doi dintre ospătarii restaurantului participau, atunci când
programul le permitea, cu entuziasm la aceste minunate seri de care îmi
amintesc cu mare plăcere. Și întotdeauna aveau măcar o ladă de bere pusă
deoparte pentru noi.
Când se termina sesiunea, prin iulie, în fiecare zi cu soare eram la Ștrand. Construit pe la începutul secolului douăzeci, în ”colțul” de nord al Măgurii, într-un cadru natural splendid, Ștrandul Codlea era una din atracțiile turistice ale zonei. Bazinul, înconjurat din trei părți de dealuri împădurite, era/este alimentat de câteva izvoare cu apă ”termală” cu temperatură constantă de 18⁰ C. Din această cauză scăldatul era/e de preferat să se facă după o aclimatizare prelabilă a corpului. În zona de evacuare a apei din bazin este amenajată o cascadă, numai bună pentru așa ceva, care asigură și hidro-masaj ca bonus. Apa e îmbietoare, limpede ca smadaldul în zilele însorite, ca efect al reflexiei pădurii, încât se poate vedea clar fundul bazinului, care are o adâncime maximă de peste 2.5 metri. Imediat lângă izvoare este o zonă cu adâncime mică, de maxim 1,5 metri pentru începători, delimitată de ”bazinul mare” printr-o punte din beton. Înițial malurile bazinului fuseseră construite din lemn de stejar. Abia mai apoi, pe la începuturile anilor 50, malurile au fost betonate, s-a amenajat o plajă în poenița de lângă, la marginea căreia, sub pădure, s-a construit un restaurant. În continuarea văii, pe vechiul curs al pârâului ce curge din pădure, în confluență cu cel care venea de la bazin, s-a săpat și s-a amenajat un lac de agrement. Mai apoi, în aval, s-a mai construit un lac, ambele având un farmec deosebit, fiind mărginite de două dealuri împădurite. La Ștrand se poate ajunge pe șosea, dar mult mai frumos, mai plin de farmec este drumul prin pădure, pe unde se poate ajunge în aproximativ o oră de plimbare. Acolo ne petreceam ”veacul” vara, de dimineață până seara. Iar seara din nou la fotbal. După fotbal la câte-o partidă de cărți, până târziu în noapte. Într-un an, la restaurantul de la Ștrand era chelner un personaj aparte: nea Petrică. Ne-am împrietenit repede cu el, eu și ”internaționalul brănean”, pentru că ajungeam printre primii pe plajă și ne instalam la una din mesele de pe terasa restaurantului unde beam câte o bere și jucam o ”tablă” până se mai anima atmosfera. După ce ne aducea berea, nea Petrică se apropia de masa noastră și ne ruga să comandăm câte o sută de vodcă pe care, ferindu-se, le dădea pe gât, la foc automat, tot el. Omul era alcoolic și apela la această stratagemă ca să scape de ochii șefilor. După acest episod, mai către prânz, ne făcea cinste cu câte o bere, după care cu încă una, și tot așa aproape zilnic. Nu eram singurii care ne bucuram de ”prietenia” cu nea Petrică. Au fost cazuri când, mai ales când se aglomera, câte unul îi aducea aminte că îl amânase cu un ”rest la sută”, complet imaginar: – ”Mi-ai zis să vin mai târziu, nea Petrică!”. ”Ah, da! Mi-aduc aminte” zicea nea Petrică, sigur pe sine, și-i ”returna” reclamantului restul, fără câteva beri, acolo! A fost boierie în vara aia la Ștrand, restaurantul terminând sezonul, sunt convins, cu o imensă ”gaură”. În anul următor, în locul lui nea Petrică a apărut o tanti grasă, cu un început de mustață și cu păr pe picioare, cu memorie excelentă și cu gura mare, cu care nu mergeau șmecheriile. Refuza să înlocuiască până și berile cu ulei (berea se vindea în sticle de ½ litri identice ca formă cu cele în care se vindea uleiul. Inițial sticlele de bere erau verzi sau maro, iar cele de ulei albe, transparente. Cu timpul, pe măsură ce viața în România se degrada, regula nu s-a mai respectat. Berea ajungea astfel și în sticle în care fusese ulei și care, fiind prost spălate, mai păstrau urme de ulei. Rezulta un lichid cu un gust oribil, ce-ți întorcea stomacul pe dos. În aceste situații, cum era normal, clientul cerea înlocuirea sticlei respective. Chelnării, mari tupeiști, cum era și balabusta reapectivă, întrebau obraznic: ”Și eu ce să fac cu ea? Acum, că am desfăcut-o, cine mi-o plătește ?”. Urma o discuție în contradictoriu din care, de cele mai multe ori, tot chelnerii ieșeau câștigători, deoarece, dacă nu reușeau să te lămurească să plătești berea compromisă, te ”făceau” la nota de plată, în cazul în care consumația era mai mare, sau, pur și simplu, nu-ți mai onorau nici o altă comandă.
Adrian
Ioan Lupu
August
2014
*
Tot în vacanțele de vară, aveam ”în program” un sejur la
mare, la Costinești. Și numai acolo. Până în 1990 și câțiva ani după,
”stațiunea Tineretului” avea un aer aparte, diferit de tot ce exista în țară în
materie de distracții. Cazare ieftină, în stațiune sau în sat la gazdă, gratis
dacă obțineai un bilet de tabără de la școală, mâncare ieftină, două discoteci
– Ring-ul pentru toate buzunarele și Vox Maris ceva mai de fițe, două
restaurante – Forum și Tineretului, fiecare cu câte o trupă de calibru angajată
pe tot sezonul, de exemplu, Holograf cânta la Forum, Compact la Tineretului, un
teatru de vară unde aveau loc spectacole zilnic – ”șușele” artiștilor
consacrați precum și spectacole ale grupurilor umoristice, studențești pe
vremea aceea, ca Divertis, Vouă, Ars Amatoria sau Vacanța Mare - la ani lumină
de pseudo-umorul de mahala pe care l-au practicat după 2000 și, factor
esențial, Radio Vacanța Costinești, cu programe transmise doar local, în
difuzoarele de pe plajă. La Radio Vacanța de muzică se ocupa Andrei Partoș,
care seara era DJ la Vox Maris. Era un ”arbiter aelegantiarum”, un formator de
gusturi în materie de muzică. În fiecare zi, pe plajă, ne delecta cu muzică
aleasă, cu numele cele mai mari ale rock-ului, de la The Doors la Pink Floyd,
de la Little Richie și Jerry Lee Lewis la Led Zeppelin și Queen - Freddie trăia,
Iron Maiden, ACDC, Deep Purple și multe altele. Însoțea fiecare piesă cu
informații despre trupă, cu discografia, toate acestea cu o voce caldă,
plăcută, fără pic de aroganță, boala de care sufereau cam toți DJ-ii de atunci.
O altă mare personalitate care asigura atmosfera specială de la Radio Vacanța
și a Costineștiului, era Jana Gheorghiu, Dumnezeu s-o odihnească. În fiecare
dimineață propunea o temă de discuție pentru după amiază. Cei interesați de
subiect scriau mici eseuri pe tema propusă și le puneau în cutiuța poștală de
la sediul postului. Pe la patru după amiaza, în timpul emisiunii, Jana le citea
și le comenta pe cele mai interesante. O făcea cu atâta har, încât pe plajă se
lăsa o linște ireală, ca-n biserică. Era secondată uneori de câte un invitat
sau de același Andrei Partoș. Până în 1990 Jana Gheorghiu era, pentru mine și
cei de vârsta mea, doar o voce a postului de radio de la malul mării. În 1990
și-a reluat cariera de realizator de emisiuni la TVR, astfel am putut s-o și
vedem. N-avea nici un pic de farmec feminin, o și botezasem, malițios, Jean
Gheorghiu iar emisiunile ei televizate erau departe de cele de la Costinești.
N-aveai cum să te plictisești la Costinești, chiar și în
întunecații ani 80, când restaurantele din toată țara se închideau la ora zece
(22.00). Doar discotecile de pe litoral făceau excepție. La Costinești, Ringul
se închidea la un`ș`pe iar Vox-ul pe la unu, dar la Vox intrarea era 50 de lei,
cu consumația minimă inclusă în bilet, și ne permiteam să petrecem acolo doar o
seară pe sejur. Cu toate astea, nimeni nu se ducea la culcare ”după ora
închiderii”. Grupuri, grupuri se retrăgeau pe terasele de pe plajă, apăreau
ghitarele și se cânta, se povestea și se spuneau bancuri până la ziuă.
De fiecare dată când părăseam Costineștiul acelor ani, mă
cuprindea o tristețe sfâșietoare, viscerală, ca la alungarea din Paradis. Odată
urcat în trenul ce urma să mă aducă acasă, aveam senzația că ceva în mine se
rupea: lăsam în urmă oaza de libertate, locul unde regulile prostești și
imbecile ale regimului păreau că nu există, locul unde speranța în sănătatea
nației era vie, locul unde aflam că există oameni tineri inteligenți și
cultivați în toată țara, de la Constanța la Arad și de la Timișoara la Iași,
și, cel mai important, era locul unde banul nu ”făcea diferența”. Și nici
regula lui ”bă, tu știi cine-s io” nu funcționa. Costineștiul acelor ani nu era un loc al
extravaganței, poate doar cu excepția celor cazați la Forum sau la complexul de
vile de lângă Vox. Dar acei ”fericiți” erau doar câțiva, ceva beizadele de
ștabi comuniști și vedetele, băieții din trupele ce cântau seară de seară la
Forum sau la Tineretului precum și cei aflați în turneu, nesemnificativi în
mare masă de ”pălmași”, pentru care o pizza la Ring sau un cârnaț pe terasă la
Obelisc și două beri, însemnau un prânz îndestulător în atmosfera la care visau
tot anul. În 1990, când ”ochiul dracului” abia ce se ițea, un proaspăt îmbogățit
și-a permis să facă o tură cu o mașină americană sport prin mijlocul stațiunii,
prin zonele exclusiv pietonale. S-a ales cu o roșie și cu niște resturi de
pizza pe parbriz, într-un cor de fluierături și huiduieli. Prin 2001 am revenit
la Costinești și stupoare! Oaza de normalitate de dinainte de 1990 fusese
năpădită de maneliști. Seara, pe terasele unde pe vremuri se cânta Beatles și Eagles la ghitară rece, urlau din
boxe Guță și Vijelie, spre deliciul puștimii ce tropăia mărunt, cu mâinile pe
sus, pe ritmul monoton și leșios cu inflexiuni orientalo-țigănești. M-am
întâlnit atunci cu Andrei Partoș și l-am întrebat dacă are vreo explicație
pentru acest fenomen bizar. ”S-a mai domolit față de anul trecut” – mi-a spus
cu tristețe, ridicând din umeri a neputință. A fost ultima dată când am călcat
pe acolo. Între timp am găsit un alt loc pentru concediu, de care m-am
îndrăgostit: Delta.
Dacă tot e vorba de distracții, iată și câteva întâmplări
de neuitat. La începutul verii lui 1986 s-a desfășurat campionatul mondial de
fotbal din Mexic. Cum TVR-ul, sau mai bine zis Ceaușescu, nu cumpărase
drepturile de televizare, microbiștii au fost nevoiți să se adapteze
condițiilor. Cu câteva luni înainte de primul fluier, a început campania de
confecționare a antenelor. Rezista Știință și Tehnică publica de zor schemele
complet cotate ale antenelor FIF - Foarte Înaltă Frecvență și UIF - Ultra
Înaltă Frecvență, cu care se puteau ”prinde bulgarii” - televiziunea bulgară
sau ”rușii”, TV Chișinău cu celebra ”Povesti di searâ pientru micuțî”. Datorită
amplasării geografice, în Codlea erau doar câteva locații unde se puteau
recepționa aceste televiziuni. Una dintre ele, în anul de grație 1986, era
curtea familiei Tohăneanu, nea Nelu Tohăneanu, R.I.P., era director la IAS. În
fiecare seară cu meci, curtea se umplea cu împătimiți ai fotbalului care
sorbeau din priviri imaginile cu ”pureci” ale unui televizor vechi TEMP, rusesc,
singurul cu care se prindeau ”rușii”. Printre ei și noi: eu, ”internaționalul
brănean” și Sergiu, prieteni nedespărțiți. La fiecare meci se deschidea un concurs de
pronosticuri: fiecare miza câte 10 lei, cam atât costa o bere, pe scorul final
al meciului. În cazul în care nimeni nu nimerea scorul final, banii reveneau
gazdei. Toate bune și frumoase, până la semifinala RFG - Franța. Record de
asistență în ”tribuna” Tohăneanu. Sergiu, student în anul IV, urma să plece a
doua zi în excursia de studii, o excursie cu grupa de studenți ce se organiza
prin țară, prin marile orașe, unde se vizitau diverse ”fabrici și uzine”, cu
scop didactic, să vadă viitorii ingineri ce-i așteaptă. Era însă un excelent
prilej de distracții în grup. Sergiu, al doilea născut dintre cei patru copii
ai familiei sale, nu stătea pe roze din punct de vedere financiar, orice bănuț
în plus, mai ales în ajunul respectivei călătorii, fiind mai mult decât
binevenit. Era și un mare iubitor de animale. În grădina casei părintești își
săpase un mic iaz, alimentat de pârâul ce curgea în spatele grădinii, pe care-l
umpluse cu peștii pe care-i prindea ca pescar sportiv. El m-a convins să merg
prima dată la pescuit. Mai avea la vremea aceeia și trei pisoi, proaspăt
fătați, pe care îi îngrijea ”părintește”, imun la glumele, devastatoare uneori,
cu care-l bombardam noi, prietenii lui - stuchi-te-ar mâțele – era doar o biată
mângâiere. Singurul pronostic favorabil nemților din aceea seară era cel al lui
Sergiu, Serghei, cum îl alinta domnul Biolan, profesorul de literatură: 1 la 0
pentru Germania Federală. Până să înceapă meciul l-am luat iar în balon: ”N-ai
minte”, ”Te-ai molipsit de la pisoi” și alte d-astea. Franța era pe cai mari,
bătuse Brazilia și mai avea de luat și revanșa pentru episodul Sevilla din
1982. Începe meciul și prin minutul 10, la o lovitură liberă din marginea
careului, Brehme deschide scorul. A urmat o goană sterilă după egalare a
francezilor, egalare ce n-avea să vină. Sergiu, datorită inspirației, urma să
câștige vreo trei sute și ceva de lei, sumă deloc de neglijat, mai ales pentru
un student ce urma să plece în excursie. Treptat asistența a început să devină
din ce în ce mai ”amabilă”. Pisoilor lui Sergiu li s-a urat să se umple de
purici, peștilor să se înece, iar un vecin, care stătea la câteva case mai la
deal, a decis, în glumă, desigur, că e musai să devieze cursul pârâului din
fundul grădinii, cel care-i alimenta iazul lui Sergiu, pe motiv că a curs destul
pe-acolo. Așteptam finalul, părea că nu se mai putea întâmpla nimic. Însă fix
înainte ca arbitrul să tușească pentru ultima dată în fluier, Rudy Voeller
scapă singur cu Bats, portarul francezilor, și face 2-0, scor pe care nimeni
n-avusese tupeul să mizeze. Toată ”peluza” din curte a izbucnit în râs, cu
expepția bietului Sergiu, care a continuat să privească ecranul TEMP-ului
rusesc minute bune. Toată lumea a venit să-l consoleze pe bietul perdant iar
noi, prietenii lui, în bună tradiție mioritică, ne tăvăleam pe jos de râs. I-am
promis că vom avea grijă de pisoi cât timp va lipsi, că ”internaționalul
brănean” îi va legăna și eu le voi cânta seara, înainte s-adoarmă, am jurat că
vom ciocni în sănătatea lui fiecare bere pe care aveam să o bem la ștrand cât
timp el va lipsi și l-am informat, în aceeași tradiție, că ne-am fi ofticat
sincer dacă ar fi câștigat. Nu știu cât o fi sughițat Voeller după golul ăla,
dar, având în vedere circumstanțele, trebuie c-a făcut-o cel puțin vreo trei
zile.
Adrian Ioan Lupu
August – Septembrie 2014
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu