”Ai reușit să mă
transpui foarte ușor, in atmosfera acelor ani, mult mai frumoși și
mai"sinceri", decât prezentul ăsta opulent și "mincinos"”.
Acesta este un comentariu, cel mai
spectaculos și mai surprinzător în același timp, pe care l-a stârnit afișarea
pe Facebook a primei părți pe care am scris-o din seria Distracții în comunism.
El aparține unui mai tânăr prieten, partener de ”fotbal și cenaclu de vineri
seara”, care a prins ”acei ani” doar în perioada copilăriei. Comentariul este
spectaculos, din punctul meu de vedere, pentru că a ”reușit” să-l transpună în
”atmosfera acelor ani”. E însă surprinzător datorită concluziei că acei ani ar
fi fost ”mult mai frumoși și mai ”sinceri” decât prezentul”. Percepția mea
despre acei ani, în care mi-am petrecut copilăria, adolescența și studenția, e
mult diferită de cea a prietenului meu. Dacă ar fi să le atribui o culoare,
aceasta ar fi gri închis spre negru. Ori această culoare nu-i nici frumoasă și
nici veselă. Ani mai ”sinceri”? Greu de de spus, cât timp miciuna ne învăluia
din toate părțile. Relațiile inter-umane? Ele s-ar putea zice că erau pătrunse
de o oarecare solidaritate, deși ”turnătoria” era un ”hobby” îmbrățișat de
destul de mulți compatrioți. Credeam pe atunci că toată lumea percepe
realitatea României socialiste la fel ca mine, că toată lumea urăște regimul,
că e deranjată de lipsuri și de propagandă, de interdicții și de minciună. În
mai 1990 aveam să aflu, în cel mai pașnic și mai sfășietor mod, alegerile
libere, că nu era nici pe departe așa. Convingerea mea, strict subiectivă, este
că acei ani erau frumoși doar datorită vârstei pe care o aveam atunci. Atât.
În casa
părintească, în bucătărie, exista un difuzor conectat la așa numita ”Stație de
radioficare a orașului Codlea” care mergea non stop și care prelua, cu excepția
câtorva anunțuri și a unei emisiune de știri locale cu durată de zece minute și
transmisă săptămânal, Programul 1 al Radio România. Din fragedă copilărie, de
pe la vreo șase ani, mi-au rămas în memorie două melodii, Congratulations
(piesă pe care abia mult mai târziu am aflat că o cânta Cliff Richard) și
Trecea fanfara militară a lui Dan Spătaru, care erau transmise probabil obsesiv,
așa cum avea să se întâmple și cu alte piese, peste ani. Până prin toamna lui
1976 am avut contact cu ”muzica modernă”, cu ”șlagărele”, numai și numai prin
intermediul ”cutiuței” și al emisiunii ”Melodii pe adresa dumneavoastră”,
transmisă în fiecare dimineață pe la ora 9: mai un Demis Roussos cu Goodbye my
love, mai ”Una paloma blanca” cu George Baker Band și sumedenia de melodii de
”muzică ușoară” cu Corine, Margarete, Mirabele și Angele. Între timp apăruse în
casă un nou element de moblier: un pick-up stereo Tesla, cu carcasă de lemn.
Fiță de fiță, ce mai. A fost momentul în care am început să-mi constitui
colecția de discuri de vinil. Mai întâi cu folk-iști, foarte la modă datorită
cenaclului lui Păunescu, cu seria Tangouri Celebre (astea erau ale părinților),
cu Udo Jurgens, toate produse de Electrecord, singura casă de producție din
România comunistă. O colegă de clasă, care avea o soră mai mare ce învăța la
liceul Andrei Șaguna din Brașov, un nume cu sonoritate aparte unde aveam să
ajungem și noi peste câțiva ani, avea chiar un casetofon cu care asculta muzică
mult mai comod decât o făceam eu la pick up. Era alb, cu clape mari, cu locașul
pentru introducerea casetei și cu un difuzor: o minune cum mai văzusem doar în
Neckerman - considerată ”revistă de modă” în România comunistă, de fapt, un
catalog al companiei germane de comerț prin poștă cu același nume, catalog care
ajungea în Codlea prin intermediul sașilor cu rude în RFG. La acel casetofon am
ascultat piese pe care nu le auzisem și nici nu aveam să le aud la radio,
muzică considerată, probabil, ”decadentă, produs al societății capitaliste în
putrefacție”. Printre altele “When I need you” a lui Leo Sayer, piesă pentru
care am făcut o pasiune și pe care aveam s-o caut ca să mi-o înregistrez mulți
ani după, când am avut și eu casetofon - solid, marfă rusească, a ”leșinat”
definitiv abia la vreo câțiva ani după revoluție. Aceeași colegă avea lipite pe
unul din pereții camerei ei mai multe afișe cu fotografii în culori, de care
făcuse rost - altă sintagmă des utilizată în epocă, tot soră-sa, cu tot felul
de pletoși bărboși, toți cu ghitare electrice agățate de umeri, surprinși în
ipostaze care mai de care mai șocante. ”Știi cine-i ăsta?” m-a întrebat odată
pe un ton superior, arătându-mi o poză cu un pletos bărbos. ”Habar n-am!” i-am
răspuns. ”E John Lennon!” ”Și ce-i cu asta?” ”E unul din cei patru bităls, băi!
Ești în urmă rău de tot!” N-am mai întrebat cine-s ăia, că prea mă băgase în
ceață cu ”erudiția” ei. Asta era situația. Trăiam în Codlea, un mic orășel de
munte, eminamente provincial, bovaric chiar, într-o perioada profund afectată
de o ideologie imbecilă, în care informația ajungea greu sau deloc.
În toamna lui
1976 am avut o surpriză enormă. Mătușa mea, sora mamei mele, era merceolog la
Direcția Comercială din Brașov, având acces datorită acestui serviciu ”elitist”
la mărfuri rare care nu apucau să apară în rafturile magazinelor pentru că erau
în cantități foarte mici, total insuficiente, fiind cumpărate rapid de
personalul care lucra în ”comerțul socialist”. Datorită mătușii mele, Dumnezeu
s-o odihnească, am fost un favorizat al sorții: am avut, probabil, primele
cizme ”ciocate” din Brașov, cu carâmbi înalți și cu toc teșit, din cauza cărora
aveam să fiu aspru criticat la o oră de CSP - Cunoștiințe Social Politice, de o
profesoară, fostă inspectoare șefă sau activistă, nu mai știu exact ce
bidiganie fusese, și care eșuase la liceul nostru în urma procedeului numit
”rotirea cadrelor”, procedeu patentat de ”pingelică”. Cu toată pledoaria ei,
pătrunsă adânc de canoanele ”eticii și echității socialiste”, colegii mă invidiau
sincer pentru cizmele alea. Recunosc că nu mi-a fost ușor până am învățat să
merg pe tocuri, consiliat fiind tot de colega menționată mai sus; am avut prima
și singura pereche de pantofi marca Otter (până în 1989), ce se încheiau cu
clape cu scai - i-am purtat vreo patru ani în studenție, dintre care doi cu
talpa crăpată. Ce dacă mă udam la picioare la cea mai nevinovată ploicică?
Pantofii continuau să arate bestial iar restul nu conta. Trebuie să menționez
că, de fiecare dată când cumpăram pantofi sau îmbrăcăminte din categoria ”marfă
de șpagă”, le probam în depozitele magazinelor, la fereală de ochii celorlalți
cetățeni și ieșeam din magazin pe ușa din spate, aproape subversiv, ca și cum
le-aș fi furat, după ce șefa de magazin se asigura că ieșirea respectivă nu era
supravegheată de vreun ”organ” vigilent. Dar, cel mai important, în toamna lui
1976, cum spuneam, am primit, tot pe filiera ”mătușă-mea”, opt sau nouă discuri
de vinil din import, produse de EMI, RCA și alte case de producție celebre,
imprimate în India. Pe unele dintre ele erau nume cunoscute: George Baker,
Pussy Cat, Smokie, Harry Belafonte și un dublu album cu Beatles – Rock &
Roll (abia atunci am aflat cum se ortografia corect numele trupei). De altele
nu auzisem până atunci. Mai ales pe unul cu copertă albă, pe care era desenată
o alegorie sub care scria Queen iar mai jos - A Night at the Opera. Pe dosul
copertei erau scrise titlurile pieselor și erau patru poze alb-negru cu membrii
grupului: niște pletoși care nu-mi inspirau prea mare încredere pe vremea aia.
Abia peste vreo încă trei ani aveam să-mi dau seama că primisem o comoară, o
bijuterie cu diamante rare pentru România de atunci. Era discul pe care s-au
lansat Bohemian Rapsody, Love of my live, The profet song, etc. Discurile din
lotul importat atunci, nici până astăzi n-am aflat prin ce minune, aveau să se
vândă cu succes pe piața neagră până la Revoluție, la prețuri variind de la
trei și până de cinci ori prețul lor de ”raft” (vorba vine, că n-a apucat
vreunul să ajungă în raftul unui magazin). În 1976 și încă vreo cinci ani după,
eram totuși în plină perioadă disco, în care legea o făceau ABBA, Boney M, Bee
Gees, Donna Summer, Luiza Fernandez, Anita Ward, Earth, Wind and fire, Village
People, Kool and the Gang sau Tina Charles (and 5000 volts). Pe cântecele lor
dansam pe la chefuri, vocile lor se auzeau prin barurile și cafenelele mai de
soi din Brașov.
Pentru a fi cât
de cât la curent cu ce era în vogă în materie de muzică, prin '79 am început să
ascult emisiunile muzicale de la Europa Liberă. La început pe un radio vechi
nemțesc , CAPRI se numea, mare, cu lămpi, cu o scală luminată pe care erau
scrise o mulțime de orașe și capitale exotice din toate colțurile lumii. Mai
apoi pe un aparat portabil rusesc Selena, care mai funcționează și astăzi.
Celebrul post de radio reprezenta singura sursă liberă de informații la care
aveam acces. Tata era deja, în 79, un ascultător fidel, cu vechime, al
”jidanilor”, cum îi numea el cu simpatie, mulți dintre jurnaliștii care lucrau
acolo fiind evrei. Europa Liberă se prindea pe ”unde scurte” în benzile cu
lungime de undă de 16, 19, 25 și 31 de metri iar recepția era puternic bruiată
de autoritățile comuniste, mai ales între 6 și 10 seara, când se difuzau
emisiunile Actualitatea românească și Programul politic. După 10 seara bruiajul
scădea în intensitate, astfel că puteam asculta relativ bine emisiunea muzicală
de o oră realizată de Andrei Voiculescu. Pe legendarul Cornel Chiriac,
realizatorul nu mai puțin legendarei emisiuni Metronom, nu am apucat să-l
ascult, el murind asasinat la Munchen în 1975. Emisiunea lui Andrei Voiculescu
era transmisă în fiecare seară de luni până vineri și era structurată astfel:
lunea și marțea erau prezentate piesele aflate pe primele 20 de locuri în topul
american Billboard; miercurea era o emisiune de dedicații și răspunsuri la
scrisorile venite din țară, toate semnate cu pseudonim - mi-aș fi dorit mult
s-o cunosc pe cea care se semna Blonda Vaporoasă, și nu numai datorită faptului
că aveam aceleași gusturi muzicale: Hotel California – Eagles, Love is like
oxigen – Sweet, etc; joia și vinerea Andrei punea în undă un top din UK (mult
după am aflat și ce înseamnă iuchei).
O altă
alternativă pentru petrecerea timpului liber în comunism era cinematograful. Nu
am cum să uit primul film pe care l-am văzut într-o sală de cinema. Într-o
seară, aveam vreo cinci ani, părinții m-au îmbrăcat frumos, ca de serbare,
ne-am urcat apoi în mașina unor prieteni de-ai lor - un Renault Gordini și
ne-am dus în Brașov, la cinema Patria -”cu ecran panoramic, nu plat ca ăsta de
la noi”, aveam să le povestesc mai apoi celorlalți copii, unde am văzut filmul
COLUMNA. Am fost fascinat, așa cum am fost și când, peste încă un an, tata m-a
dus să văd Mihai Viteazul la cinematograful din Codlea. Acesta se afla într-o
curte banală, ca toate celelalte curți de case săsești de pe strada principală
și avea vreo 350 – 400 de locuri. Filmele rulau timp de o săptămână de două ori
pe zi, de la 16 și de la 18.30, cu un matineu duminica dimineața. ”În Centru”,
lângă biserica săsească, era un panou de afișaj acoperit cu sticlă, pe care
erau afișele a trei filme: cel care rula în săptămâna curentă - ”Programul de
azi”, cel care urma să ruleze în săptămâna următoare - ”Programul viitor” și
cel care avea să ruleze peste două săptămâni - ”În curând”. În general, la
filmele americane, în special la cele cu ”cowboy”, la casa de bilete se forma o
coadă ”de cel puțin două ore” care ținea până la epuizarea tuturor biletelor
disponibile din săptămâna respectivă. Odată terminate biletele, la intrarea în
curtea cinematografului răsărea veselă o formă de inițiativă privată, ferm
condamnată de autorități, numită popular bișnița. Băieții cu ”fler” stăteau la
coadă, asta când nu erau ”pe mână” cu vânzătoarea, cumpărau mai multe bilete,
uneori câte un rând întreg, și le speculau apoi la preț cel puțin dublu.
Fenomenul era foarte răspândit în România comunistă, practic neexistând
cinematograf din țară în fața căruia să nu se fi vândut, măcar o dată, bilete
la supra-preț. Filmele care intrau în rețeaua de difuzare erau atent triate,
atât din punct de vedere ideologic cât și din punctul de vedere al decenței,
pudibonderia fiind politică de stat în comunism. Mare succes aveau filmele indiene,
cu scenarii duioase, lacrimogene, cu personaje, de obicei el și ea, care
începeau să cânte din senin, unduindu-se languros unul în jurul celuilalt,
stârnind revolta câte unui spectator mai amator de picanterii din sală, care se
implica în acțiune cu sfaturi de genul ”Puup-oooo, băăăăă!” În Codlea de
atunci, responsabil cu aceste îndemnuri era Hogea, un fel de ”prostul satului”
sau, mai bine zis, unul dintre ”proștii satului”, că erau mai mulți amărâți din
aceștia cu diverse grade de alienare. E ușor de imaginat ce ”entuziasm”, ce
miorlăieli, ce fluierături cu degetele în gură, a stârnit scena de pe malul
râului din Șatra lui Emil Loteanu, scenă în care personajul feminin, Rada, îi
oferă aprigului Luicu Zobar un scurt program de strip-tease, nici acela filmat
până la capăt. Fiecare fustă îndepărtată de frumoasa țigancă era întâmpinată cu
ole-uri din sală, ca la coridă. Au fost primiii și, din câte știu, ultimii sâni
de femeie frumoasă care au străpuns cerbicia pudibondă a cenzurii comuniste și
care s-au lăsat sorbiți din priviri pe ecranele cinematografelor românești,
până în 1989. Am văzut și revăzut Șatra de nenumărate ori, cu mare plăcere. La
una dintre vizionări, la Codlea, în sală erau vreo 7-8 țigănci din neamul
Gabor-ilor, însoțite, mai bine zis păzite, de un țigan tânăr, șchiop, foarte
obraznic, tare mândru de statutul lui temporar de șef al ”șeptelului”. După ce
s-a terminat filmul, ieșind pe stradă, țigăncile au început să cânte, cum numai
ele știu să o facă, exact cântecele pe care le ascultasem în filmul abia
încheiat. Am menționat expres ecranele cinematografelor, pentru că pe cele ale
unor televizoare, în anii 80, odată cu apariția video-casetofoanelor, au apărut
și filmele porno.
Va urma
Adrian Ioan Lupu
Iunie 2014
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu