Distracții în comunism – Muzică și filme

  

”Ai reușit să mă transpui foarte ușor, in atmosfera acelor ani, mult mai frumoși și mai"sinceri", decât prezentul ăsta opulent și "mincinos"”. Acesta este un comentariu, cel mai spectaculos și mai surprinzător în același timp, pe care l-a stârnit afișarea pe Facebook a primei părți pe care am scris-o din seria Distracții în comunism. El aparține unui mai tânăr prieten, partener de ”fotbal și cenaclu de vineri seara”, care a prins ”acei ani” doar în perioada copilăriei. Comentariul este spectaculos, din punctul meu de vedere, pentru că a ”reușit” să-l transpună în ”atmosfera acelor ani”. E însă surprinzător datorită concluziei că acei ani ar fi fost ”mult mai frumoși și mai ”sinceri” decât prezentul”. Percepția mea despre acei ani, în care mi-am petrecut copilăria, adolescența și studenția, e mult diferită de cea a prietenului meu. Dacă ar fi să le atribui o culoare, aceasta ar fi gri închis spre negru. Ori această culoare nu-i nici frumoasă și nici veselă. Ani mai ”sinceri”? Greu de de spus, cât timp miciuna ne învăluia din toate părțile. Relațiile inter-umane? Ele s-ar putea zice că erau pătrunse de o oarecare solidaritate, deși ”turnătoria” era un ”hobby” îmbrățișat de destul de mulți compatrioți. Credeam pe atunci că toată lumea percepe realitatea României socialiste la fel ca mine, că toată lumea urăște regimul, că e deranjată de lipsuri și de propagandă, de interdicții și de minciună. În mai 1990 aveam să aflu, în cel mai pașnic și mai sfășietor mod, alegerile libere, că nu era nici pe departe așa. Convingerea mea, strict subiectivă, este că acei ani erau frumoși doar datorită vârstei pe care o aveam atunci. Atât.

În casa părintească, în bucătărie, exista un difuzor conectat la așa numita ”Stație de radioficare a orașului Codlea” care mergea non stop și care prelua, cu excepția câtorva anunțuri și a unei emisiune de știri locale cu durată de zece minute și transmisă săptămânal, Programul 1 al Radio România. Din fragedă copilărie, de pe la vreo șase ani, mi-au rămas în memorie două melodii, Congratulations (piesă pe care abia mult mai târziu am aflat că o cânta Cliff Richard) și Trecea fanfara militară a lui Dan Spătaru, care erau transmise probabil obsesiv, așa cum avea să se întâmple și cu alte piese, peste ani. Până prin toamna lui 1976 am avut contact cu ”muzica modernă”, cu ”șlagărele”, numai și numai prin intermediul ”cutiuței” și al emisiunii ”Melodii pe adresa dumneavoastră”, transmisă în fiecare dimineață pe la ora 9: mai un Demis Roussos cu Goodbye my love, mai ”Una paloma blanca” cu George Baker Band și sumedenia de melodii de ”muzică ușoară” cu Corine, Margarete, Mirabele și Angele. Între timp apăruse în casă un nou element de moblier: un pick-up stereo Tesla, cu carcasă de lemn. Fiță de fiță, ce mai. A fost momentul în care am început să-mi constitui colecția de discuri de vinil. Mai întâi cu folk-iști, foarte la modă datorită cenaclului lui Păunescu, cu seria Tangouri Celebre (astea erau ale părinților), cu Udo Jurgens, toate produse de Electrecord, singura casă de producție din România comunistă. O colegă de clasă, care avea o soră mai mare ce învăța la liceul Andrei Șaguna din Brașov, un nume cu sonoritate aparte unde aveam să ajungem și noi peste câțiva ani, avea chiar un casetofon cu care asculta muzică mult mai comod decât o făceam eu la pick up. Era alb, cu clape mari, cu locașul pentru introducerea casetei și cu un difuzor: o minune cum mai văzusem doar în Neckerman - considerată ”revistă de modă” în România comunistă, de fapt, un catalog al companiei germane de comerț prin poștă cu același nume, catalog care ajungea în Codlea prin intermediul sașilor cu rude în RFG. La acel casetofon am ascultat piese pe care nu le auzisem și nici nu aveam să le aud la radio, muzică considerată, probabil, ”decadentă, produs al societății capitaliste în putrefacție”. Printre altele “When I need you” a lui Leo Sayer, piesă pentru care am făcut o pasiune și pe care aveam s-o caut ca să mi-o înregistrez mulți ani după, când am avut și eu casetofon - solid, marfă rusească, a ”leșinat” definitiv abia la vreo câțiva ani după revoluție. Aceeași colegă avea lipite pe unul din pereții camerei ei mai multe afișe cu fotografii în culori, de care făcuse rost - altă sintagmă des utilizată în epocă, tot soră-sa, cu tot felul de pletoși bărboși, toți cu ghitare electrice agățate de umeri, surprinși în ipostaze care mai de care mai șocante. ”Știi cine-i ăsta?” m-a întrebat odată pe un ton superior, arătându-mi o poză cu un pletos bărbos. ”Habar n-am!” i-am răspuns. ”E John Lennon!” ”Și ce-i cu asta?” ”E unul din cei patru bităls, băi! Ești în urmă rău de tot!” N-am mai întrebat cine-s ăia, că prea mă băgase în ceață cu ”erudiția” ei. Asta era situația. Trăiam în Codlea, un mic orășel de munte, eminamente provincial, bovaric chiar, într-o perioada profund afectată de o ideologie imbecilă, în care informația ajungea greu sau deloc.

În toamna lui 1976 am avut o surpriză enormă. Mătușa mea, sora mamei mele, era merceolog la Direcția Comercială din Brașov, având acces datorită acestui serviciu ”elitist” la mărfuri rare care nu apucau să apară în rafturile magazinelor pentru că erau în cantități foarte mici, total insuficiente, fiind cumpărate rapid de personalul care lucra în ”comerțul socialist”. Datorită mătușii mele, Dumnezeu s-o odihnească, am fost un favorizat al sorții: am avut, probabil, primele cizme ”ciocate” din Brașov, cu carâmbi înalți și cu toc teșit, din cauza cărora aveam să fiu aspru criticat la o oră de CSP - Cunoștiințe Social Politice, de o profesoară, fostă inspectoare șefă sau activistă, nu mai știu exact ce bidiganie fusese, și care eșuase la liceul nostru în urma procedeului numit ”rotirea cadrelor”, procedeu patentat de ”pingelică”. Cu toată pledoaria ei, pătrunsă adânc de canoanele ”eticii și echității socialiste”, colegii mă invidiau sincer pentru cizmele alea. Recunosc că nu mi-a fost ușor până am învățat să merg pe tocuri, consiliat fiind tot de colega menționată mai sus; am avut prima și singura pereche de pantofi marca Otter (până în 1989), ce se încheiau cu clape cu scai - i-am purtat vreo patru ani în studenție, dintre care doi cu talpa crăpată. Ce dacă mă udam la picioare la cea mai nevinovată ploicică? Pantofii continuau să arate bestial iar restul nu conta. Trebuie să menționez că, de fiecare dată când cumpăram pantofi sau îmbrăcăminte din categoria ”marfă de șpagă”, le probam în depozitele magazinelor, la fereală de ochii celorlalți cetățeni și ieșeam din magazin pe ușa din spate, aproape subversiv, ca și cum le-aș fi furat, după ce șefa de magazin se asigura că ieșirea respectivă nu era supravegheată de vreun ”organ” vigilent. Dar, cel mai important, în toamna lui 1976, cum spuneam, am primit, tot pe filiera ”mătușă-mea”, opt sau nouă discuri de vinil din import, produse de EMI, RCA și alte case de producție celebre, imprimate în India. Pe unele dintre ele erau nume cunoscute: George Baker, Pussy Cat, Smokie, Harry Belafonte și un dublu album cu Beatles – Rock & Roll (abia atunci am aflat cum se ortografia corect numele trupei). De altele nu auzisem până atunci. Mai ales pe unul cu copertă albă, pe care era desenată o alegorie sub care scria Queen iar mai jos - A Night at the Opera. Pe dosul copertei erau scrise titlurile pieselor și erau patru poze alb-negru cu membrii grupului: niște pletoși care nu-mi inspirau prea mare încredere pe vremea aia. Abia peste vreo încă trei ani aveam să-mi dau seama că primisem o comoară, o bijuterie cu diamante rare pentru România de atunci. Era discul pe care s-au lansat Bohemian Rapsody, Love of my live, The profet song, etc. Discurile din lotul importat atunci, nici până astăzi n-am aflat prin ce minune, aveau să se vândă cu succes pe piața neagră până la Revoluție, la prețuri variind de la trei și până de cinci ori prețul lor de ”raft” (vorba vine, că n-a apucat vreunul să ajungă în raftul unui magazin). În 1976 și încă vreo cinci ani după, eram totuși în plină perioadă disco, în care legea o făceau ABBA, Boney M, Bee Gees, Donna Summer, Luiza Fernandez, Anita Ward, Earth, Wind and fire, Village People, Kool and the Gang sau Tina Charles (and 5000 volts). Pe cântecele lor dansam pe la chefuri, vocile lor se auzeau prin barurile și cafenelele mai de soi din Brașov.

Pentru a fi cât de cât la curent cu ce era în vogă în materie de muzică, prin '79 am început să ascult emisiunile muzicale de la Europa Liberă. La început pe un radio vechi nemțesc , CAPRI se numea, mare, cu lămpi, cu o scală luminată pe care erau scrise o mulțime de orașe și capitale exotice din toate colțurile lumii. Mai apoi pe un aparat portabil rusesc Selena, care mai funcționează și astăzi. Celebrul post de radio reprezenta singura sursă liberă de informații la care aveam acces. Tata era deja, în 79, un ascultător fidel, cu vechime, al ”jidanilor”, cum îi numea el cu simpatie, mulți dintre jurnaliștii care lucrau acolo fiind evrei. Europa Liberă se prindea pe ”unde scurte” în benzile cu lungime de undă de 16, 19, 25 și 31 de metri iar recepția era puternic bruiată de autoritățile comuniste, mai ales între 6 și 10 seara, când se difuzau emisiunile Actualitatea românească și Programul politic. După 10 seara bruiajul scădea în intensitate, astfel că puteam asculta relativ bine emisiunea muzicală de o oră realizată de Andrei Voiculescu. Pe legendarul Cornel Chiriac, realizatorul nu mai puțin legendarei emisiuni Metronom, nu am apucat să-l ascult, el murind asasinat la Munchen în 1975. Emisiunea lui Andrei Voiculescu era transmisă în fiecare seară de luni până vineri și era structurată astfel: lunea și marțea erau prezentate piesele aflate pe primele 20 de locuri în topul american Billboard; miercurea era o emisiune de dedicații și răspunsuri la scrisorile venite din țară, toate semnate cu pseudonim - mi-aș fi dorit mult s-o cunosc pe cea care se semna Blonda Vaporoasă, și nu numai datorită faptului că aveam aceleași gusturi muzicale: Hotel California – Eagles, Love is like oxigen – Sweet, etc; joia și vinerea Andrei punea în undă un top din UK (mult după am aflat și ce înseamnă iuchei).

O altă alternativă pentru petrecerea timpului liber în comunism era cinematograful. Nu am cum să uit primul film pe care l-am văzut într-o sală de cinema. Într-o seară, aveam vreo cinci ani, părinții m-au îmbrăcat frumos, ca de serbare, ne-am urcat apoi în mașina unor prieteni de-ai lor - un Renault Gordini și ne-am dus în Brașov, la cinema Patria -”cu ecran panoramic, nu plat ca ăsta de la noi”, aveam să le povestesc mai apoi celorlalți copii, unde am văzut filmul COLUMNA. Am fost fascinat, așa cum am fost și când, peste încă un an, tata m-a dus să văd Mihai Viteazul la cinematograful din Codlea. Acesta se afla într-o curte banală, ca toate celelalte curți de case săsești de pe strada principală și avea vreo 350 – 400 de locuri. Filmele rulau timp de o săptămână de două ori pe zi, de la 16 și de la 18.30, cu un matineu duminica dimineața. ”În Centru”, lângă biserica săsească, era un panou de afișaj acoperit cu sticlă, pe care erau afișele a trei filme: cel care rula în săptămâna curentă - ”Programul de azi”, cel care urma să ruleze în săptămâna următoare - ”Programul viitor” și cel care avea să ruleze peste două săptămâni - ”În curând”. În general, la filmele americane, în special la cele cu ”cowboy”, la casa de bilete se forma o coadă ”de cel puțin două ore” care ținea până la epuizarea tuturor biletelor disponibile din săptămâna respectivă. Odată terminate biletele, la intrarea în curtea cinematografului răsărea veselă o formă de inițiativă privată, ferm condamnată de autorități, numită popular bișnița. Băieții cu ”fler” stăteau la coadă, asta când nu erau ”pe mână” cu vânzătoarea, cumpărau mai multe bilete, uneori câte un rând întreg, și le speculau apoi la preț cel puțin dublu. Fenomenul era foarte răspândit în România comunistă, practic neexistând cinematograf din țară în fața căruia să nu se fi vândut, măcar o dată, bilete la supra-preț. Filmele care intrau în rețeaua de difuzare erau atent triate, atât din punct de vedere ideologic cât și din punctul de vedere al decenței, pudibonderia fiind politică de stat în comunism. Mare succes aveau filmele indiene, cu scenarii duioase, lacrimogene, cu personaje, de obicei el și ea, care începeau să cânte din senin, unduindu-se languros unul în jurul celuilalt, stârnind revolta câte unui spectator mai amator de picanterii din sală, care se implica în acțiune cu sfaturi de genul ”Puup-oooo, băăăăă!” În Codlea de atunci, responsabil cu aceste îndemnuri era Hogea, un fel de ”prostul satului” sau, mai bine zis, unul dintre ”proștii satului”, că erau mai mulți amărâți din aceștia cu diverse grade de alienare. E ușor de imaginat ce ”entuziasm”, ce miorlăieli, ce fluierături cu degetele în gură, a stârnit scena de pe malul râului din Șatra lui Emil Loteanu, scenă în care personajul feminin, Rada, îi oferă aprigului Luicu Zobar un scurt program de strip-tease, nici acela filmat până la capăt. Fiecare fustă îndepărtată de frumoasa țigancă era întâmpinată cu ole-uri din sală, ca la coridă. Au fost primiii și, din câte știu, ultimii sâni de femeie frumoasă care au străpuns cerbicia pudibondă a cenzurii comuniste și care s-au lăsat sorbiți din priviri pe ecranele cinematografelor românești, până în 1989. Am văzut și revăzut Șatra de nenumărate ori, cu mare plăcere. La una dintre vizionări, la Codlea, în sală erau vreo 7-8 țigănci din neamul Gabor-ilor, însoțite, mai bine zis păzite, de un țigan tânăr, șchiop, foarte obraznic, tare mândru de statutul lui temporar de șef al ”șeptelului”. După ce s-a terminat filmul, ieșind pe stradă, țigăncile au început să cânte, cum numai ele știu să o facă, exact cântecele pe care le ascultasem în filmul abia încheiat. Am menționat expres ecranele cinematografelor, pentru că pe cele ale unor televizoare, în anii 80, odată cu apariția video-casetofoanelor, au apărut și filmele porno.

Va urma

Adrian Ioan Lupu

Iunie 2014

Distracții în comunism - Vacanțele

 

Recitind primele două părți din ”Distracții” am rămas cu impresia că, deși atmosfera generală a României comuniste era cea pe care am descris-o, mai mult sau mai puțin obiectiv, cititorul ar putea trage concluzia că am avut o tinerețe tristă. Ori, după cum se va vedea, n-a fost deloc așa. E adevărat, propaganda imbecilă și imbecilizantă ne învăluia din toate părțile, dar mie și prietenilor mei de aceeași vârstă sau de vârste apropiate, nu ne păsa de ea. La televizor, care după 1984, cu două ore de emisie pe zi, devenise un simplu element de decor în case, un banal suport pentru celebrul pește de sticlă, ne uitam doar la meciurile de fotbal pe care binevoia să le transmită TVR-ul sau la vreun film, în caz că era american. Difuzoarele din care ”curgea” la nesfârșit programul 1 al Radio România, asigurau doar zgomotul de fond. Nimeni nu le băga în seamă, cu excepția emisiunii Fotbal Minut cu Minut care transmitea ”aspecte de la meciurile etapei diviziei A la fotbal”, cu celebrele voci ale lui Gheorghe Minoiu, Ion Ghițulescu, Sebastian Domozină, Dumitru Secoșan, Victor Tudor Popa ”de la Cluj” – autorul unei gafe monumentale care avea să-i încheie forțat cariera de speaker radio, și mulți alții. Ziarele și revistele, de la Sportul la Magazin Istoric, aveau primele pagini, invariabil, pline cu texte goale de sens, scrise de politruci, din care nu lipsea un citat la fel de plin de ”miez” din ”gândirea luminoasă” a conducătorului quasi-analfabet al României de atunci, încât mă obișnuisem să le răsfoiesc începând cu ultima pagină -mai ales Luceafărul, pe al cărei ultime pagini, în colțul din dreapta jos, apărea savurosul, suculentul, articol pe teme sportive al lui Fănuș Neagu.

 În ceea ce mă privește, am trecut ca gâsca prin apă prin imensul ocean de propagandă al României de dinainte de decembrie 1989. Îmi construisem un scut de protecție împotriva poluării ideologice care funcționa perfect: la primele cuvinte sau imagini cu temă, ochii și urechile, deși receptau semnalele vizuale și auditive, intrau în regim de ”stand by”, un fel de ”stare de veghe”, protejând creierul de atacul nociv. Construcția acestui sistem începuse din perioada când eram pionier, a evoluat cât timp am fost utecist și a ajuns la perfecțiune în armată, când am reușit să adorm cu ochii deschiși la una din interminabilele ore de ”pregătire politcă și de luptă”. Acestă performanță a necesitat un antrenament temeinic, de somn în poziții din cele mai bizare, în timpul orelor de studiu individual din cele nouă luni cât ”am servit patria”, zilnic de la 16.30 la 19.30, cu unul din numeroasele regulamente cazone  (ROIU, RIFTI, RT, etc) în mână.

Am ”la bord” 17 ani de școală: patru de ”primară”, patru de gimnaziu, patru de liceu și cinci de faculate, plus unul - 9 luni, de black out (a se citi armată), astfel că am avut parte de multe vacanțe. Vacanțele de iarnă erau limitate ca opțiuni. Ziua citeam din greu, seara ne întâlneam acasă la unul dintre prieteni și jucam cărți - dacă eram destui, minim trei,  table - dacă eram doar eu și ”internaționalul brănean” sau ”go” dacă eram doar eu și Sergiu - mă bătea de mă rupea, chiar dacă jucam ”cu 9 handicap”. Mai cu un colind în ajunul Crăciunului, mai cu pregătirile de revelion, vacanța de iarnă trecea destul de banal și plictisitor. Dacă se nimerea să fie zăpadă suficientă, mergeam la schi, în Postăvarul. Mersul la schi era o aventură. Plecam din Codlea cu autobuzul de șapte jumate, îmbrăcat cu costumul de schi, cu schiurile, COMBI R, cu legături simplu securit, pe umăr, cu rucsacul, unde aveam punga cu sanvișurile pregătite de mama și clăparii (San Marco – 832 lei perechea), în spate. În Poiană urcam cu mașina de opt jumate și cu prima telecabină a zilei, la nouă, eram sus în vârful muntelui. Agățam rucsacul cu mâncarea și cu incălțările ”civile” în unul din brazii de la baza pârtiei Kanzel și ”ne” schiam până la prânz. La prânz recuperam rucsacul și mergeam să mâncăm la una din cele două cabane, Cristianul -care a ars între timp, sau Postăvarul, unde găseam, lucru mare, bere străină Okocim – poloneză. Apoi din nou pe pârtie. Nu era o distracție chiar ieftină, o zi de schi costând cam 100 de lei. Uneori 50 de lei, când ne accepta șpaga nenea care rupea biletele la gondolă, dar și el se lăsa greu, că era supravegheat de șefi. Odată, în primele zile de ianuarie, seara, prin anul trei de liceu, fata cu care eram coleg încă din generală, cea cu casetofonul și cu afișele cu ”bărboși” din camera ei, m-a rugat insistent să mergem la schi. Nu prea aveam chef și nici tupeu față de ai mei, că tocmai ce mă întorsesem din Postăvarul, dar atât a insistat încât a convins-o și pe maică-mea. A doua zi de dimineață, pe scenariul de mai sus, iată-ne la schi. Urma ca fiecare să se dea pe pârtia lui: ea pe Drumul Roșu - ca orice novice, eu pe Ruia – ca meseriaș ce mă aflam, urmând ca, la fiecare două ture ale mele și una a ei, să ne întâlnim la teleschiul din poiana Ruii. Ne-am întâlnit o dată. La următoarea mea tură, pe când mă aflam la coadă la teleschi, vine un schior în viteză și anunță: ”și-a rupt cineva piciorul pe Drumul Roșu”. ”E băiat sau fată?” – am întrebat. ”E băiat, parcă”. Am răsuflat oarecum ușurat. Urcând cu teleschiul, când eram ceva mai jos de zona unde Drumul Roșu taie de-a curmezișul pârtia Ruia, am văzut bechia salvamontului,  imediat după o căciuliță roșie și sub ea chipul speriat al lui Luci, colega mea. ”S-a dus în dracului ziua de schi” am gândit involuntar. Luci era ”băiatul” cu piciorul rupt. Am coborât până la ea, tipii de la Salvamont au confirmat că are piciorul rupt (era doar fisurat, de fapt), mi-au dat întâlnire la ”telecabina mică” unde ne aștepta Salvarea și unul dintre ei mi-a zis: ”Du-te pe Drumul Roșu, să nu pățești și tu ceva”. I-am răspuns cu câteva cristiane cu ”picioarele apropiate”, ca să vadă cu cine are de-a face. Dar m-a deocheat, că ceva mai jos de poiana Ruii, la intrarea pe pârtia de sub telecabină, mi-am luat o trântă de mai mare dragul, d-aia cu recuperat schiurile din pădure. Apoi am coborât din Poiană cu Salvarea. ”Zi mersi, că te-am coborât gratis din Poiană” mi-a zis Luci, de parcă n-ar fi avut piciorul drept în atele. Pe tot drumul de Poiană am încercat să-i imobilizez piciorul, ținând-o de vârful clăparului. Cea mai mică mișcare îi provoca dureri serioase. Am ajuns la ”județean”, acolo ”coadă ca la carne”, radiografie, picior în ghips, și, cel mai nasol moment, eu a trebuit să-l anunț pe tatăl ei, eminent profesor de literatură română, Dumnezeu să-l odihnească, despre pocinog, de la telefon public interurban, cu disc, ce mergea numai cu fise de un leu și de trei lei, ehe!. Auzind ce-a pățit fică-sa, a spus ceva legat despre o anumită bunică impersonală (mama mă-sii) și a venit urgent la spital, ne-a îmbarcat în mașina lui și ne-a dus acasă. Cinci săptămâni Luci a practicat ”învățământul la distanță”, eu împreună cu ceilalți trei colegi de clasă din Codlea ducându-i zilnic lecțiile acasă. La trei săptămâni de la incident, după ce a avut voie ”să pună piciorul jos”, dansa ”fox” atât de bine că nu-ți venea să crezi că era încălțată în piciorul drept cu ”cizma” aia albă și tare, fără fermoar și fără șireturi.

Pe timpul iernii Codlea era ”locul unde nu se întâmpla nimic”. Zilele de iarnă fiind scurte, odată cu lăsarea întunericului străzile deveneau pustii. Ici colo, din loc în loc, ardea câte un bec în vârf de stâlp. Adeseori, datorită economiei de energie de care regimul devenise obsedat, întreg orașul rămânea în beznă, cu excepția fabricilor care trebuiau să funcționeze ”la foc continuu”. Plictis total, plenar, global! Din această cauză, sesiunile de iarnă mă terorizau: zile cenușii în care învățam de dimineața până noaptea, cu o pauză de plimbare de o oră seara, într-o urbe anesteziată pe temen lung.

Vara se schimba treaba. Până și sesiunea, deși dublă ca durată, era mai veselă, mai plăcută. După o zi de învățat, la pauza de seară, mă echipam pentru fotbal și la șase jumate seara eram ”pe terenul mic de la școală” – un teren pe care se putea juca baschet și, mai greu, tenis – datorită panourilor de baschet, ce erau amplasate mult prea aproape de linia de fund a terenului de tenis. Sergiu, care juca foarte bine tenis, era capabil să servească ”la panou” mingii imposibil de returnat. Dar structura de susținere a panourilor de baschet avea alt avantaj major: cele două bare din față erau ideale pentru o poartă de minifotbal, terenul devenind astfel perfect pentru miuță. În fiecare seară pe acest teren se strângeau între 20 și 30 de oameni, cu vârste între 15 și 50 de ani, de la amatori până la fotbaliști activi ca Florin Dumitrescu, Fane Glăvan sau Gabi Mircioiu jucau în divizia B. Se făceau echipe de câte cinci, se juca 10 minute cu regula că echipa care dă prima două goluri câștigă și rămâne mai departe în teren. Dacă dupâ zece minute scorul rămânea egal, intra în vigoare regula golului de aur. Jucam până se întuneca. Ziua se săvârșea apoteotic la o bere la Gorunu’, singurul restaurant mai de soi din oraș - în timpul sesiunilor, cum era normal, săream peste acest episod. Bere  găseam tot timpul pentru că doi dintre ospătarii restaurantului participau, atunci când programul le permitea, cu entuziasm la aceste minunate seri de care îmi amintesc cu mare plăcere. Și întotdeauna aveau măcar o ladă de bere pusă deoparte pentru noi.

Când se termina sesiunea, prin iulie, în fiecare zi cu soare eram la Ștrand. Construit pe la începutul secolului douăzeci, în ”colțul” de nord al Măgurii, într-un cadru natural splendid, Ștrandul Codlea era una din atracțiile turistice ale zonei. Bazinul, înconjurat din trei părți de dealuri împădurite, era/este alimentat de câteva izvoare cu apă ”termală” cu temperatură constantă de 18⁰ C. Din această cauză scăldatul era/e de preferat să se facă după o aclimatizare prelabilă a corpului. În zona de evacuare a apei din bazin este amenajată o cascadă, numai bună pentru așa ceva, care asigură și hidro-masaj ca bonus. Apa e îmbietoare, limpede ca smadaldul în zilele însorite, ca efect al reflexiei pădurii, încât se poate vedea clar fundul bazinului, care are o adâncime maximă de peste 2.5 metri. Imediat lângă izvoare este o zonă cu adâncime mică, de maxim 1,5 metri pentru începători, delimitată de ”bazinul mare” printr-o punte din beton. Înițial malurile bazinului fuseseră construite din lemn de stejar. Abia mai apoi, pe la începuturile anilor 50, malurile au fost betonate, s-a amenajat o plajă în poenița de lângă, la marginea căreia, sub pădure, s-a construit un restaurant. În continuarea văii, pe vechiul curs al pârâului ce curge din pădure, în confluență cu cel care venea de la bazin, s-a săpat și s-a amenajat un lac de agrement. Mai apoi, în aval, s-a mai construit un lac, ambele având un farmec deosebit, fiind mărginite de două dealuri împădurite. La Ștrand se poate ajunge pe șosea, dar mult mai frumos, mai plin de farmec este drumul prin pădure, pe unde se poate ajunge în aproximativ o oră de plimbare. Acolo ne petreceam ”veacul” vara, de dimineață până seara. Iar seara din nou la fotbal. După fotbal la câte-o partidă de cărți, până târziu în noapte. Într-un an, la restaurantul de la Ștrand era chelner un personaj aparte: nea Petrică. Ne-am împrietenit repede cu el, eu și ”internaționalul brănean”, pentru că ajungeam printre primii pe plajă și ne instalam la una din mesele de pe terasa restaurantului unde beam câte o bere și jucam o ”tablă” până se mai anima atmosfera. După ce ne aducea berea, nea Petrică se apropia de masa noastră și ne ruga să comandăm câte o sută de vodcă pe care, ferindu-se, le dădea pe gât, la foc automat, tot el. Omul era alcoolic și apela la această stratagemă ca să scape de ochii șefilor. După acest episod, mai către prânz, ne făcea cinste cu câte o bere, după care cu încă una, și tot așa aproape zilnic. Nu eram singurii care ne bucuram de ”prietenia” cu nea Petrică. Au fost cazuri când, mai ales când se aglomera, câte unul îi aducea aminte că îl amânase cu un ”rest la sută”, complet imaginar: – ”Mi-ai zis să vin mai târziu, nea Petrică!”. ”Ah, da! Mi-aduc aminte” zicea nea Petrică, sigur pe sine, și-i ”returna” reclamantului restul, fără câteva beri, acolo! A fost boierie în vara aia la Ștrand, restaurantul terminând sezonul, sunt convins, cu o imensă ”gaură”. În anul următor, în locul lui nea Petrică a apărut o tanti grasă, cu un început de mustață și cu păr pe picioare, cu memorie excelentă și cu gura mare, cu care nu mergeau șmecheriile. Refuza să înlocuiască până și berile cu ulei (berea se vindea în sticle de ½ litri identice ca formă cu cele în care se vindea uleiul. Inițial sticlele de bere erau verzi sau maro, iar cele de ulei albe, transparente. Cu timpul, pe măsură ce viața în România se degrada, regula nu s-a mai respectat. Berea ajungea astfel și în sticle în care fusese ulei și care, fiind prost spălate, mai păstrau urme de ulei. Rezulta un lichid cu un gust oribil, ce-ți întorcea stomacul pe dos. În aceste situații, cum era normal, clientul cerea înlocuirea sticlei respective. Chelnării, mari tupeiști, cum era și balabusta reapectivă, întrebau obraznic: ”Și eu ce să fac cu ea? Acum, că am desfăcut-o, cine mi-o plătește ?”. Urma o discuție în contradictoriu din care, de cele mai multe ori, tot chelnerii ieșeau câștigători, deoarece, dacă nu reușeau să te lămurească să plătești berea compromisă, te ”făceau” la nota de plată, în cazul în care consumația era mai mare, sau, pur și simplu, nu-ți mai onorau nici o altă comandă.

Adrian Ioan Lupu

August 2014  

Postăvarul - Pârtia Ruia

Ștrandul Codlea 

*

 

Tot în vacanțele de vară, aveam ”în program” un sejur la mare, la Costinești. Și numai acolo. Până în 1990 și câțiva ani după, ”stațiunea Tineretului” avea un aer aparte, diferit de tot ce exista în țară în materie de distracții. Cazare ieftină, în stațiune sau în sat la gazdă, gratis dacă obțineai un bilet de tabără de la școală, mâncare ieftină, două discoteci – Ring-ul pentru toate buzunarele și Vox Maris ceva mai de fițe, două restaurante – Forum și Tineretului, fiecare cu câte o trupă de calibru angajată pe tot sezonul, de exemplu, Holograf cânta la Forum, Compact la Tineretului, un teatru de vară unde aveau loc spectacole zilnic – ”șușele” artiștilor consacrați precum și spectacole ale grupurilor umoristice, studențești pe vremea aceea, ca Divertis, Vouă, Ars Amatoria sau Vacanța Mare - la ani lumină de pseudo-umorul de mahala pe care l-au practicat după 2000 și, factor esențial, Radio Vacanța Costinești, cu programe transmise doar local, în difuzoarele de pe plajă. La Radio Vacanța de muzică se ocupa Andrei Partoș, care seara era DJ la Vox Maris. Era un ”arbiter aelegantiarum”, un formator de gusturi în materie de muzică. În fiecare zi, pe plajă, ne delecta cu muzică aleasă, cu numele cele mai mari ale rock-ului, de la The Doors la Pink Floyd, de la Little Richie și Jerry Lee Lewis la Led Zeppelin și Queen - Freddie trăia, Iron Maiden, ACDC, Deep Purple și multe altele. Însoțea fiecare piesă cu informații despre trupă, cu discografia, toate acestea cu o voce caldă, plăcută, fără pic de aroganță, boala de care sufereau cam toți DJ-ii de atunci. O altă mare personalitate care asigura atmosfera specială de la Radio Vacanța și a Costineștiului, era Jana Gheorghiu, Dumnezeu s-o odihnească. În fiecare dimineață propunea o temă de discuție pentru după amiază. Cei interesați de subiect scriau mici eseuri pe tema propusă și le puneau în cutiuța poștală de la sediul postului. Pe la patru după amiaza, în timpul emisiunii, Jana le citea și le comenta pe cele mai interesante. O făcea cu atâta har, încât pe plajă se lăsa o linște ireală, ca-n biserică. Era secondată uneori de câte un invitat sau de același Andrei Partoș. Până în 1990 Jana Gheorghiu era, pentru mine și cei de vârsta mea, doar o voce a postului de radio de la malul mării. În 1990 și-a reluat cariera de realizator de emisiuni la TVR, astfel am putut s-o și vedem. N-avea nici un pic de farmec feminin, o și botezasem, malițios, Jean Gheorghiu iar emisiunile ei televizate erau departe de cele de la Costinești.

N-aveai cum să te plictisești la Costinești, chiar și în întunecații ani 80, când restaurantele din toată țara se închideau la ora zece (22.00). Doar discotecile de pe litoral făceau excepție. La Costinești, Ringul se închidea la un`ș`pe iar Vox-ul pe la unu, dar la Vox intrarea era 50 de lei, cu consumația minimă inclusă în bilet, și ne permiteam să petrecem acolo doar o seară pe sejur. Cu toate astea, nimeni nu se ducea la culcare ”după ora închiderii”. Grupuri, grupuri se retrăgeau pe terasele de pe plajă, apăreau ghitarele și se cânta, se povestea și se spuneau bancuri până la ziuă.

De fiecare dată când părăseam Costineștiul acelor ani, mă cuprindea o tristețe sfâșietoare, viscerală, ca la alungarea din Paradis. Odată urcat în trenul ce urma să mă aducă acasă, aveam senzația că ceva în mine se rupea: lăsam în urmă oaza de libertate, locul unde regulile prostești și imbecile ale regimului păreau că nu există, locul unde speranța în sănătatea nației era vie, locul unde aflam că există oameni tineri inteligenți și cultivați în toată țara, de la Constanța la Arad și de la Timișoara la Iași, și, cel mai important, era locul unde banul nu ”făcea diferența”. Și nici regula lui ”bă, tu știi cine-s io” nu funcționa.  Costineștiul acelor ani nu era un loc al extravaganței, poate doar cu excepția celor cazați la Forum sau la complexul de vile de lângă Vox. Dar acei ”fericiți” erau doar câțiva, ceva beizadele de ștabi comuniști și vedetele, băieții din trupele ce cântau seară de seară la Forum sau la Tineretului precum și cei aflați în turneu, nesemnificativi în mare masă de ”pălmași”, pentru care o pizza la Ring sau un cârnaț pe terasă la Obelisc și două beri, însemnau un prânz îndestulător în atmosfera la care visau tot anul. În 1990, când ”ochiul dracului” abia ce se ițea, un proaspăt îmbogățit și-a permis să facă o tură cu o mașină americană sport prin mijlocul stațiunii, prin zonele exclusiv pietonale. S-a ales cu o roșie și cu niște resturi de pizza pe parbriz, într-un cor de fluierături și huiduieli. Prin 2001 am revenit la Costinești și stupoare! Oaza de normalitate de dinainte de 1990 fusese năpădită de maneliști. Seara, pe terasele unde pe vremuri se cânta  Beatles și Eagles la ghitară rece, urlau din boxe Guță și Vijelie, spre deliciul puștimii ce tropăia mărunt, cu mâinile pe sus, pe ritmul monoton și leșios cu inflexiuni orientalo-țigănești. M-am întâlnit atunci cu Andrei Partoș și l-am întrebat dacă are vreo explicație pentru acest fenomen bizar. ”S-a mai domolit față de anul trecut” – mi-a spus cu tristețe, ridicând din umeri a neputință. A fost ultima dată când am călcat pe acolo. Între timp am găsit un alt loc pentru concediu, de care m-am îndrăgostit: Delta.    

Dacă tot e vorba de distracții, iată și câteva întâmplări de neuitat. La începutul verii lui 1986 s-a desfășurat campionatul mondial de fotbal din Mexic. Cum TVR-ul, sau mai bine zis Ceaușescu, nu cumpărase drepturile de televizare, microbiștii au fost nevoiți să se adapteze condițiilor. Cu câteva luni înainte de primul fluier, a început campania de confecționare a antenelor. Rezista Știință și Tehnică publica de zor schemele complet cotate ale antenelor FIF - Foarte Înaltă Frecvență și UIF - Ultra Înaltă Frecvență, cu care se puteau ”prinde bulgarii” - televiziunea bulgară sau ”rușii”, TV Chișinău cu celebra ”Povesti di searâ pientru micuțî”. Datorită amplasării geografice, în Codlea erau doar câteva locații unde se puteau recepționa aceste televiziuni. Una dintre ele, în anul de grație 1986, era curtea familiei Tohăneanu, nea Nelu Tohăneanu, R.I.P., era director la IAS. În fiecare seară cu meci, curtea se umplea cu împătimiți ai fotbalului care sorbeau din priviri imaginile cu ”pureci” ale unui televizor vechi TEMP, rusesc, singurul cu care se prindeau ”rușii”. Printre ei și noi: eu, ”internaționalul brănean” și Sergiu, prieteni nedespărțiți.  La fiecare meci se deschidea un concurs de pronosticuri: fiecare miza câte 10 lei, cam atât costa o bere, pe scorul final al meciului. În cazul în care nimeni nu nimerea scorul final, banii reveneau gazdei. Toate bune și frumoase, până la semifinala RFG - Franța. Record de asistență în ”tribuna” Tohăneanu. Sergiu, student în anul IV, urma să plece a doua zi în excursia de studii, o excursie cu grupa de studenți ce se organiza prin țară, prin marile orașe, unde se vizitau diverse ”fabrici și uzine”, cu scop didactic, să vadă viitorii ingineri ce-i așteaptă. Era însă un excelent prilej de distracții în grup. Sergiu, al doilea născut dintre cei patru copii ai familiei sale, nu stătea pe roze din punct de vedere financiar, orice bănuț în plus, mai ales în ajunul respectivei călătorii, fiind mai mult decât binevenit. Era și un mare iubitor de animale. În grădina casei părintești își săpase un mic iaz, alimentat de pârâul ce curgea în spatele grădinii, pe care-l umpluse cu peștii pe care-i prindea ca pescar sportiv. El m-a convins să merg prima dată la pescuit. Mai avea la vremea aceeia și trei pisoi, proaspăt fătați, pe care îi îngrijea ”părintește”, imun la glumele, devastatoare uneori, cu care-l bombardam noi, prietenii lui - stuchi-te-ar mâțele – era doar o biată mângâiere. Singurul pronostic favorabil nemților din aceea seară era cel al lui Sergiu, Serghei, cum îl alinta domnul Biolan, profesorul de literatură: 1 la 0 pentru Germania Federală. Până să înceapă meciul l-am luat iar în balon: ”N-ai minte”, ”Te-ai molipsit de la pisoi” și alte d-astea. Franța era pe cai mari, bătuse Brazilia și mai avea de luat și revanșa pentru episodul Sevilla din 1982. Începe meciul și prin minutul 10, la o lovitură liberă din marginea careului, Brehme deschide scorul. A urmat o goană sterilă după egalare a francezilor, egalare ce n-avea să vină. Sergiu, datorită inspirației, urma să câștige vreo trei sute și ceva de lei, sumă deloc de neglijat, mai ales pentru un student ce urma să plece în excursie. Treptat asistența a început să devină din ce în ce mai ”amabilă”. Pisoilor lui Sergiu li s-a urat să se umple de purici, peștilor să se înece, iar un vecin, care stătea la câteva case mai la deal, a decis, în glumă, desigur, că e musai să devieze cursul pârâului din fundul grădinii, cel care-i alimenta iazul lui Sergiu, pe motiv că a curs destul pe-acolo. Așteptam finalul, părea că nu se mai putea întâmpla nimic. Însă fix înainte ca arbitrul să tușească pentru ultima dată în fluier, Rudy Voeller scapă singur cu Bats, portarul francezilor, și face 2-0, scor pe care nimeni n-avusese tupeul să mizeze. Toată ”peluza” din curte a izbucnit în râs, cu expepția bietului Sergiu, care a continuat să privească ecranul TEMP-ului rusesc minute bune. Toată lumea a venit să-l consoleze pe bietul perdant iar noi, prietenii lui, în bună tradiție mioritică, ne tăvăleam pe jos de râs. I-am promis că vom avea grijă de pisoi cât timp va lipsi, că ”internaționalul brănean” îi va legăna și eu le voi cânta seara, înainte s-adoarmă, am jurat că vom ciocni în sănătatea lui fiecare bere pe care aveam să o bem la ștrand cât timp el va lipsi și l-am informat, în aceeași tradiție, că ne-am fi ofticat sincer dacă ar fi câștigat. Nu știu cât o fi sughițat Voeller după golul ăla, dar, având în vedere circumstanțele, trebuie c-a făcut-o cel puțin vreo trei zile.

Adrian Ioan Lupu

August – Septembrie 2014

Disco Ring Costinești, anii 80