Bombardamentul

”Era duminică, prima zi de Paști, care se nimerise în acel an, 1944, chiar la mijlocul lui aprilie. Cu o lună mai înainte împlinisem șapte ani și în toamnă urma să merg la școală. Locuiam cu chirie, mama, tata, eu și soră-mea (mai mică decât mine cu un an), într-o căsuță (o cameră, o bucătărie, un WC și o cămară) aflată în spatele unui bloc cu două etaje de pe strada Postăvarului, din centrul vechi al Brașovului. Aveam să stau acolo până m-am măritat. În aceea noapte dormisem cu tata, în bucătărie, și nu cu soră-mea Maria, cum dormeam de obicei. Maria avea scarlatină și mama și tata hotărâseră să ne separe, măcar pe timpul nopții, pentru a mă proteja de o eventuală îmbolnăvire. Decizia s-a dovedit eficace, pentru că nu m-am îmbolnăvit, nici atunci, nici după, de această boală a copilăriei. Cum nu dormisem în patul în care eram obișnuită, cum am simțit mișcare în casă, m-am trezit. Mama se sculase, se gătise ca de sărbătoare, cu o rochie neagră cu buline albe, cu un batic bej legat la spate, și se pregătea să plece undeva. ”Unde mergi mamă?” am întrebat curioasă. ”Taci și culcă-te mai departe, că încă-i devreme” m-a repezit mama, fiindu-i ciudă că mă trezise. Era o femeie simplă, ardeleancă, născută și crescută într-o familie cu mulți copii dintr-un sat de la poalele Apusenilor, aspră, cu principii dure, de la care nu avea să se abată toată viața. ”Mă duc să v-aduc rochițele noi de la croitoreasă” a încercat să mă liniștească. ”Ia-mă și pe mine” m-am rugat de ea. ”Taci și culcă-te la loc” s-a răstit din nou mama. ”Tu femeie! Dacă tot ai trezit-o, ia-o d-aici, că vreau să mai dorm!” se auzi vocea răgușită de somn a lui tata. Replica lui s-a dovedit decisivă. Mama m-a smuls din pat și a început să mă îmbrace îmbufnată. N-avea sorți de izbândă în fața lui tata, un brănean căpos, de loc din Măgura Branului. În bucătărie persista mirosul bucatelor pascale din care ne ospătaserăm după ce ne-am întors de la slujba de Înviere. Masa aceea, aproape ritualică, ce se repeta aproape identic an de an, se prelungise considerabil în noaptea ce se încheiase. După ce m-a îmbrăcat, mama mi-a dat Paști și m-a pus la masă, fiind de neconceput să plece de acasă cu mine nemâncată. Plănuise să meargă singură după rochițe pentru a se întoarce cât mai repede. Faptul că acum era nevoită să mă care după ea, îi dădea peste cap programul. După ce mi-a dat să mănânc un ou roșu și o bucată de drob (cu măruntaiele tăiate cubulețe, așa cum comandase special tata, nu date prin mașina de tocat, ”lenea muierii”), am plecat. Străzile, pustii încă la aceea oră, să fi fost nouă dimineața, erau scăldate de un soare blând, stingher parcă printre cei câțiva nori răzleți de pe cerul senin. Am ieșit de pe strada noastră și am luat-o pe lângă Tribunal (actuala Prefectură). Croitoreasa la care ne comandase rochițele stătea tocmai pe strada Traian, la câteva case mai jos de cârciuma pe care o ținea, împreună cu bărbatu-său, ”tușa aia mare”, sora mai mare a mamei. Unul dintre principiile de la care mama nu abdica era acela că, de Paști, considera obligatoriu să ne îmbrace cu lucruri noi, din cap până-n picioare, atât pe mine cât și pe soră-mea. Ne cumpărase deja săndăluțe noi, ștrampi, ne făcuse plovărașe de lână și ne comandase rochițele pe care mergeam acum să le luăm. Pe mine mă îmbrăcase deja cu ștrampii și mă încălțase cu săndăluțele noi. Doar rochița pe care o purtam nu era nouă, o primisem cu o lună mai devreme, de ziua mea. Din fața uzinei fraților Schiel (viitoarea uzină Strungul, mai apoi Hidromecanica), am luat pentru o stație tramvaiul, unicul mijloc de transport în comun la aceea vreme, care mergea până-n Satulung (Săcele), pentru că începusem să mă plâng că mă dor picioarele. Când am ajuns, tușa aia mare nu deschisese încă restaurantul. Nici n-avea motiv, pentru că în ziua de Paști, doar spre seară dacă se iveau câțiva mușterii. Avea însă masa întinsă și tocmai ce terminaseră de mâncat de dimineață. Am ciocnit totuși un ou cu vară-mea Elena, care era cu doi ani mai mică decât mine și am început să ne jucăm în curtea casei, care vara se transforma în grădina restaurantului. Între timp mama s-a dus la croitoreasă să ridice rochițele. La un moment dat au început să urle sirenele. Nu era prima dată, le mai auzisem de vreo două ori la exercițiile de alarmare care se mai organizaseră în oraș. Așa auzisem că e ”răsboi”, deși nu pricepeam prea bine ce-i ăla ”răsboi”. Îmi aduceam aminte că la acele exerciții, mama și tata ne-au luat pe mine și pe soră-mea și ne-am dus cu toții la un adăpost, care se afla destul de aproape de casa noastră, la începutul aleii de sub Tâmpa, ceva mai sus de ”Magazinul Universal” (STAR) de azi. După ce s-au oprit sirenele a început să se audă, din depărtare, un huruit ce creștea constant în intensitate. Din casă au ieșit în fugă unchiu-meu și mătușă-mea, strigând după vară-mea și după mine. Unchiu-meu ne-a luat pe amândouă sub câte-un braț și s-a uitat după mătușă-mea, care intrase din nou în casă. ”Ce faci femeie?” a urlat. ”Stai că vin, numa’ să-mi iau basmaua!” a venit răspunsul. ”Las-o la supărarea de basma, că-i bombardament!” a urlat unchiu. Strada, pustie până atunci, se animase. Mama tocmai venea în fugă spre noi împreună cu tanti Luci, croitoreasa și cu soțul acesteia. M-a luat din brațe de la unchiu-meu și a continuat să alerge spre un șanț mare săpat pe un loc viran de cei de la Apărarea Civilă, cu scopul de a servi de adăpost în caz de bombardament, aflat la o sută de metri de casa mătușii. Odată ajunși în șanț, ne-am ghemuit la baza lui. Între timp, pe deasupra noastră începuseră să treacă zeci de avioane argintii. Zburau destul de jos. Aveam impresia că, dacă aș fi aruncat mai tare cu o piatra, aș fi putut să le nimeresc. După alte câteva momente au început să se audă niște șuierături ciudate urmate de bubuituri îngrozitoare iar, nu departe de noi, spre cer au început să se ridice nori negri de fum. ”Bombardează gara” (Gara veche, nu cea de azi) a zis o voce de bărbat. ”Tatăl nostru care ești în ceruri ...” a început un glas de femeie și toți cei care erau în adăpost, o tranșee mai mare, au continuat rugăciunea în cor! Au început să se audă explozii și dinspre centrul vechi, iar asta a îngrozit-o pe mama. Acolo erau tata și soră-mea. După un timp, ce a părut o veșnicie, exploziile au încetat. Am ieșit cu precauție din adăpost, ne-am luat la revedere de la mătușă-mea și de la unchiu-meu și am pornit spre casă. Pe drum întâlneam doar oameni pe a căror față se citea groaza. Orașul nu mai văzuse așa ceva niciodată și, deși România se afla în război, nimeni nu credea că va avea loc așa o grozăvie. Mama iuțise pasul și abia dacă mă puteam ține după ea. Am ieșit în Calea București și am luat-o apoi pe actuala stradă Titulescu (fostă Tânăra Gardă, dar denumirea de dinainte de război nu mi-o mai amintesc). Pe deasupra ei, la baza dealului Melcilor, se afla un apeduct prin care curgea (și curge) un pârâu. Una din bombe căzuse chiar în acest canal iar acesta se revărsase, din abundență, pe stradă. În mijlocul străzii, cu fața în apa înroșită de sânge, se aflau două corpuri omenești, un bărbat în pardesiu și o femeie. Trupul femeii era contorsionat grotesc și mi-a sărit în ochi un amănunt: doamna respectivă purtase perucă, care acum îi căzuse, lăsând la vedere o țeastă albă, acoperită de un puf rar, gălbui, năclăit de apă. Deși străzile se umpluseră de oameni, peste tot plutea o liniște stranie, generată probabil de un amestec de uimire și groază. Ajunse la piață, unde, așa cum am mai spus, acum se află magazinul Universal, am asistat la o scenă teribilă: un bărbat își urla disperarea, strângând în brațe trupul neînsuflețit și plin de sânge al unui copilaș de doi sau trei ani. M-am uitat la mama. Din ochii ei au început să curgă lacrimi, era prima dată când o vedeam plângând și am început să plâng și eu. Imaginea acestui om, urlându-și animalic durerea, avea să-mi bântuie ani buni visele urâte. Cineva ne-a spus că o bombă a explodat chiar la intrarea în adăpostul de sub Tâmpa, unde ne ascunseserăm la exerciții. Ne-am repezit spre casă. Pe strada noastră toate geamurile caselor erau sparte de la suflul exploziilor. I-am găsit pe tata și pe soră-mea vii și nevătămați. Geamurile de la casă se spărseseră și ele, dar nu mai conta. Scăpaserăm cu viață și asta era cel mai important. Luni, a doua zi de Paști, mama ne-a luat pe mine și pe soră-mea, ne-a făcut bagajele, ne-a urcat într-un căruț și a plecat așa cu noi, pe jos, vreo patruzeci de kilometri, până în Măgura Branului, la bunică-mea din partea lui tata, unde ne-a lăsat până în toamnă, când am început școala. Pe drum, prin locurile pe unde treceam, oamenii ieșeau pe la porți și ne dădeau mâncare și dulciuri (cozonac și plăcintă).  De acolo, de pe dealurile ce se întind între Bucegi și Piatra Craiului, peste vreo cinci luni, am văzut coborând dinspre Fundata coloanele Armatei Roșii, despre care se auzise că fac prăpăd pe unde trec. Nu s-au abătut din drum, Măgura nefiind decât un sat de munte, fără nici o importanță economică sau strategică.”

Pe fetița de atunci o chema Viorica și, peste aproape douăzeci de ani, va avea un fiu, pe mine, autorul acestor rânduri.

Februarie 2015

Adrian Ioan Lupu