Carte frumoasă, cinste cui te-a scris!

Sâmbăta trecută (9 decembrie 2017), a avut loc la librăria Humanitas din Piața Sfatului, lansarea cărții ”Acasă, pe drum, 4 ani teleleu”, lansare la care au fost prezenți autorii Elena Stancu și Cosmin Bumbuț, moderatorul Mihail Vakulovski și vreo 30, 40 de cititori. În mare, lucrurile stau cam așa: o jurnalistă a unei reviste ”glossy” (redactor șef adjunct la momentul demisiei), specializată pe anchete sociale, și un fotograf profesionist, se satură de traiul ”corporatist” dominat de targetări, focusări, feedbackuri, își cumpără o autorulotă, inițial în ideea de a o folosi în munca de teren, în deplasări. Prin 2013 câștigă o bursă de jurnalism acordată de o fundație americană și, nemulțumiți profesional, se hotărăsc să renunțe la tot și să se dedice anchetelor sociale. Își amenajează autorulota cu minimul necear unui trai cât de cât confortabil și pleacă prin țară după subiecte. Și tot așa de 4 ani. Ce iese din acest mod de viață? Un film, ”Ultimul căldărar”, premiat la diverse festivaluri de profil, un site – teleleu.eu, unde își publică materialele și o carte excepțională: ”Acasă, pe drum, 4 ani teteleu”. Ce aflăm noi din cartea asta? Realitățile teribile ale României mileniului III!

Oameni atât de săraci încât n-au o masă în casă (de apă sau curent nici nu poate fi vorba). Oameni ai străzii, proveniți din copii orfelinatelor desființate în ”2001, când România se pregătea să intre în UE și una dintre condiții a fost să-și rezolve problema orfelinatelor”! Iar România a rezolvat-o, românește!

Oameni sănătoși, dar de o sărăcie lucie, care nu știu zilele săptămânii (etnici români, ca să nu ne repezim  cu concluzii xenofobe), copii care la 10-12 ani nu știu culorile, cu un vocabular redus la nivelul unui copil de 2 ani, pentru că părinții, copleșiți de numărul lor (al copiilor) și de asigurarea unui minim de alimentație, pur și simplu nu s-au ocupat de ei! De ce au copii mulți acești oameni? Pentru metodele de contracepție e nevoie de o minimă educație în domeniu. Într-o comunitate săracă li s-au dat femeilor anticoncepționale. Câteva dintre ele le-au luat pe toate deodată, ca să nu mai facă copii niciodată. Au fost la un pas de moarte. Nu poți cere unei femei care nu știe să citească ceasul și nu știe zilele săptămânii, să-și ia pastila minune conform prescripției. Pentru sterilet e nevoie de un minim de igienă, greu, dacă nu imposibil de realizat în condițiile lipsei apei curente, în case care nu au nici măcar ”budă în fundul curții”!

Un milițian, comisar de poliție Ovidiu Bonta din Satu Mare, numele merită memorat și menționat cu litere de fecale în cartea neamului, la capitolul Rușine Națională, care îi bate cu cruzime și fără motiv, pe amărâții fără adăpost și apărare!

Cazuri cutremurătoare de violență domestică, femei bătute bestial și în final ucise de soț  la lumina zilei, în mijlocul satului, lângă gardul bisericii, fără ca cineva să intervină în ajutorul victimei. Această dramă a avut loc în Rășinari, în Mărginime, o zonă privită cu admirație de mai toată populația României, dar unde ”bătutul muierii” pare a fi un lucru banal, acceptat tacit de toată suflarea. Nu mai vorbim de bătaia copiilor, care, așa cum orice ardelean știe, ”e ruptă din Rai”.

Oameni cărora li se pare normal să fie marginalizați, priviți cu dispreț și ură doar pentru faptul că sunt de o altă etnie. Așa au fost tratați din totdeauna și așa vor fi tratați pentru totdeauna.

Fundații care se ocupă de copii cu dizabilități aduse în pragul falimentului de o ordonanță, OUG 60 din august 2017, dată de guvernul Tudose, care scoate în afara legii  unitățile de producție protejate, înființate de ONG-uri. De frica lui Soros, desigur. 

Și altele, și altele și altele! Citești, te crucești, citești, simți un rău acut în vintre, care se transformă într-o revoltă surdă, ca să eșuezi apoi într-o resemnare cumplit de dureroasă. Aș face ceva! Dar ce? În afara actelor de caritate, sporadice, de Paști și de Crăciun, de o plângere către autorități, așa cum sugera unul dintre autori la lansare, n-am idee ce. E prea puțin. Și nu rezolvă problemele. Abia aici e nevoie de politică! De o politică sănătoasă, dusă ferm și cu determinare, în domeniul social. Totuși, nu-s două săptămâni de când statul român a alocat vreo 4 (patru) miliarde de Euro pentru nu știu exact ce petarde (rachete Patriot). Cu o parte din banii ăștia li se băga apă și curent în case amărâților ăstora. Și li se făcea măcar o budă în fundul curții!

”Splendoare-n iarbă” la poalele Măgurii. Fotbalul în Codlea - fragment

Pe la sfârșitul anilor 50 din secolul trecut, erau deja destui fotbaliști în Codlea pentru a lua ființă o a doua echipă. Aceasta s-a înființat în 1958 și s-a numit Fructexport, fiind echipa ”serelor”, ce aveau să devină celebre în toată țara în special datorită garoafelor care s-au cultivat acolo. Din lotul Fructexport-ului făceau parte, la înființare, Ion Cârstoloveanu, Gheorghe Lihaci, Alexandru Lupu I, Ioan Munteanu, Gyorgy Lorand, Valentin Mircioiu, Nicolae Pascu, Ion Pascu, etc. Echipa a fost înscrisă în Campionatul Raional în anul 1958 și a promovat în Campionatul Regional în 1959. În septembrie 1960, odată cu schimbarea conducerii la Fructexport și preluarea funcției de un ”tovarăș” neatins de virusul fotbalului, Valentin Mircioiu a obținut acordul de a transfera echipa la fabrica de coloranți Colorom Codlea (fostă I.G. Farben). Primul antrenor la Colorom a fost Fulbito (un român trimis cu câțiva ani înainte de FRF în Brazilia pentru un schimb de experiență). Au antrenat echipa, mai apoi, Gigi Frut – fost fotbalist de primă divizie la Dinamo Brașov și Tase Stoian - care avea să facă o carieră longevivă de antrenor, în Codlea. Din lot făceau parte Valică Mircioiu, Ion Munteanu, Alexandru Lupu I, Nicolae Adam, Ion Cârstoloveanu, Gheorghe Lihaci, Kurt Rothbecher, Rudolf Ghon, Florin Crăciun, Ion Arzoiu, etc.  A fost momentul în care s-a declanșat una dintre cele mai frumoase, uneori cu tente dramatice, rivalități din Codlea: cea dintre Măgura și Colorom. Unul dintre primele meciuri dintre ele, în septembrie 1961, a fost ca o prevestire pentru ce avea să urmeze: la pauză Colorom-ul conducea cu 3–1. S-a terminat 6-3 pentru Măgura. Rivalitatea dintre cele două era mare, chiar dacă au fost multe cazuri de frați dintre care unul juca la Colorom și celălalt juca la Măgura: Ion Cârstoloveanu, Valentin (Valică) Mircioiu, Gheorghe Lihaci jucau la Colorom, Gheorghe Cârstoloveanu, Ion Mircioiu și Nicu Lihaci jucau la Măgura. Când jucau Măgura cu Coloromul ”rămânea vaca neadăpată-n grajd și biserica goală, duminica la Liturghie” (Sabin Ciulu). Pe durata meciului prieteniile precum și gradele de rudenie rămâneau în afara stadionului. Se ”punea osul” fără milă, fără menajamente, astfel încât din tribună se mai auzea câte un glas de mamă îngrijorată strigând: ”Mă Gheorghe, nu-l mai lovi pe frate-tău Ion, că te scot de la ”hrană caldă” o săptămână”. Cu Măgura țineau ”codlenii”, ”băștinașii”, ”pământenii”, pe când suporterii Coloromului erau cei care se stabiliseră recent în localitate, în perioada industrializării din anii 1950 – 1960. De unde această împărțire a simpatiilor, greu de înțeles și cu atât mai greu de explicat, atâta timp cât în ambele echipe erau atât ”băștinași” cât și ”venetici” (cum li se spunea ”noilor veniți”), în plus existând și situația fraților împărțiți în cele două echipe, așa cum am arătat mai sus. ”Meciul” suporterilor începea cu cel puțin o săptămână înainte și se ”termina” la câteva zile după întâlnirea propriu-zisă. Oriunde, în școli, la servici, în cârciumi, la petreceri, la nunți sau la baluri, partea masculină a urbei, ”de la cei cu caș la gură pân’ la cei cu barba sură”, nu se discuta decât despre ”marele derby local”. Se comentau echipele probabile, se analizau jucătorii pe post, se emiteau judecăți de valoare, toate acestea înainte de meci. Se diseca fiecare fază, fiecare execuție, după ultimul fluier al arbitrului. Dar mai ales, cele două tabere se tachinau amical și fără menajamente, cu ironie și umor, unii jubilând temporar pe seama amărăciunii celorlalți, până la urmâtoarea întâlnire directă, când, de cele mai multe ori, rolurile se inversau. Frumusețea acestor adevărate evenimente locale consta în faptul că, deși pe teren se lupta ”la baionetă”, atât jucătorii cât și suporterii celor două tabere fraternizau apoi la un șpriț, la Cetate - în centru, la Aluniș - în ”Tyrol” sau la ”Distrugătorul” – în Colorom,  fără ranchiună și resentimente, așa cum frumos spune domnul Sabin Ciulu: ”În teren ne ”mâncam” unii pe alții. După meci redeveneam prieteni”.  

FAUST, Octombrie 2016

Deși e greu de crezut, la Brașov se mai întâmplă și minuni. De ce e greu de crezut? Pentru că este vorba de un oraș păstorit de un edil cu grave probleme penale și care a arătat o totală lipsă de interes față de actul cultural, ca să nu mai vorbim de tentativele repetate de a distruge instituțiile responsabile cu acest domeniu ale urbei. Exemple sunt numeroase, începând cu demiterea maestrului Cristian Mihăilescu din fruntea Operei (știa el ”ce se întâmplă p-acolo”, fără a călca la vreun spectacol sau la vreo repetiție. De altfel, maestrul Mihăilescu a semnat regia spectacolului la care voi face referire în continuare), continuând cu scandalul în plină desfășurare de la Teatru sau cu campania de-a dreptul penibilă și eșuată lamentabil a Brașovului de a prinde selecția finală în tentativa de a deveni Capitală Culturală Europeană în 2022. În ciuda acestor șicane, cum spuneam mai sus, se mai întâmplă și minuni. O astfel de stare de grație s-a petrecut sâmbătă 15 Octombrie 2016 pe scena Operei din Brașov unde a avut loc spectacolul cu opera Faust de Charles Gounod, în regia d-lui Cristian Mihailescu. Libretul are la bază prima parte a capodoperei literaturii universale, cu același nume, a marelui poet, dramaturg și romancier german Johann Wolfgang Goethe: doctorul Faust, ajuns la bătrânețe, face pactul cu diavolul, acceptând să-și vândă sufletul lui Mefisto, în schimbul recâștigării tinereții. Acestui schimb imoral îi cad victime Margareta (Marguerite), sedusă de Faust redevenit tânăr, și Valentin, fratele acesteia. Cam acesta ar fi, în câteva cuvinte stângace, subiectul operei lui Gounod, la rândul ei o capodoperă a teatrului liric. Cei care au făcut din reprezentația de sâmbătă 15 Octombrie un spectacol de excepție, au fost artiștii Operei Brașov.

În rolul Marguerite-ei a strălucit Anda Pop, una din stelele de necontestat ale Operei brașovene. Cu o voce amplă, inteligent dozată în funcție de cerințele partiturii, cu un joc scenic cu nimic mai prejos de cel al unui actor de teatru și cu o pronunție în franceză mai curată decât a unui nativ parizian, marea artistă a fost întâmpinată la finalul spectacolului cu urale de un public entuziast. O mențiune specială pentru terțetul din actul III (”Anges purs, Anges radieux”) care a electrizat pur și simplu asistența.

Anda Pop

Rolul Mefisto a fost interpretat de basul Dan Popescu, cu capacități vocale inimaginabile. La unele note de la limita inferioară a portativului, dacă sala operei ar fi avut geamuri, sunt convins că acestea ar fi început să vibreze în rezonanță cu sunetele emise de artist. Ascultându-i râsul malefic sau blestemul aruncat asupra Marguerite-ei (”Marguerite, sois maudite!”) te lua cu răcoare pe șira spinării. Și domnia sa a fost răsplătit cu urale la finalul spectacolului.

 Dan Popescu

 În sfârșit, dar nu cel din urmă, am avut bucuria de a-l urmări în rolul Valentin pe baritonul Alexandru Aghenie! Tânăr, înalt, svelt, dar, mai presus de toate, posesor al unei voci extraordinare, demnă de marile scene ale lumii. Aria lui Valentin din actul I (”Avant de quiter ces lieux”) a fost interpretată magistral de artist iar la finalul ei sala a explodat, realmente, ca și la apariția sa de la final.

Alexandru Aghenie

La reușita spectacolului au contribuit cu succes Lucian Corchiș (Opera Națională București) - Faust (înlocuitor de ultim moment al tenorului Robert Nagy), Asineta Răducan în rolul Siebel și Sonia Hazarian în rolul Marthe Schwerdtlein, Lorand Cristian, precum și orchestra condusa de tânărul dirijor Ciprian Teodorașcu din București, corul  Operei condus de Leonard Boga, echipa de balerine Valentina Mirică și Nicoleta Sasu, coregraf Nermina Demian și scenograful Șerban Luca.   

Decembrie 1989 III

Dimineața zilei următoare, vineri 22 decembrie 1989, a decurs normal. Am plecat din Codlea cu ”convenția” împreună cu ceilalți colegi de serviciu și navetă, punându-i la curent cu ce se întâmplase în după-amiaza zilei precedente. Când am ajuns la secția de uzinaj (unde lucram efectiv) am avut surpriza să văd că se făcea ”curățenie” generală. Asta am crezut în prima fază. În toată secția era plin de apă și oamenii munceau de zor s-o evacueze, cu mături, cu T-uri cu cârpe și cu găleți. Nu era ceva ieșit din comun, pentru că în secție se spăla pe jos în fiecare săptămână, dar de obicei acest lucru se întâmpla sâmbăta, înainte de terminarea programului nu vinerea dimineața. La vremea respectivă n-am băgat în seamă acest amănunt. Abia peste câteva zile am aflat ce s-a întâmplat: în 21 decembrie, la schimbul II, adică după ce coloana de manifestanți plecase către Brașov, șeful de schimb a primit un telefon de la directorul general Georgescu care i-a cerut să inunde secția pentru că ”avea informații” că s-ar pregăti o acțiune de sabotaj. Bizară dispoziție dată de directorul unei uzine care beneficia de pază militarizată! Ce motiv a avut ca să facă așa ceva? Simplu! ”Toa’șu director” pregătea eșafodul pentru execuția ”elementelor huliganice” ce îndrăzniseră să protesteze. O bună parte a manifestanților din ziua precedentă era formată din angajații secției de uzinaj. În cazul înăbușirii revoltei, participanții trebuiau pedepsiți. Ori pentru asta ”organele” aveau nevoie de capete de acuzare și la găsirea lor comuniștii erau experți. Atât libertatea cuvântului cât și dreptul la manifestații erau prevăzute de constituția statului comunist și, deși legea de bază era un moft pentru ei, n-ar fi putut să ne judece pentru faptul că am îndrăznit să protestăm. Ei aveau nevoie de capete de acuzare grele și pentru noi au ales sabotajul, una dintre cele mai grave infracțiuni din codul penal. Ar fi fost joacă de copii pentru procurorii comuniști să ne ”organizeze” un proces frumușel pe acest subiect. Mulțumesc lui Dumnezeu că toate acestea au rămas la nivelul speculațiilor care n-aveau să fie confirmate niciodată. Nu era ceva nou. Cei câțiva dizidenți români din anii 80 se ”bucuraseră” de un tratament asemănător. Fuseseră arestați pentru deținere de valută, fapt interzis de legile comuniste (valută plasată în locuința lor de ”investigatori” în timpul perchezițiilor), pentru speculă sau alte infracțiuni minore care aveau dublu scop: să permită arestarea și discreditarea publică a ”inculpaților” respectivi.
Între timp în fabrică se pregătea reluarea marșului din 21, dar de data asta coloana avea să fie formată din majoritatea angajaților. S-a pornit către Brașov pe la ora 11.00, nu fără o organizare prealabilă: s-a plecat grupat, pe secții, fapt ce ar fi făcut imposibilă o eventuală infiltrare în coloană a unor provocatori care să justifice reacția violentă a ”organelor”. A fost o plimbare de plăcere, de o oră și jumătate. Când ne aflam pe strada Lungă, la geamurile caselor au apărut oameni care au început să ne strige că ”Ceaușescu a fugit”. Am izbucnit în urale, ne-am îmbrățișat, unora le-au dat lacrimile. Peste încă câteva minute am ajuns în fața ”județenei de partid” unde am fost primiți cu un entuziasm de nedescris. Tot orașul se strânsese acolo. Pe acoperișul clădirii un tip, probabil alpinist, flutura un steag tricolor cu gaură în locul unde se aflase stema comunistă. De la geamuri erau aruncate mii de hârtii și tablouri ale ”cizmarului” cărora, odată ajunse în stradă, li se dădea foc. Aceeași soartă o aveau și steagurile roșii cu secera și ciocanul ale partidului comunist. Ne-am dus apoi la sediul securității. Nu s-a intrat înăuntru sau, mai bine zis, eu n-am văzut pe nimeni să intre. Clădirea părea pustie. După ce-am ”bifat” și acest obiectiv, împreună cu ceilalți colegi de birou ne-am dus la Șoni, care stătea în apropiere. Începuse spectacolul televizat. Celebrul cuplu Dinescu – Caramitru încerca să fie, cât de cât, coerent. Pierdusem replica ”Mircea, fă-te că lucrezi”. Sorbeam din ochi ecranul televizorului de parcă am fi fost hipnotizați. Parcă nu-mi venea să cred că din cutia din care curseseră până atunci fluvii de propagandă, acum se vorbea liber. George Marinescu, care cu câteva ore înainte anunțase pe post sinuciderea ”trădătorului Milea”, își făcea ”mea culpa”. La un moment dat cei din fața camerelor de luat vederi au început să se agite. Între ei a apărut un tip zâmbitor căruia toți se înghesuiau să-i strângă mâna. Era Ion Iliescu. A zis ceva de ”Ceaușescu, care a întinat mărețele idealuri ale socialismului”. Au apărut apoi mulți alții, printre care Brucan și generalul Militaru. Acesta din urmă, deși fusese descoperit ca spion GRU (serviciul de informații al Armatei URSS) și trecut în rezervă, venise îmbrăcat în uniformă și dădea ordine armatei de la televizor. Au început să curgă zvonurile, care de care mai alarmiste și care erau lansate pe post, în direct, fără nici o verificare prealabilă: ba că o coloană de tancuri se apropia de televiziune, ba că apa ar fi fost otrăvită, zvonuri create parcă special pentru a induce spaima în populație. Apeluri disperate către civili să vină să apere televiziunea, se lansau din timp în timp. După un timp am reușit să mă smulg din fața televizorului lui Șoni și am plecat. Mă hotărâsem să rămân în Brașov peste noapte, la mătușă-mea care stătea într-un bloc de pe 13 Decembrie, în apropiere de intersecția cu Griviței. Neinspirată hotărâre, după cum se va vedea. Am plecat de la Șoni pe jos, ca la plimbare. Am trecut pe lângă actuala prefectură fără măcar să-mi treacă prin gând că aș putea intra în clădire. Nu eram deloc curios de ce se întâmplă înăuntru. Îmi atinsesem scopul, Ceaușescu căzuse, scăpasem de el. Țara avea să se schimbe iar eu mă puteam bucura de libertate, cum nici nu îndrăznisem să visez până atunci. Prin fața Teatrului Dramatic a trecut un camion de pe platforma căruia un grup de oameni cânta ”ole, ole, Ceaușescu nu mai e”. Auzindu-i am început să țopăi fericit cu mâinile în sus. ”Ceaușescu nu mai e”! Ce imensă ușurare! Ajuns la mătușă-mea am continuat să mă uit la televizor. Tensiunea creștea. În piața Palatului începuse să se tragă! Atunci s-a pomenit pentru prima dată de teroriști. Nu înțelegeam ce se întâmplă: cine trage în cine? Și mai ales, de ce? Majoritatea celor care vorbeau la televizor dădeau vina pe securitate. ”Bine ca în Brașov e liniște” mă gândeam. Și așa a fost până la ora două fără douăzeci din noapte când s-a auzit din centru prima rafală prelungă de armă automată, după care s-a tras ca la balamuc până la ziuă. Cine a fost cel care a tras acea primă rafală? Nici până azi nu s-a aflat! Cert e că acele focuri de armă mi-au reactivat spaima teribilă care mă cuprinsese cu o zi înainte, când cu barajul soldaților de la podul de peste Ghimbășel. N-am închis un ochi toată noaptea. Când s-a luminat de ziuă m-am dus în Bartolomeu și de acolo, cu autostopul, am ajuns la Codlea. Primul lucru care mi-a atras atenția a fost un milițian care avea pe una dintre mânecile uniformei o banderolă tricoloră, semn că ”trecuse de partea poporului” sau, mai degrabă, se auto-proteja de eventuale reacții ostile ale cetățenilor, foști huligani. Ajuns acasă am deschis televizorul, gest ce devenise deja irezistibil. Pe la 9 dimineața (23 decembrie) Petre Popescu, alt ”șpicher” consacrat al televiziunii, informa cu o mină mortuară că ”s-a cerut ajutor militar ambasadei sovietice”! Spaima mi s-a transformat în groază! Vor intra rușii în țară! Asta mai lipsea! ”Va ieși război civil”! am vorbit singur, atât mama cât și tata fiind la servici. Ceva mai târziu a venit acasă mama. Era calmă, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. ”Am auzit că de pe drumul Hălchiului vine spre Codlea o coloană de tancuri” m-a informat pe un ton neutru. ”Cine ți-a zis?”. ”Am auzit vorbindu-se la Metter”!!!! (auzi ce se vorbea la alimentara! Prea tare nu m-am mirat pentru că bârfa era și este un fel de bun de patrimoniu în Codlea, fiind cuprinsă în structura genetică a locuitorilor). ”Hai să mergem în pădure!” am îndemnat-o (aveam să aflu mai târziu de la Sorin C, că în pădure, pe Mărul Dulce, la ora aia era plin, ”nu mai erau locuri”). ”Ce-ai de ești așa de disperat?” m-a întrebat. Abia atunci i-am spus despre cele întâmplate pe 21 și că am fost și eu în coloana de protestatari de la ICA. N-am plecat în pădure dar m-am urcat în vârful dealului cimitirului ortodox, loc din care vedeam perfect toate drumurile de acces în oraș. Vizibilitatea era foarte bună și m-am relaxat oarecum. Cât vedeam cu ochii, dinspre Hălchiu, Ghimbav sau Vulcan abia dacă circulau câteva Dacii și câteva camioane. Nici urmă de șenilate. Pe la prânz a venit acasă și tata: el fusese în Brașov, în centru, să vadă ce se întâmplă. ”E liniște în Brașov” mi-a zis. ”S-a tras în turbare toată noaptea” i-am dat replica. Pe la trei după amiaza am sunat la ICA, să văd ce se întâmplă. Aproape toți colegii, bărbați, erau la birou, moment în care l-am rugat pe tata să mă ducă cu mașina la fabrică. Am trecut până acolo de două filtre de soldați, care ne-au verificat amănunțit mașina. La ICA parcă era zi de lucru. Când am ajuns în birou m-am șocat: plasate în poziție de tragere, cu țevile orientate spre geam și sprijinite pe crăcane, erau vreo două puști mitralieră, o mitralieră precum și niște arme ciudate, de care nu mai văzusem până atunci. PP-uri le zicea și se aflau în dotarea gărzilor patriotice. Arătau ca un pistol automat dar mai scurte și cu încărcătorul drept, nu curbat ca la AKM. Cartușele erau de asemenea de calibru mai mic. Am primit și eu o asemenea armă care a avut asupra-mi un efect ciudat: cum am pus mâna pe ea, frica mi-a dispărut ca prin minune. Nu mai eram cu mâinile în buzunare, la o adică. Aveam posibilitate a de a mă apăra. Și, în plus, eram între colegi, între prieteni pe care mă puteam baza. Ne-am petrecut noaptea în birou, fără evenimente, cu o pauză de două ore cât a trebuit să fac ”de gardă” într-un avanpost aflat pe câmp, dincolo de pista de aterizare a elicopterelor. Am nimerit în acel avanpost cu un tip de la altă secție pe care nu-l văzusem în viața mea, pe care nu l-am văzut nici atunci, din cauza întunericului și care, imediat ce ne-am instalat, s-a băgat sub foaia de cort (primisem fiecare câte una, în caz că începea să plouă) și a adormit instantaneu, sforăind cu ”sonorul la maxim”. Undeva prin Bartolomeu vedeam trasoare plecând din mai multe direcții, semn că lucrurile nu se calmaseră. Reîntors în birou, pe la 6 dimineața, din aparatul de radio pe care-l cumpărasem ”la comun” cu o jumătate de an mai înainte, s-a auzit ”O ce veste minunată” în interpretarea Madrigalului. Mi-au dat lacrimile! Eram în ajunul Crăciunului și pentru prima dată în viață auzeam o colindă la Radio România!
Pe 24 decembrie dimineața m-am întors acasă cu Șoni. Se mutase cu întreaga familie (soția și cei doi copii) la Codlea, departe de balamucul din Brașov. Am dormit aproape toată ziua. Spre seară am ieșit la o plimbare. Când eram prin parc (cu soare sau cu umbră, habar n-am cum i s-a zis pe vremuri. Era și a rămas singurul parc din Codlea) am auzit zgomote puternice venind dinspre zona industrială. M-am speriat din nou! Oare începuse să se tragă și în ”micul orășel de munte”? După câteva secunde pocniturile violente pe care le auzisem s-au rărit într-un scârțâit strident: era un tren ce tocmai oprise în în gara de la marginea orașului. Era a doua oară în ultimele zile când confundam niște zgomote banale cu focurile de armă. Eram cu nervii franjuri.
În ziua de Crăciun am mers din nou la servici, la datorie. Acolo, la monitorul color din birou de la CN, am văzut simulacrul de proces al ceaușeștilor. N-am simțit nici o remușcare, nici din cauza modului penibil în care au fost judecați, nici pentru execuția lor. Și-o meritau cu vârf și îndesat. După execuția lor lucrurile s-au calmat. Schimburile de focuri au încetat în toată țara. Am continuat ”să ne apărăm uzina” până după revelion, fără tensiunea din primele zile.
Ce a urmat după acele zile dramatice? Lupta pentru putere politică, cu manipulări grosolane, câștigată de comuniștii ”de mâna a doua”, în frunte cu Ion Iliescu. La conducerea guvernului a fost numit Petre Roman, un pui de cominternist. Acest cuplu are (sau ar trebui să o aibă) conștiința încărcată cu o mulțime de mizerii. Deși au avut puterea și, pe cale de consecință, posibilitatea de a lămuri misterele revoluției, cei doi n-au făcut-o. Dacă până pe 22 decembrie se știe cam ce s-a întâmplat, evenimentele de după 22 au rămas într-o ceață totală. N-a fost prins nici un terorist, nu s-a dat nici o explicație privind taberele care s-au luptat atunci, lupte care au dus la pierderea complet inutilă a atâtor vieți omenești nevinovate. Ca o părere subiectivă, îi suspectez c-ar fi responsabili de crimele din acele zile pe ”turiștii sovietici” pe care îi remarcasem cu o lună mai devreme și care, după cum am mai zis, au fost făcuți răspunzători și de revoluție de diverși ”istorici”. Dar e doar o părere care n-a fost confirmată oficial. Una dintre explicațiile puerile pe care le-au dat cei aflați la putere atunci, în 1990 (Iliescu, Roman, Brucan, Voican, Sergiu Nicolaescu și alții), a fost aceea că ne-am împușcat între noi, ca proștii! ”Păi, să nu-i dai cu dinții de chiuvetă?” (din ”Băieți de gașcă” de Dan Lungu). Din cei 100 de morți de la revoluție din Brașov, am cunoscut doar doi. Pe Titu Daia, prieten cu tata și pe fratele unei fete pe care am cunoscut-o în împrejurări nerelevante. Titu Daia locuia într-unul dintre blocurile construite pe dealul de lângă primăria Brașovului (dealul Cetății). A fost împușcat mortal în casă, în 23 decembrie, în timp ce se apropia de geamul din sufragerie, de unde avea o frumoasă priveliște către parcul central și către hotelul Capitol. Cealaltă victimă se plimba prin parcul central cu prietena lui tot în 23 decembrie. Au fost împușcați în cap, un singur glonț ucigându-i pe amândoi. Ambele ”performanțe” nu puteau fi reușite de niște civili, chiar cu armata făcută sau de gloanțe trase la întâmplare. Gloanțele care le-au curmat prematur viața au plecat din arme cu lunetă, dată fiind precizia și distanța de la care au fost trase. Deși n-au făcut nimic pentru elucidarea măcelului de după 22 decembrie, Iliescu, Roman, Nicolaescu și ceilalți trepăduși și băgători de seamă, numiți generic politicieni, precum și ceilalți demnitari care i-au urmat, s-au pozat ipocrit an de an depunând coroane de flori pe la diverse monumente, fără să le pese măcar de rana rămasă deschisă. De 25 de ani o întrebare a rămas fără răspuns: ”Cine a tras în noi, după 22?”

Decembrie 2014
Adrian Ioan Lupu

Decembrie 1989 II

S-a făcut ziuă iar, adică 21 decembrie. Toată dimineața n-am făcut altceva decât să întoarcem pe toate fețele discursul dictatorului din seara precedentă. Pe la 11.30 s-a anunțat la radio că la București va avea loc un miting. Ne-am repezit cu toții în biroul tehnologilor CN (comandă numerică), care aveau un monitor color care era de fapt un televizor color (Cromatic) ceva mai sofisticat. La acel televizor văzusem, cu o lună mai înainte, meciul de fotbal România – Danemarca, decisiv pentru calificarea la Campionatul Mondial Italia 1990.
*
Meciul dintre România și Danemarca a avut loc la o dată cu semnificație specială pentru orașul Brașov: 15 noiembrie 1989. Se împlineau doi ani de la așa numita ”Revoltă a muncitorilor de la Brașov”, singura mare manifestație anti-comunistă din anii 80 și a doua din istoria de 45 de ani a României comuniste, după revolta minerilor din Valea Jiului din 1977. În cei doi ani scurși de la eveniment nivelul de trai al populație rămăsese același: produsele de strictă necesitate lipseau (nu se găsea nici hârtie igienică. La servici, atunci când aveam câte o nevoie fiziologică ce nu suporta amânare, apelam la un surogat, la ziarul Scînteia - ”organul” oficial al pcr, la care se făcea abonament obligatoriu, măcar unul pe birou. Pentru modul de utilizare prezentat mai sus erau căutate cu predilecție paginile de ziar cu fotografiile cuplului prezidențial) iar atunci când se găseau, în fața magazinelor respective se formau cozi imense. Alimentele de bază erau raționalizate și se vindeau pe cartelă. În plus, peste o săptămână la București începea Congresul al XIV-lea al pcr. Meciul era programat să înceapă la ora 14.oo (instalație de nocturnă exista doar pe un singur stadion atunci și aia nu mai fusese pusă în funcțiune decât la spectacolele megalomanice de cultul personalității ce aveau loc acolo pe la vreo aniversare), oră la care ”oamenii muncii” erau sau trebuiau să se afle ”în plin proces productiv”. De obicei, atunci când erau meciuri de fotbal importante ce începeau devreme, mai ales toamna târziu când se întuneca repede sau în luna martie, microbiștii erau învoiți pentru a putea vedea meciul acasă. Pe 15 noiembrie 1989 în toate uzinele din Brașov s-a anunțat că nu se vor acorda învoiri, dar că meciul se va putea urmări ”la locul de muncă”, punându-se la dispoziție televizoarele existente în fabrici sau, cine dorea, putea să-și aducă televizorul de acasă. Astfel, în aceea zi, sute sau poate mii de oameni au venit la muncă cu televizoare Sport, portabile. Tot în aceea zi două elicoptere, ce decolau de la noi de pe pistă, au survolat permanent orașul pentru a repera la timp cea mai mică tentativă de manifestație, fie ea și de bucurie. Ele aveau să zboare deasupra Brașovului până după congres. Am văzut meciul atunci la monitorul color din biroul colegilor de la CN. România a câștigat (3-1) și toată lumea a fost fericită. Ajunși la Codlea am mers, cum era și normal, la o bere la Cetate, unde am comentat pe îndelete meciul. Când am plecat din bodegă, Șoni (care era însurat cu o codleancă și rămânea la socri în acea zi) a observat un lucru pe care eu nu-l luasem în seamă: ”Cam mulți turiști sovietici în zonă!” Tocmai trecuseră pe strada principală vreo cinci mașini LADA, fiecare cu câte trei sau patru pasageri, numai bărbați. ”Și ce dacă?” am întrebat. ”Ai auzit de Cehoslovacia 1968?” ”Normal!” am răspuns ușor ofensat, ”Cum să nu aud?”. ”Și atunci, înainte de invazie, s-au semnalat foarte mulți ”turiști”. Doar că atunci aveau Moskvici-uri”. N-am replicat, dar nici nu am dat prea mare importanță acestui amănunt. A fost prima și ultima dată când i-am văzut pe ”turiștii sovietici”. Mult după evenimentele din decembrie 1989 s-a spus/scris că acești ”turiști” ar fi fost cheia revoluției anticomuniste din România, că ei ar fi provocat dezordinile în marile orașe, inclusiv în Timișoara (unul din adepții acestei teorii este Alex Mihai Stoenescu, un ”istoric” special, ca să zic așa. A fost deconspirat în 2011 de CNSAS ca turnător și nu unul racolat, ci unul voluntar. Adică individul turna la securitate din vocație). Eu nu i-am mai văzut de atunci, din 15 noiembrie 1989 și pot spune că la Brașov am fost în mijlocul evenimentelor.
*
Eram din nou în biroul colegilor tehnologi CN, claie peste grămadă, ca la meci. Pe ecranul televizorului au apărut imagini de la miting. Piața Palatului era plină de oameni cu pancarte care elogiau partidul și pe Ceaușescu. La balconul clădirii în care funcționa Comitetul Central (CC) al PCR, a apărut Ceaușescu cu nevastă-sa (care era al doilea om în stat de ani buni) și cu băgătorii de seamă obișnuiți care erau și membri Comitetului Politic Executiv al pcr condus tot de Ceaușescu. Au vorbit mai întâi niște ”oameni ai muncii” care au condamnat evenimentele de la Timișoara. A început apoi să vorbească ”cizmarul” (de fapt fusese doar calfă într-un atelier de cizmărie). La un moment dat din piață au început să se audă niște țipete de femei urmate de huiduieli din ce în ce mai puternice. Camerele televiziunii erau fixate pe Ceaușescu care și-a întrerupt discursul, s-a uitat derutat în piață, după care a fost băgat în clădire de garda de corp. În acel moment transmisia televizată a fost întreruptă. Era o altă premieră. Toți din birou am izbucnit în urale! ”Gata! A început!” urlam ca apucații. Am ieșit în fața secției unde deja era plin de oameni. A apărut și directorul general Georgescu care a încercat să convingă oamenii să reintre în secții. Între timp un coleg care rămăsese în birou a venit și ne-a spus că s-a reluat transmisia de la mitingul din București. M-am întors la birou să ascult ce mai zice. În piață mai rămăseseră o mână de oameni care-l ascultau pe Ceaușescu. Tocmai anunța mărirea pensiilor cu o sută de lei. În curte câțiva începuseră să polemizeze cu Georgescu. Cel mai vehement dintre toți era Ion Demi, muncitor pe la montaj, dacă nu mă înșel. ”Frate-su e la Timișoara și nu știe nimic de soarta lui” a început să circule instantaneu un zvon prin mulțime (complet fals, omul n-avea nici un frate la Timișoara, dar n-avea nici o importanță atâta timp cât oamenii voiau să creadă un astfel de zvon). Pe pistă tocmai se pregătea să decoleze un elicopter. Mulțimea a început să huiduie îndreptându-se amenințător către pistă, reproșându-i directorului general faptul că aparatele produse în fabrică sunt folosite să ne supravegheze, ca pe 15 noiembrie și în timpul congresului. Speriat de ce putea să se întâmple, Georgescu (colonel inginer, ICA era întreprindere militarizată) a anulat decolarea aparatului. La un moment dat Demi s-a urcat pe o ladă și a anunțat că el pleacă pe jos către oraș ca să protesteze împotriva comunismului (sau a lui Ceaușescu, nu mai țin minte exact cum a zis) și ne-a îndemnat pe toți să mergem cu el. Nu era o glumă. Ce se întâmplase la Timișoara precum și discursul lui Ceaușescu din seara precedentă erau suficiente semnale că drumul până în oraș nu avea să fie o promenadă de plăcere. ”Ce facem?” i-am întrebat pe ceilalți colegi. Nu erau prea entuziasmați de propunerea lui Demi. În acel moment a intrat Șoni în birou, hotărât ferm să plece. Văzându-l n-am mai stat nici eu pe gânduri. M-am îmbrăcat, mi-am luat servieta și am ieșit în curte. Din cei unsprezece colegi din birou, șapte am plecat spre oraș. N-am ieșit bine pe poartă că cineva a început să cânte ”Deșteaptă-te române” (primele două strofe, că mai multe nu știam). Am început apoi cu scandările ce aveau să devină clasice: ”Jos Ceaușescu” și ”Jos Comunismul” asezonate cu una originală –”Facem avioane și murim de foame”. Deocamdată, în afară de porțiunea de drum din fața clădirii administrative, se poate spune că făceam doar antrenament cu lozincile acestea, pentru că eram în câmp deschis și nu ne auzea nimeni. Drumul cel mai scurt de la ICA la Brașov era cel către cartierul Bartolomeu Nord. Pe acest drum este un pod peste Ghimbășel, un pârâu afluent al Bârsei. Când ne apropiam de acest pod, la vreo câteva sute de metri înaintea noastră, dinspre oraș a apărut un camion militar care a trecut podul după care a oprit. Din el au coborât niște militari, cam un pluton (30 de oameni), care au format un baraj cu scopul de a bloca șoseaua pe care venea coloana noastră. Cei aflați în față se apropiaseră destul de mult de militari. I-am identificat imediat ca fiind soldați din trupele de securitate, datorită petlițelor albastre pe care le purtau la gulerul uniformei. Peste câteva momente au început să tragă cu țevile armelor îndreptate în sus. Cum eram mai în spate, la primul foc de armă pe care l-am auzit am sărit în șanțul de la marginea drumului, direct pe burtă, în cea mai ”regulamentară” poziție ”culcat” învățată în armată. Șoni, de lângă care sărisem, a continuat să meargă încă câțiva pași până și-a dat seamă că vorbea singur. ”Calmează-te iepuraș, că-s gloanțe oarbe!” mi-a zis ironic (avea să facă mișto de mine cel puțin un an din cauza ”cascadoriilor” pe care le-am făcut în acea zi). Cei din față ajunseseră piept în piept cu militarii și începuseră să-i împingă în spate până când unii dintre soldați au ajuns sub un copac. A urmat o nouă serie de focuri în aer, moment în care din copacul respectiv au început să cadă câteva rămurele atinse de ”gloanțele oarbe” ale lui Șoni! În următoarea fracțiune de secundă am fost din nou în șanț, nimerind cu cotul drept într-o băltoacă ce mi-a pătat frumusețe de jachetă de culoare bleu deschis. Șoni s-a ținut tare și de data asta, dar nu i-a mai ars de spirite. Printr-o minune, pe care nu știu nici azi cui i-o datorăm, soldații s-au retras, s-au urcat în camionul cu care veniseră și au plecat către oraș. Coloana și-a continuat drumul. Mai aveam vreo trei kilometri. Mi-am aprins o țigară (Carpați fără). Cu greu, că tremuram ca varga. Șoni mi-a cerut și el una și și-a aprins-o. Se lăsase de fumat de câțiva ani buni. În acele clipe am înțeles ce înseamnă să înghiți în sec, la propriu. Gura mi se uscase ca iasca. Nu mai aveam picătură de salivă în ea. Când am ajuns în dreptul primelor blocuri din oraș, în Bartolomeu Nord (unul dintre cele mai ”de fugă” cartiere ale Brașovului) am început cu scandările pe care le exersasem pe câmp. Dintre blocuri s-au auzit din nou pocnituri! Am încremenit pentru o fracțiune de secundă, dar ne-am revenit imediat: doi bărbați băteau fiecare câte un covor! Zgomotul făcut de fiecare lovitură, amplificat de betonul din care erau construite clădirile, semăna perfect cu focurile de armă pe care le auzisem mai devreme pe câmp, la podul de peste Ghimbășel. Am luat-o prin gara Bartolomeu, am trecut peste linii și de acolo am ajuns pe strada Lungă. Am trecut pe lângă Comisariatul MapN și am început să strigăm ”armata e cu noi” (la ora aia era de nu mai putea!!!). În fața noastră, la intersecția cu strada Carierei, chiar în dreptul unei bodegi celebre la vremea aia, s-au pus de-a latul străzii două basculante (sau un autobuz? Nu mai țin bine minte. Parcă autobuz) în așa fel încât coloana noastră să fie deviată pe strada Morii, o străduță îngustă, cu sens unic, ce face legătura între Lungă și De Mijloc. Coloana se împuținase vizibil, dacă mai eram 200 cu toții. Văzând manevra m-a apucat groaza. ”Eu nu mai merg mai departe!” i-am zis lui Șoni. ”Dacă ticăloșii ne blochează pe Morii, suntem terminați”. ”Ai dreptate” mi-a replicat Șoni. ”Mă duc și eu acasă” (stătea pe lângă Poarta Schei și avea un alibi, la o adică). Era cam ora patru și ceva. La cinci aveam programată o oră de conducere pe timp de noapte la școala de șoferi, care era tot în Bartolomeu, imediat peste linii, unica din oraș la acel moment. Pe la cinci fără cinci (m-am uitat special la ceasul din turnul bisericii) am auzit focuri de armă dinspre centrul orașului. Când a venit instructorul școlii de șoferi, i-am zis în câteva vorbe că am venit cu coloana de la ICA, i-am sugerat ca ședința de conducere să se rezume la un drum la Codlea urmând ca el să se întoarcă singur cu mașina în Brașov. A acceptat fără obiecții planul meu. N-am plecat bine că la podul de peste calea ferată de la ieșirea din Brașov se formase un baraj de milițieni. ”Dacă mă legitimează?” am gândit cu voce tare. Aveam în mine o spaimă vecină cu paranoia. Uitasem că în acel moment eram doar un elev la școala de șoferi. Instructorul a coborât din mașină și i-a întrebat pe milițieni dacă se va mai putea întoarce în oraș, mai târziu. Putea, normal. Se formase doar un filtru, cum aveau să se formeze cu sutele în zilele următoare. Ajuns acasă, nu le-am suflat o vorbă alor mei (locuiam cu părinții). Nu aflaseră de evenimentele de la ICA. Pe la șapte au venit la mine patru prieteni: Sorin C, Vladi D, Sandu L și Gigi S. (La sfârșitul lui noiembrie ne întâlnisem, eu cu Sorin C, la Vladi acasă, unde pusesem pe hârtie o listă de revendicări: demisia lui Ceaușescu, pluripartidism (formulat ceva gen ”mai multe partide”), alegeri libere, etc. Deși am continuat să ne vedem în aceeași formulă la câte o partidă de șah, am rămas la stadiul de listă. Acum, după 25 de ani, poate părea o joacă, o parodie, dar la momentul respectiv nu era deloc. Se făcuseră ani grei de pușcărie pentru ”uneltire împotriva statului” în perioada comunistă. Și încă ceva: până acum n-am dezvăluit nimănui acest amănunt). Ei aflaseră. Le-am povestit în câteva vorbe ce se întâmplase, mai ales faza de la pod, cu soldații. ”Dacă Ceaușescu nu pică în noaptea asta, sunt terminat!” le-am spus. După ce-au plecat, am luat un diazepam și m-am culcat. Fără pastilă n-aș fi putut adormi.

Adrian Ioan Lupu