FAUST, Octombrie 2016

Deși e greu de crezut, la Brașov se mai întâmplă și minuni. De ce e greu de crezut? Pentru că este vorba de un oraș păstorit de un edil cu grave probleme penale și care a arătat o totală lipsă de interes față de actul cultural, ca să nu mai vorbim de tentativele repetate de a distruge instituțiile responsabile cu acest domeniu ale urbei. Exemple sunt numeroase, începând cu demiterea maestrului Cristian Mihăilescu din fruntea Operei (știa el ”ce se întâmplă p-acolo”, fără a călca la vreun spectacol sau la vreo repetiție. De altfel, maestrul Mihăilescu a semnat regia spectacolului la care voi face referire în continuare), continuând cu scandalul în plină desfășurare de la Teatru sau cu campania de-a dreptul penibilă și eșuată lamentabil a Brașovului de a prinde selecția finală în tentativa de a deveni Capitală Culturală Europeană în 2022. În ciuda acestor șicane, cum spuneam mai sus, se mai întâmplă și minuni. O astfel de stare de grație s-a petrecut sâmbătă 15 Octombrie 2016 pe scena Operei din Brașov unde a avut loc spectacolul cu opera Faust de Charles Gounod, în regia d-lui Cristian Mihailescu. Libretul are la bază prima parte a capodoperei literaturii universale, cu același nume, a marelui poet, dramaturg și romancier german Johann Wolfgang Goethe: doctorul Faust, ajuns la bătrânețe, face pactul cu diavolul, acceptând să-și vândă sufletul lui Mefisto, în schimbul recâștigării tinereții. Acestui schimb imoral îi cad victime Margareta (Marguerite), sedusă de Faust redevenit tânăr, și Valentin, fratele acesteia. Cam acesta ar fi, în câteva cuvinte stângace, subiectul operei lui Gounod, la rândul ei o capodoperă a teatrului liric. Cei care au făcut din reprezentația de sâmbătă 15 Octombrie un spectacol de excepție, au fost artiștii Operei Brașov.

În rolul Marguerite-ei a strălucit Anda Pop, una din stelele de necontestat ale Operei brașovene. Cu o voce amplă, inteligent dozată în funcție de cerințele partiturii, cu un joc scenic cu nimic mai prejos de cel al unui actor de teatru și cu o pronunție în franceză mai curată decât a unui nativ parizian, marea artistă a fost întâmpinată la finalul spectacolului cu urale de un public entuziast. O mențiune specială pentru terțetul din actul III (”Anges purs, Anges radieux”) care a electrizat pur și simplu asistența.

Anda Pop

Rolul Mefisto a fost interpretat de basul Dan Popescu, cu capacități vocale inimaginabile. La unele note de la limita inferioară a portativului, dacă sala operei ar fi avut geamuri, sunt convins că acestea ar fi început să vibreze în rezonanță cu sunetele emise de artist. Ascultându-i râsul malefic sau blestemul aruncat asupra Marguerite-ei (”Marguerite, sois maudite!”) te lua cu răcoare pe șira spinării. Și domnia sa a fost răsplătit cu urale la finalul spectacolului.

 Dan Popescu

 În sfârșit, dar nu cel din urmă, am avut bucuria de a-l urmări în rolul Valentin pe baritonul Alexandru Aghenie! Tânăr, înalt, svelt, dar, mai presus de toate, posesor al unei voci extraordinare, demnă de marile scene ale lumii. Aria lui Valentin din actul I (”Avant de quiter ces lieux”) a fost interpretată magistral de artist iar la finalul ei sala a explodat, realmente, ca și la apariția sa de la final.

Alexandru Aghenie

La reușita spectacolului au contribuit cu succes Lucian Corchiș (Opera Națională București) - Faust (înlocuitor de ultim moment al tenorului Robert Nagy), Asineta Răducan în rolul Siebel și Sonia Hazarian în rolul Marthe Schwerdtlein, Lorand Cristian, precum și orchestra condusa de tânărul dirijor Ciprian Teodorașcu din București, corul  Operei condus de Leonard Boga, echipa de balerine Valentina Mirică și Nicoleta Sasu, coregraf Nermina Demian și scenograful Șerban Luca.   

Decembrie 1989 III

Dimineața zilei următoare, vineri 22 decembrie 1989, a decurs normal. Am plecat din Codlea cu ”convenția” împreună cu ceilalți colegi de serviciu și navetă, punându-i la curent cu ce se întâmplase în după-amiaza zilei precedente. Când am ajuns la secția de uzinaj (unde lucram efectiv) am avut surpriza să văd că se făcea ”curățenie” generală. Asta am crezut în prima fază. În toată secția era plin de apă și oamenii munceau de zor s-o evacueze, cu mături, cu T-uri cu cârpe și cu găleți. Nu era ceva ieșit din comun, pentru că în secție se spăla pe jos în fiecare săptămână, dar de obicei acest lucru se întâmpla sâmbăta, înainte de terminarea programului nu vinerea dimineața. La vremea respectivă n-am băgat în seamă acest amănunt. Abia peste câteva zile am aflat ce s-a întâmplat: în 21 decembrie, la schimbul II, adică după ce coloana de manifestanți plecase către Brașov, șeful de schimb a primit un telefon de la directorul general Georgescu care i-a cerut să inunde secția pentru că ”avea informații” că s-ar pregăti o acțiune de sabotaj. Bizară dispoziție dată de directorul unei uzine care beneficia de pază militarizată! Ce motiv a avut ca să facă așa ceva? Simplu! ”Toa’șu director” pregătea eșafodul pentru execuția ”elementelor huliganice” ce îndrăzniseră să protesteze. O bună parte a manifestanților din ziua precedentă era formată din angajații secției de uzinaj. În cazul înăbușirii revoltei, participanții trebuiau pedepsiți. Ori pentru asta ”organele” aveau nevoie de capete de acuzare și la găsirea lor comuniștii erau experți. Atât libertatea cuvântului cât și dreptul la manifestații erau prevăzute de constituția statului comunist și, deși legea de bază era un moft pentru ei, n-ar fi putut să ne judece pentru faptul că am îndrăznit să protestăm. Ei aveau nevoie de capete de acuzare grele și pentru noi au ales sabotajul, una dintre cele mai grave infracțiuni din codul penal. Ar fi fost joacă de copii pentru procurorii comuniști să ne ”organizeze” un proces frumușel pe acest subiect. Mulțumesc lui Dumnezeu că toate acestea au rămas la nivelul speculațiilor care n-aveau să fie confirmate niciodată. Nu era ceva nou. Cei câțiva dizidenți români din anii 80 se ”bucuraseră” de un tratament asemănător. Fuseseră arestați pentru deținere de valută, fapt interzis de legile comuniste (valută plasată în locuința lor de ”investigatori” în timpul perchezițiilor), pentru speculă sau alte infracțiuni minore care aveau dublu scop: să permită arestarea și discreditarea publică a ”inculpaților” respectivi.
Între timp în fabrică se pregătea reluarea marșului din 21, dar de data asta coloana avea să fie formată din majoritatea angajaților. S-a pornit către Brașov pe la ora 11.00, nu fără o organizare prealabilă: s-a plecat grupat, pe secții, fapt ce ar fi făcut imposibilă o eventuală infiltrare în coloană a unor provocatori care să justifice reacția violentă a ”organelor”. A fost o plimbare de plăcere, de o oră și jumătate. Când ne aflam pe strada Lungă, la geamurile caselor au apărut oameni care au început să ne strige că ”Ceaușescu a fugit”. Am izbucnit în urale, ne-am îmbrățișat, unora le-au dat lacrimile. Peste încă câteva minute am ajuns în fața ”județenei de partid” unde am fost primiți cu un entuziasm de nedescris. Tot orașul se strânsese acolo. Pe acoperișul clădirii un tip, probabil alpinist, flutura un steag tricolor cu gaură în locul unde se aflase stema comunistă. De la geamuri erau aruncate mii de hârtii și tablouri ale ”cizmarului” cărora, odată ajunse în stradă, li se dădea foc. Aceeași soartă o aveau și steagurile roșii cu secera și ciocanul ale partidului comunist. Ne-am dus apoi la sediul securității. Nu s-a intrat înăuntru sau, mai bine zis, eu n-am văzut pe nimeni să intre. Clădirea părea pustie. După ce-am ”bifat” și acest obiectiv, împreună cu ceilalți colegi de birou ne-am dus la Șoni, care stătea în apropiere. Începuse spectacolul televizat. Celebrul cuplu Dinescu – Caramitru încerca să fie, cât de cât, coerent. Pierdusem replica ”Mircea, fă-te că lucrezi”. Sorbeam din ochi ecranul televizorului de parcă am fi fost hipnotizați. Parcă nu-mi venea să cred că din cutia din care curseseră până atunci fluvii de propagandă, acum se vorbea liber. George Marinescu, care cu câteva ore înainte anunțase pe post sinuciderea ”trădătorului Milea”, își făcea ”mea culpa”. La un moment dat cei din fața camerelor de luat vederi au început să se agite. Între ei a apărut un tip zâmbitor căruia toți se înghesuiau să-i strângă mâna. Era Ion Iliescu. A zis ceva de ”Ceaușescu, care a întinat mărețele idealuri ale socialismului”. Au apărut apoi mulți alții, printre care Brucan și generalul Militaru. Acesta din urmă, deși fusese descoperit ca spion GRU (serviciul de informații al Armatei URSS) și trecut în rezervă, venise îmbrăcat în uniformă și dădea ordine armatei de la televizor. Au început să curgă zvonurile, care de care mai alarmiste și care erau lansate pe post, în direct, fără nici o verificare prealabilă: ba că o coloană de tancuri se apropia de televiziune, ba că apa ar fi fost otrăvită, zvonuri create parcă special pentru a induce spaima în populație. Apeluri disperate către civili să vină să apere televiziunea, se lansau din timp în timp. După un timp am reușit să mă smulg din fața televizorului lui Șoni și am plecat. Mă hotărâsem să rămân în Brașov peste noapte, la mătușă-mea care stătea într-un bloc de pe 13 Decembrie, în apropiere de intersecția cu Griviței. Neinspirată hotărâre, după cum se va vedea. Am plecat de la Șoni pe jos, ca la plimbare. Am trecut pe lângă actuala prefectură fără măcar să-mi treacă prin gând că aș putea intra în clădire. Nu eram deloc curios de ce se întâmplă înăuntru. Îmi atinsesem scopul, Ceaușescu căzuse, scăpasem de el. Țara avea să se schimbe iar eu mă puteam bucura de libertate, cum nici nu îndrăznisem să visez până atunci. Prin fața Teatrului Dramatic a trecut un camion de pe platforma căruia un grup de oameni cânta ”ole, ole, Ceaușescu nu mai e”. Auzindu-i am început să țopăi fericit cu mâinile în sus. ”Ceaușescu nu mai e”! Ce imensă ușurare! Ajuns la mătușă-mea am continuat să mă uit la televizor. Tensiunea creștea. În piața Palatului începuse să se tragă! Atunci s-a pomenit pentru prima dată de teroriști. Nu înțelegeam ce se întâmplă: cine trage în cine? Și mai ales, de ce? Majoritatea celor care vorbeau la televizor dădeau vina pe securitate. ”Bine ca în Brașov e liniște” mă gândeam. Și așa a fost până la ora două fără douăzeci din noapte când s-a auzit din centru prima rafală prelungă de armă automată, după care s-a tras ca la balamuc până la ziuă. Cine a fost cel care a tras acea primă rafală? Nici până azi nu s-a aflat! Cert e că acele focuri de armă mi-au reactivat spaima teribilă care mă cuprinsese cu o zi înainte, când cu barajul soldaților de la podul de peste Ghimbășel. N-am închis un ochi toată noaptea. Când s-a luminat de ziuă m-am dus în Bartolomeu și de acolo, cu autostopul, am ajuns la Codlea. Primul lucru care mi-a atras atenția a fost un milițian care avea pe una dintre mânecile uniformei o banderolă tricoloră, semn că ”trecuse de partea poporului” sau, mai degrabă, se auto-proteja de eventuale reacții ostile ale cetățenilor, foști huligani. Ajuns acasă am deschis televizorul, gest ce devenise deja irezistibil. Pe la 9 dimineața (23 decembrie) Petre Popescu, alt ”șpicher” consacrat al televiziunii, informa cu o mină mortuară că ”s-a cerut ajutor militar ambasadei sovietice”! Spaima mi s-a transformat în groază! Vor intra rușii în țară! Asta mai lipsea! ”Va ieși război civil”! am vorbit singur, atât mama cât și tata fiind la servici. Ceva mai târziu a venit acasă mama. Era calmă, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. ”Am auzit că de pe drumul Hălchiului vine spre Codlea o coloană de tancuri” m-a informat pe un ton neutru. ”Cine ți-a zis?”. ”Am auzit vorbindu-se la Metter”!!!! (auzi ce se vorbea la alimentara! Prea tare nu m-am mirat pentru că bârfa era și este un fel de bun de patrimoniu în Codlea, fiind cuprinsă în structura genetică a locuitorilor). ”Hai să mergem în pădure!” am îndemnat-o (aveam să aflu mai târziu de la Sorin C, că în pădure, pe Mărul Dulce, la ora aia era plin, ”nu mai erau locuri”). ”Ce-ai de ești așa de disperat?” m-a întrebat. Abia atunci i-am spus despre cele întâmplate pe 21 și că am fost și eu în coloana de protestatari de la ICA. N-am plecat în pădure dar m-am urcat în vârful dealului cimitirului ortodox, loc din care vedeam perfect toate drumurile de acces în oraș. Vizibilitatea era foarte bună și m-am relaxat oarecum. Cât vedeam cu ochii, dinspre Hălchiu, Ghimbav sau Vulcan abia dacă circulau câteva Dacii și câteva camioane. Nici urmă de șenilate. Pe la prânz a venit acasă și tata: el fusese în Brașov, în centru, să vadă ce se întâmplă. ”E liniște în Brașov” mi-a zis. ”S-a tras în turbare toată noaptea” i-am dat replica. Pe la trei după amiaza am sunat la ICA, să văd ce se întâmplă. Aproape toți colegii, bărbați, erau la birou, moment în care l-am rugat pe tata să mă ducă cu mașina la fabrică. Am trecut până acolo de două filtre de soldați, care ne-au verificat amănunțit mașina. La ICA parcă era zi de lucru. Când am ajuns în birou m-am șocat: plasate în poziție de tragere, cu țevile orientate spre geam și sprijinite pe crăcane, erau vreo două puști mitralieră, o mitralieră precum și niște arme ciudate, de care nu mai văzusem până atunci. PP-uri le zicea și se aflau în dotarea gărzilor patriotice. Arătau ca un pistol automat dar mai scurte și cu încărcătorul drept, nu curbat ca la AKM. Cartușele erau de asemenea de calibru mai mic. Am primit și eu o asemenea armă care a avut asupra-mi un efect ciudat: cum am pus mâna pe ea, frica mi-a dispărut ca prin minune. Nu mai eram cu mâinile în buzunare, la o adică. Aveam posibilitate a de a mă apăra. Și, în plus, eram între colegi, între prieteni pe care mă puteam baza. Ne-am petrecut noaptea în birou, fără evenimente, cu o pauză de două ore cât a trebuit să fac ”de gardă” într-un avanpost aflat pe câmp, dincolo de pista de aterizare a elicopterelor. Am nimerit în acel avanpost cu un tip de la altă secție pe care nu-l văzusem în viața mea, pe care nu l-am văzut nici atunci, din cauza întunericului și care, imediat ce ne-am instalat, s-a băgat sub foaia de cort (primisem fiecare câte una, în caz că începea să plouă) și a adormit instantaneu, sforăind cu ”sonorul la maxim”. Undeva prin Bartolomeu vedeam trasoare plecând din mai multe direcții, semn că lucrurile nu se calmaseră. Reîntors în birou, pe la 6 dimineața, din aparatul de radio pe care-l cumpărasem ”la comun” cu o jumătate de an mai înainte, s-a auzit ”O ce veste minunată” în interpretarea Madrigalului. Mi-au dat lacrimile! Eram în ajunul Crăciunului și pentru prima dată în viață auzeam o colindă la Radio România!
Pe 24 decembrie dimineața m-am întors acasă cu Șoni. Se mutase cu întreaga familie (soția și cei doi copii) la Codlea, departe de balamucul din Brașov. Am dormit aproape toată ziua. Spre seară am ieșit la o plimbare. Când eram prin parc (cu soare sau cu umbră, habar n-am cum i s-a zis pe vremuri. Era și a rămas singurul parc din Codlea) am auzit zgomote puternice venind dinspre zona industrială. M-am speriat din nou! Oare începuse să se tragă și în ”micul orășel de munte”? După câteva secunde pocniturile violente pe care le auzisem s-au rărit într-un scârțâit strident: era un tren ce tocmai oprise în în gara de la marginea orașului. Era a doua oară în ultimele zile când confundam niște zgomote banale cu focurile de armă. Eram cu nervii franjuri.
În ziua de Crăciun am mers din nou la servici, la datorie. Acolo, la monitorul color din birou de la CN, am văzut simulacrul de proces al ceaușeștilor. N-am simțit nici o remușcare, nici din cauza modului penibil în care au fost judecați, nici pentru execuția lor. Și-o meritau cu vârf și îndesat. După execuția lor lucrurile s-au calmat. Schimburile de focuri au încetat în toată țara. Am continuat ”să ne apărăm uzina” până după revelion, fără tensiunea din primele zile.
Ce a urmat după acele zile dramatice? Lupta pentru putere politică, cu manipulări grosolane, câștigată de comuniștii ”de mâna a doua”, în frunte cu Ion Iliescu. La conducerea guvernului a fost numit Petre Roman, un pui de cominternist. Acest cuplu are (sau ar trebui să o aibă) conștiința încărcată cu o mulțime de mizerii. Deși au avut puterea și, pe cale de consecință, posibilitatea de a lămuri misterele revoluției, cei doi n-au făcut-o. Dacă până pe 22 decembrie se știe cam ce s-a întâmplat, evenimentele de după 22 au rămas într-o ceață totală. N-a fost prins nici un terorist, nu s-a dat nici o explicație privind taberele care s-au luptat atunci, lupte care au dus la pierderea complet inutilă a atâtor vieți omenești nevinovate. Ca o părere subiectivă, îi suspectez c-ar fi responsabili de crimele din acele zile pe ”turiștii sovietici” pe care îi remarcasem cu o lună mai devreme și care, după cum am mai zis, au fost făcuți răspunzători și de revoluție de diverși ”istorici”. Dar e doar o părere care n-a fost confirmată oficial. Una dintre explicațiile puerile pe care le-au dat cei aflați la putere atunci, în 1990 (Iliescu, Roman, Brucan, Voican, Sergiu Nicolaescu și alții), a fost aceea că ne-am împușcat între noi, ca proștii! ”Păi, să nu-i dai cu dinții de chiuvetă?” (din ”Băieți de gașcă” de Dan Lungu). Din cei 100 de morți de la revoluție din Brașov, am cunoscut doar doi. Pe Titu Daia, prieten cu tata și pe fratele unei fete pe care am cunoscut-o în împrejurări nerelevante. Titu Daia locuia într-unul dintre blocurile construite pe dealul de lângă primăria Brașovului (dealul Cetății). A fost împușcat mortal în casă, în 23 decembrie, în timp ce se apropia de geamul din sufragerie, de unde avea o frumoasă priveliște către parcul central și către hotelul Capitol. Cealaltă victimă se plimba prin parcul central cu prietena lui tot în 23 decembrie. Au fost împușcați în cap, un singur glonț ucigându-i pe amândoi. Ambele ”performanțe” nu puteau fi reușite de niște civili, chiar cu armata făcută sau de gloanțe trase la întâmplare. Gloanțele care le-au curmat prematur viața au plecat din arme cu lunetă, dată fiind precizia și distanța de la care au fost trase. Deși n-au făcut nimic pentru elucidarea măcelului de după 22 decembrie, Iliescu, Roman, Nicolaescu și ceilalți trepăduși și băgători de seamă, numiți generic politicieni, precum și ceilalți demnitari care i-au urmat, s-au pozat ipocrit an de an depunând coroane de flori pe la diverse monumente, fără să le pese măcar de rana rămasă deschisă. De 25 de ani o întrebare a rămas fără răspuns: ”Cine a tras în noi, după 22?”

Decembrie 2014
Adrian Ioan Lupu

Decembrie 1989 II

S-a făcut ziuă iar, adică 21 decembrie. Toată dimineața n-am făcut altceva decât să întoarcem pe toate fețele discursul dictatorului din seara precedentă. Pe la 11.30 s-a anunțat la radio că la București va avea loc un miting. Ne-am repezit cu toții în biroul tehnologilor CN (comandă numerică), care aveau un monitor color care era de fapt un televizor color (Cromatic) ceva mai sofisticat. La acel televizor văzusem, cu o lună mai înainte, meciul de fotbal România – Danemarca, decisiv pentru calificarea la Campionatul Mondial Italia 1990.
*
Meciul dintre România și Danemarca a avut loc la o dată cu semnificație specială pentru orașul Brașov: 15 noiembrie 1989. Se împlineau doi ani de la așa numita ”Revoltă a muncitorilor de la Brașov”, singura mare manifestație anti-comunistă din anii 80 și a doua din istoria de 45 de ani a României comuniste, după revolta minerilor din Valea Jiului din 1977. În cei doi ani scurși de la eveniment nivelul de trai al populație rămăsese același: produsele de strictă necesitate lipseau (nu se găsea nici hârtie igienică. La servici, atunci când aveam câte o nevoie fiziologică ce nu suporta amânare, apelam la un surogat, la ziarul Scînteia - ”organul” oficial al pcr, la care se făcea abonament obligatoriu, măcar unul pe birou. Pentru modul de utilizare prezentat mai sus erau căutate cu predilecție paginile de ziar cu fotografiile cuplului prezidențial) iar atunci când se găseau, în fața magazinelor respective se formau cozi imense. Alimentele de bază erau raționalizate și se vindeau pe cartelă. În plus, peste o săptămână la București începea Congresul al XIV-lea al pcr. Meciul era programat să înceapă la ora 14.oo (instalație de nocturnă exista doar pe un singur stadion atunci și aia nu mai fusese pusă în funcțiune decât la spectacolele megalomanice de cultul personalității ce aveau loc acolo pe la vreo aniversare), oră la care ”oamenii muncii” erau sau trebuiau să se afle ”în plin proces productiv”. De obicei, atunci când erau meciuri de fotbal importante ce începeau devreme, mai ales toamna târziu când se întuneca repede sau în luna martie, microbiștii erau învoiți pentru a putea vedea meciul acasă. Pe 15 noiembrie 1989 în toate uzinele din Brașov s-a anunțat că nu se vor acorda învoiri, dar că meciul se va putea urmări ”la locul de muncă”, punându-se la dispoziție televizoarele existente în fabrici sau, cine dorea, putea să-și aducă televizorul de acasă. Astfel, în aceea zi, sute sau poate mii de oameni au venit la muncă cu televizoare Sport, portabile. Tot în aceea zi două elicoptere, ce decolau de la noi de pe pistă, au survolat permanent orașul pentru a repera la timp cea mai mică tentativă de manifestație, fie ea și de bucurie. Ele aveau să zboare deasupra Brașovului până după congres. Am văzut meciul atunci la monitorul color din biroul colegilor de la CN. România a câștigat (3-1) și toată lumea a fost fericită. Ajunși la Codlea am mers, cum era și normal, la o bere la Cetate, unde am comentat pe îndelete meciul. Când am plecat din bodegă, Șoni (care era însurat cu o codleancă și rămânea la socri în acea zi) a observat un lucru pe care eu nu-l luasem în seamă: ”Cam mulți turiști sovietici în zonă!” Tocmai trecuseră pe strada principală vreo cinci mașini LADA, fiecare cu câte trei sau patru pasageri, numai bărbați. ”Și ce dacă?” am întrebat. ”Ai auzit de Cehoslovacia 1968?” ”Normal!” am răspuns ușor ofensat, ”Cum să nu aud?”. ”Și atunci, înainte de invazie, s-au semnalat foarte mulți ”turiști”. Doar că atunci aveau Moskvici-uri”. N-am replicat, dar nici nu am dat prea mare importanță acestui amănunt. A fost prima și ultima dată când i-am văzut pe ”turiștii sovietici”. Mult după evenimentele din decembrie 1989 s-a spus/scris că acești ”turiști” ar fi fost cheia revoluției anticomuniste din România, că ei ar fi provocat dezordinile în marile orașe, inclusiv în Timișoara (unul din adepții acestei teorii este Alex Mihai Stoenescu, un ”istoric” special, ca să zic așa. A fost deconspirat în 2011 de CNSAS ca turnător și nu unul racolat, ci unul voluntar. Adică individul turna la securitate din vocație). Eu nu i-am mai văzut de atunci, din 15 noiembrie 1989 și pot spune că la Brașov am fost în mijlocul evenimentelor.
*
Eram din nou în biroul colegilor tehnologi CN, claie peste grămadă, ca la meci. Pe ecranul televizorului au apărut imagini de la miting. Piața Palatului era plină de oameni cu pancarte care elogiau partidul și pe Ceaușescu. La balconul clădirii în care funcționa Comitetul Central (CC) al PCR, a apărut Ceaușescu cu nevastă-sa (care era al doilea om în stat de ani buni) și cu băgătorii de seamă obișnuiți care erau și membri Comitetului Politic Executiv al pcr condus tot de Ceaușescu. Au vorbit mai întâi niște ”oameni ai muncii” care au condamnat evenimentele de la Timișoara. A început apoi să vorbească ”cizmarul” (de fapt fusese doar calfă într-un atelier de cizmărie). La un moment dat din piață au început să se audă niște țipete de femei urmate de huiduieli din ce în ce mai puternice. Camerele televiziunii erau fixate pe Ceaușescu care și-a întrerupt discursul, s-a uitat derutat în piață, după care a fost băgat în clădire de garda de corp. În acel moment transmisia televizată a fost întreruptă. Era o altă premieră. Toți din birou am izbucnit în urale! ”Gata! A început!” urlam ca apucații. Am ieșit în fața secției unde deja era plin de oameni. A apărut și directorul general Georgescu care a încercat să convingă oamenii să reintre în secții. Între timp un coleg care rămăsese în birou a venit și ne-a spus că s-a reluat transmisia de la mitingul din București. M-am întors la birou să ascult ce mai zice. În piață mai rămăseseră o mână de oameni care-l ascultau pe Ceaușescu. Tocmai anunța mărirea pensiilor cu o sută de lei. În curte câțiva începuseră să polemizeze cu Georgescu. Cel mai vehement dintre toți era Ion Demi, muncitor pe la montaj, dacă nu mă înșel. ”Frate-su e la Timișoara și nu știe nimic de soarta lui” a început să circule instantaneu un zvon prin mulțime (complet fals, omul n-avea nici un frate la Timișoara, dar n-avea nici o importanță atâta timp cât oamenii voiau să creadă un astfel de zvon). Pe pistă tocmai se pregătea să decoleze un elicopter. Mulțimea a început să huiduie îndreptându-se amenințător către pistă, reproșându-i directorului general faptul că aparatele produse în fabrică sunt folosite să ne supravegheze, ca pe 15 noiembrie și în timpul congresului. Speriat de ce putea să se întâmple, Georgescu (colonel inginer, ICA era întreprindere militarizată) a anulat decolarea aparatului. La un moment dat Demi s-a urcat pe o ladă și a anunțat că el pleacă pe jos către oraș ca să protesteze împotriva comunismului (sau a lui Ceaușescu, nu mai țin minte exact cum a zis) și ne-a îndemnat pe toți să mergem cu el. Nu era o glumă. Ce se întâmplase la Timișoara precum și discursul lui Ceaușescu din seara precedentă erau suficiente semnale că drumul până în oraș nu avea să fie o promenadă de plăcere. ”Ce facem?” i-am întrebat pe ceilalți colegi. Nu erau prea entuziasmați de propunerea lui Demi. În acel moment a intrat Șoni în birou, hotărât ferm să plece. Văzându-l n-am mai stat nici eu pe gânduri. M-am îmbrăcat, mi-am luat servieta și am ieșit în curte. Din cei unsprezece colegi din birou, șapte am plecat spre oraș. N-am ieșit bine pe poartă că cineva a început să cânte ”Deșteaptă-te române” (primele două strofe, că mai multe nu știam). Am început apoi cu scandările ce aveau să devină clasice: ”Jos Ceaușescu” și ”Jos Comunismul” asezonate cu una originală –”Facem avioane și murim de foame”. Deocamdată, în afară de porțiunea de drum din fața clădirii administrative, se poate spune că făceam doar antrenament cu lozincile acestea, pentru că eram în câmp deschis și nu ne auzea nimeni. Drumul cel mai scurt de la ICA la Brașov era cel către cartierul Bartolomeu Nord. Pe acest drum este un pod peste Ghimbășel, un pârâu afluent al Bârsei. Când ne apropiam de acest pod, la vreo câteva sute de metri înaintea noastră, dinspre oraș a apărut un camion militar care a trecut podul după care a oprit. Din el au coborât niște militari, cam un pluton (30 de oameni), care au format un baraj cu scopul de a bloca șoseaua pe care venea coloana noastră. Cei aflați în față se apropiaseră destul de mult de militari. I-am identificat imediat ca fiind soldați din trupele de securitate, datorită petlițelor albastre pe care le purtau la gulerul uniformei. Peste câteva momente au început să tragă cu țevile armelor îndreptate în sus. Cum eram mai în spate, la primul foc de armă pe care l-am auzit am sărit în șanțul de la marginea drumului, direct pe burtă, în cea mai ”regulamentară” poziție ”culcat” învățată în armată. Șoni, de lângă care sărisem, a continuat să meargă încă câțiva pași până și-a dat seamă că vorbea singur. ”Calmează-te iepuraș, că-s gloanțe oarbe!” mi-a zis ironic (avea să facă mișto de mine cel puțin un an din cauza ”cascadoriilor” pe care le-am făcut în acea zi). Cei din față ajunseseră piept în piept cu militarii și începuseră să-i împingă în spate până când unii dintre soldați au ajuns sub un copac. A urmat o nouă serie de focuri în aer, moment în care din copacul respectiv au început să cadă câteva rămurele atinse de ”gloanțele oarbe” ale lui Șoni! În următoarea fracțiune de secundă am fost din nou în șanț, nimerind cu cotul drept într-o băltoacă ce mi-a pătat frumusețe de jachetă de culoare bleu deschis. Șoni s-a ținut tare și de data asta, dar nu i-a mai ars de spirite. Printr-o minune, pe care nu știu nici azi cui i-o datorăm, soldații s-au retras, s-au urcat în camionul cu care veniseră și au plecat către oraș. Coloana și-a continuat drumul. Mai aveam vreo trei kilometri. Mi-am aprins o țigară (Carpați fără). Cu greu, că tremuram ca varga. Șoni mi-a cerut și el una și și-a aprins-o. Se lăsase de fumat de câțiva ani buni. În acele clipe am înțeles ce înseamnă să înghiți în sec, la propriu. Gura mi se uscase ca iasca. Nu mai aveam picătură de salivă în ea. Când am ajuns în dreptul primelor blocuri din oraș, în Bartolomeu Nord (unul dintre cele mai ”de fugă” cartiere ale Brașovului) am început cu scandările pe care le exersasem pe câmp. Dintre blocuri s-au auzit din nou pocnituri! Am încremenit pentru o fracțiune de secundă, dar ne-am revenit imediat: doi bărbați băteau fiecare câte un covor! Zgomotul făcut de fiecare lovitură, amplificat de betonul din care erau construite clădirile, semăna perfect cu focurile de armă pe care le auzisem mai devreme pe câmp, la podul de peste Ghimbășel. Am luat-o prin gara Bartolomeu, am trecut peste linii și de acolo am ajuns pe strada Lungă. Am trecut pe lângă Comisariatul MapN și am început să strigăm ”armata e cu noi” (la ora aia era de nu mai putea!!!). În fața noastră, la intersecția cu strada Carierei, chiar în dreptul unei bodegi celebre la vremea aia, s-au pus de-a latul străzii două basculante (sau un autobuz? Nu mai țin bine minte. Parcă autobuz) în așa fel încât coloana noastră să fie deviată pe strada Morii, o străduță îngustă, cu sens unic, ce face legătura între Lungă și De Mijloc. Coloana se împuținase vizibil, dacă mai eram 200 cu toții. Văzând manevra m-a apucat groaza. ”Eu nu mai merg mai departe!” i-am zis lui Șoni. ”Dacă ticăloșii ne blochează pe Morii, suntem terminați”. ”Ai dreptate” mi-a replicat Șoni. ”Mă duc și eu acasă” (stătea pe lângă Poarta Schei și avea un alibi, la o adică). Era cam ora patru și ceva. La cinci aveam programată o oră de conducere pe timp de noapte la școala de șoferi, care era tot în Bartolomeu, imediat peste linii, unica din oraș la acel moment. Pe la cinci fără cinci (m-am uitat special la ceasul din turnul bisericii) am auzit focuri de armă dinspre centrul orașului. Când a venit instructorul școlii de șoferi, i-am zis în câteva vorbe că am venit cu coloana de la ICA, i-am sugerat ca ședința de conducere să se rezume la un drum la Codlea urmând ca el să se întoarcă singur cu mașina în Brașov. A acceptat fără obiecții planul meu. N-am plecat bine că la podul de peste calea ferată de la ieșirea din Brașov se formase un baraj de milițieni. ”Dacă mă legitimează?” am gândit cu voce tare. Aveam în mine o spaimă vecină cu paranoia. Uitasem că în acel moment eram doar un elev la școala de șoferi. Instructorul a coborât din mașină și i-a întrebat pe milițieni dacă se va mai putea întoarce în oraș, mai târziu. Putea, normal. Se formase doar un filtru, cum aveau să se formeze cu sutele în zilele următoare. Ajuns acasă, nu le-am suflat o vorbă alor mei (locuiam cu părinții). Nu aflaseră de evenimentele de la ICA. Pe la șapte au venit la mine patru prieteni: Sorin C, Vladi D, Sandu L și Gigi S. (La sfârșitul lui noiembrie ne întâlnisem, eu cu Sorin C, la Vladi acasă, unde pusesem pe hârtie o listă de revendicări: demisia lui Ceaușescu, pluripartidism (formulat ceva gen ”mai multe partide”), alegeri libere, etc. Deși am continuat să ne vedem în aceeași formulă la câte o partidă de șah, am rămas la stadiul de listă. Acum, după 25 de ani, poate părea o joacă, o parodie, dar la momentul respectiv nu era deloc. Se făcuseră ani grei de pușcărie pentru ”uneltire împotriva statului” în perioada comunistă. Și încă ceva: până acum n-am dezvăluit nimănui acest amănunt). Ei aflaseră. Le-am povestit în câteva vorbe ce se întâmplase, mai ales faza de la pod, cu soldații. ”Dacă Ceaușescu nu pică în noaptea asta, sunt terminat!” le-am spus. După ce-au plecat, am luat un diazepam și m-am culcat. Fără pastilă n-aș fi putut adormi.

Adrian Ioan Lupu

Decembrie 1989 I

Aveam deja un an și două luni ”vechime în câmpul muncii” în decembrie 1989. Cu un an și jumătate mai devreme, în iunie 1988, terminasem facultatea (TCM ”pur”) și luasem repartiție la cea mai râvnită uzină din județ, la ICA (Intreprinderea de Construcții Aeronautice) Ghimbav, care producea aparate de zbor, avioane și elicoptere. Profitasem de o ”clauză”, total incorectă, impusă în ”înțelepciunea” lui de partidul comunist, singurul existent atunci, ce se numea ”prioritate de buletin” și care trecea pe planul nșpe, ca criteriu de departajare, media generală de absolvire, parametrul obiectiv de clasificare al absolvenților având la bază strict meritocrația. Mai ”tare” decât ”prioritatea de buletin” era doar ”prioritatea de căsătorie”, între criteriile pe baza cărora se făceau repartițiile absolvenților la diferite uzine din țară. Care era cauza acestor aberații? Partidul (pcr) considera că țara trebuie să se dezvolte armonios, să șteargă, cu de-a sila, diferențele dintre sat și oraș. În urma industrializării forțate se construiseră fabrici pe toate coclaurile, prin localități de care nu auzisem până atunci, fabrici care aveau nevoie de ingineri (circulau mai multe bancuri pe această temă. Se zicea că posturile la repartiții se diferențiau astfel: posturi în localități în care oprește trenul, în localități prin care trece trenul și în care s-a auzit de tren). Odată ce luai repartiția, trei ani de zile, timp în care se considera că ai mari șanse să te ”legi de glie” în localitatea unde fusesei repartizat, nu aveai dreptul să te angajezi ca inginer la altă fabrică din țară. Era un fel de revoluție culturală tip Mao, în variantă soft, mioritică. Marile orașe erau ”închise”, asta însemnând, în traducere, că în lista posturilor disponibile pentru proaspeții absolvenți nu exista nici măcar unul în orașele reședință de județ. Fiecare absolvent își dorea, cum era și normal, să ia repartiție cât mai aproape de casă și cât mai aproape de marile orașe. În acest context e clar că un post de inginer la ICA Ghimbav era ținta predilectă a absolvenților de la TCM Brașov, mai ales a celor cu buletin de Brașov: din punct de vedere tehnic era considerată elita, superlativul a tot ce exista în domeniul construcțiilor de mașini din zonă, ceea ce nu era puțin lucru, Brașovul fiind la acea oră județul cu cea mai puternică dezvoltare industrială din țară, după București. În plus, fabrica se afla la vreo 6 kilometri distanță față de oraș, adică o nimica toată. Nici avantajele financiare nu erau de neglijat: fiecare angajat al ICA beneficia de un spor de tehnicitate de 14% la salariu. Eu aveam buletin de Codlea, un orășel acolo, și, conform concepției imbecile a pcr, aveam prioritate față de colegii de facultate cu buletin de Brașov, indiferent de media de absolvire, inclusiv la Ghimbav care era considerată comună limitrofă. Fusesem pus la curent cu toate acestea de colegii din anii mai mari cu care făceam zilnic naveta Codlea – Brașov și care, băieții mai ales, mi-au dat sfaturi competente de genul: ”Stai bă liniștit! Nu te strofoca cu învățatul, că ai postul asigurat la ICA, ca noi toți (adică cei cu buletin de Codlea). Trage numai în sesiune și la proiecte (vreo opt sau nouă, în afară de cel de diplomă), în rest distrează-te, că viață mai mișto ca-n facultate nu mai pupi!” Nu m-am lăsat greu convins de aceste cuvinte ”înțelepte”. Mai greu mi-a fost în primele sesiuni, că dup-aia ”rețeta” a mers unsă. Și, culmea, cu cei care m-au îndrumat astfel, fără excepție, aveam să fiu coleg la ICA, locul unde am ”betonat”, dacă mai era nevoie, prieteniile. Se ”legase” o gașcă tare frumoasă de stagiari la ”mama ICA”.
*
Un sfârșit de săptămână banal, ca orice sfârșit de săptămână, la mijloc de decembrie 89. Vremea se încălzise considerabil, după ce, cu două săptămâni înainte, avusesem parte de un ger sec, fără urmă de zăpadă, de crăpau pietrele. Fuseseră două zile la rând cu temperaturi de -31 de grade Celsius. Știam asta de la băieții de la stația meteo aflată pe câmp, la câteva sute de metri distanță de fabrică. Teoretic, după lege, la temperaturi mai joase de -30 de grade trebuia întreruptă activitatea, fiind considerată stare de calamitate. Oficial însă, la radio fuseseră anunțate doar -29 de grade, ”ca să nu stagneze producția”. Înghețasem teribil în acele dimineți în stația din Codlea în așteptarea ”convenției”, adică a autobuzului ce ne ducea în fiecare dimineață la muncă. Când a apărut, cu întârziere de cel puțin o oră, am sărit toți navetiștii de ICA cu gura pe șofer, cu care ne cunoșteam deja. ”N-a vrut să pornească hărăbaia!” – s-a scuzat omul, ”a înghețat motorina în rezervor și pe conducte, că-i ”aditivată” cu apă”. Ajungând la fabrică, până la secția de uzinaj unde lucram și care era aproape de pista de decolare a elicopterelor, aveam de mers vreo câteva sute de metri. De fiecare dată când inspiram aveam senzația că mii de ace îmi pătrund în sinusuri și de acolo direct în creier, provocându-mi o durere atroce. Haina de fâș, lungă până la genunchi (vișinie cu guler alb, cum aveau doar sportivii pe atunci, cumpărată tot prin mătușă-mea), se întărise de la frig și pocnea la fiecare mișcare, de parc-ar fi fost din tablă.
*
În duminica de 17 decembrie 1989, a fost o vreme mohorâtă dar călduță. După prânz (supă cu găluști sau cu tăiței și șnițel de pui cu pireu, un meniu mai mult decât stereotip, aproape ritualic, de fiecare duminică) l-am sunat pe Sergiu, prietenul meu, și i-am sugerat ca seara să mergem la teatru, în Brașov. Internaționalul brănean se însurase deja de un an și fusese ”șters din evidențele” holteilor. Se juca Birlic, cu Costache Babii în rolul titular. Sergiu a fost de-acord, oricum n-aveam altă alternativă mai plăcută de a ne petrece duminica seara, astfel că pe la șapte fără ceva eram prin parcul central din Brașov, îndreptându-ne către Teatrul Dramatic. Se întunecase de mult când am trecut prin fața județenei de partid (actuala clădire a Prefecturii și a Consiliului Județean) unde am observat cu surprindere că erau aprinse luminile în absolut toate birourile. Era un fapt ieșit din comun pentru o seară de duminică și, în același timp, contrastant cu întunericul de pe stradă, unde ici colo dacă ardea câte un bec din vârf de stâlp. ”Ce-o fi aici?” ne-am întrebat. ”Poate vine Ceaușescu mâine” – a zis Sergiu și i-am dat dreptate, nu fără a scăpa printre dinți o scurtă dar apăsată înjurătură la adresa ”conducătorului iubit”. De fiecare dată când i se năzărea ”supremului” să facă vreo vizită pe undeva prin țară, trepădușii locali intrau rapid în fibrilație. Începea o agitație vecină cu disperarea pentru cosmetizarea zonei și obiectivului, de obicei una sau mai multe fabrici, în care urma să aibă loc ”vizita de lucru”. Activitatea productivă se oprea, se făcea curățenie, se văruiau bordurile, se spălau geamurile secțiilor, se împărțeau salopete și halate noi, se selectau atent persoanele care urmau să intre în contact cu Ceaușescu și care erau ținute în carantină, sub supraveghere medicală strictă, pentru cel puțin 24 de ore, ca nu cumva să-l molipsească pe ”cizmar” cu vreun virus. Potemkiniadă în toată regula.
După ce s-a terminat spectacolul (o comedie excelentă, bine jucată) am trecut iar pe lângă clădirea ”județenei” ce continua să fie luminată intens în interior.
A doua zi, luni 18 decembrie, am ajuns la birou, ca de obicei. Pe la 8 dimineața a ajuns și colegul care era profesor – maistru pentru elevii liceului Hidromecanica care făceau practica la noi în secție. ”S-a întâmplat ceva la Timișoara” – ne-a informat. ”Ce?” – am întrebat. ”Nu știu exact, dar ceva nasol. Am ascultat acum de dimineață știrile la Șopârlica (în traducere Europa Liberă)”. ”Dă Doamne!” a zis Șoni, alt coleg (era român dar, în bășcălie, îi maghiarizasem diminutivul. Era unul dintre colegii mai mari care mă sfătuiseră ”de bine” în facultate). Nu-mi făceam prea mari iluzii dar, în adâncul sufletului, încă mai speram că va ajunge și la noi valul de schimbări ce cuprinsese celelalte țări din blocul comunist. Eram la curent cu toate astea pentru că, zilnic, fără excepție, ascultam Europa Liberă. Aflasem că în aceea toamnă căzuse zidul Berlinului, despre revoluția de catifea din Cehoslovacia, de schimbările din Ungaria și că în Polonia se pregăteau, auzi enormitate, alegeri libere. La noi, cu nici o lună mai înainte, tocmai ce fusese ”Ceaușescu reales, la al XIV-lea Congres” (ăsta fusese sloganul), cu unanimitate, ba chiar mai mult decât atât! Când am auzit că s-ar fi întâmplat ceva la Timișoara, le-am povestit și eu despre activitatea febrilă pe care o remarcasem în seara precedentă la ”județeana de partid”. La țigară, în WC, la fereală de ochii dușmanului (a se citi șeful secției, un tip ranchiunos, mic și-al dracului), i-am informat și pe ceilalți colegi (ingineri tehnologi pentru linia de mașini CN. Eu eram tehnolog în partea de tehnologie clasică) despre ce aflasem. Nu știau nimic. Abia seara, acasă, am aflat de la Europa Liberă că la Timișoara avusese loc o manifestație anti-comunistă și că forțele de ordine deschiseseră focul în manifestanți! Asta însemna că regimul depășise orice limită! Că recursese la acțiuni extreme. De bătăi, de arestări abuzive, de internări în spitale de psihiatrie, mai auzisem tot de la Europa Liberă, cazurile Doina Cornea, Mircea Dinescu, Ana Blandiana, Paul Goma sau, mai nou, Dan Deșliu, fiind pe larg dezbătute la celebrul post de radio. Dar să se tragă în oameni? Așa ceva nu mă gândisem că e posibil. Eram oripilat de ce aflasem pe calea undelor. În ziua următoare în toată ICA nu se discuta decât despre evenimentele de la Timișoară și despre ce avea să urmeze. Jan, cel care în ziua precedentă ne dăduse informația, se lansase în pronosticuri despre soarta dictatorului: ”Nu cred că mai prinde revelionul!” N-avea să prindă nici Crăciunul, după cum se știe. Cu fiecare discuție, ura mocnită față de regim și față de Ceaușescu și clica lui se amplifica, amenințând serios să dea în clocot.
Ceaușescu plecase luni, 18 decembrie, într-o bizară vizită în Iran, de unde s-a întors abia miercuri, 20 decembrie. Atunci, miercuri seara la ora 19.00, a apărut la televizor unde a înfierat cu mânie proletară acțiunile ”unor elemente huliganice” la Timișoara (peste câteva luni, un alt individ vorbea despre ”huliganii din Piața Universității”). A vorbit apoi de grupuri teroriste, fasciste, care au atacat forțele de ordine, inclusiv unitățile militare, iar acestea au ripostat cu foc de avertisment, recunoscând astfel, voalat, că la Timișoara s-a tras în manifestanți! A menționat că acțiunile sunt coordonate de ”cercuri reacționare”, de servicii de spionaj ”iredentiste”, ce au ca scop ”destrămarea teritorială a României” (în unitățile militare, militarilor în termen li s-a comunicat atunci că armata ungară a intrat în țară, ”că au intrat ungurii peste noi”!). A mai făcut apel la popor ”să rămână strâns unit în jurul farului călăuzitor, partidul comunist român” în riposta contra ”cercurilor reacționare” evidențiind faptul că armata a dat dovadă de răbdare și că a acționat conform regulamentelor. Cu alte cuvinte, armata fusese scoasă pe străzi la Timișoara și trăsese în manifestanți! Cel puțin asta era interpretarea pe care am dat-o a doua zi frazei respective. Ca ”om cu armata făcută”, știam că armata n-avea atribuții în stabilirea ordinii în interiorul țării, dar asta era un moft. Atâtea reguli și legi elaborate de comuniști erau încălcate tot de ei, încât una în plus nu mai conta. Nu știam ce să cred. Mă așteptam ca individul să cedeze, să văd măcar o urmă de remușcare pe fața lui, o slăbiciune. Nici vorbă de așa ceva. Părea la fel de stăpân pe situație ca întotdeauna. În schimb ne transmisese subtil că e gata de orice ca să-și salveze poziția. Că cine era dispus să se ridice împotriva lui își risca nu doar libertatea, ca până atunci, ci și viața.

Adrian Ioan Lupu

Teatru

De ani mulți și buni, m-am ferit cu precauție de orice contact cu teatrul. Nu eram și, s-a dovedit, nu sunt nici acum pregătit să diger fel de fel de experimente. Cu o mică și fericită excepție: acum vreo trei ani am văzut la Oradea ”O scrisoare pierdută” cu Naționalul din București. Și asta pentru că la recepția hotelului unde urma să-mi petrec noaptea, am dat nas în nas cu Marcel Iureș și George Mihăiță. Am mai povestit despre asta. Acum o lună și ceva, pe la prânz, am auzit la radioul din mașină că Festivalul de Film Documentar de la Sibiu se deschide, în seara aceleiași zile, cu un spectacol de teatru ”documentar”, ”Double bind”, realizat de TN Târgu Mureș și regizat de Alina Nelega și Kincses Reka. Din prezentarea radiofonică am aflat c-ar fi vorba despre relațiile inter-etnice din orașul ardelean. N-am rezistat tentației. Adică să văd etalate pe scenă frustrările ambelor comunități și asta fără ipocrizii, așa cum promiteau cele două regizoare la radio? Mi-am rezolvat rapid treburile pe ziua respectivă, am sunat să rezerv bilete și la șase seara eram la Sibiu. Spectacolul a avut loc într-o sală unde își ține concertele Filarmonica. Ca recuzită au fost suficiente câteva scaune.  Actorii unguri vorbeau ungurește, cu subtitrare în română și engleză, actorii români în română, cu subtitrare doar în engleză (pe ecranul din spate). În timp ce actorii intrau în scenă și-și ocupau locurile pe scaune, doi instrumentiști, un violonist și un naist, încep să cânte, alternativ, melodii folclorice, violonistul cântece ungurești, naistul doine melancolice românești, încheind într-un gem session armonios, păstrându-și fiecare tema. Au început apoi să fie curgă scene cu situații familiare din viața de zi cu zi, evitate, băgate sub preș însă, în orice poziție oficială: o tânără bucureșteancă (”regățeancă”) stabilită-n oraș, care observă că o bună parte din populație vorbește ungurește și încearcă să găsească prin librării un manual pentru a învăța limba maghiară. E flituită de ambii librari, și de român și de ungur: ”Pleacă de-aicea domnișoară, așa ceva nu se poate”. Modul în care părinții din ambele etnii își îndoctrinează, își îndoapă copiii cu naționalism, cu cuvinte de genul ”să nu uiți niciodată”. Cazuri de mistificare a istoriei, de ambele părți: supralicitarea personalităților istoriei românilor, inventarea pe eroi sau personalități la unguri (mai ales la secui). Relațiile contondente între formațiunile politice ungurești precum și ipocrizia celor românești. Etc, etc, etc. O excelentă și curajoasă prezentare a tensiunilor existente între cele două etnii. În discuțiile de după spectacol, din foaier, am aflat că este prima piesă pusă în scenă în comun de secțiile română și maghiară din istoria teatrului mureșean. De văzut.

O altă piesă văzută recent a fost ”Colonelul și păsările” (de Hristo Boicev, un bulgar, jucat la Teatrul Coquette – București). Într-un azil de nebuni izolat, un  fost colonel, bolnav, se apucă să facă instrucție cu trei bolnave, una cleptomană, una bigotă și alta nu mai știu ce (rromă), tot nebună, sub supravegherea unei pseudo-doctorițe, de fapt o impostoare dependentă de droguri atrasă la sanatoriu de ușurința cu care și-ar putea procura morfină. Li se năzare să plece la Geneva, în fata sediului ONU, cu un jeep dezafectat și culmea, reușesc. Excelent jucată. De văzut.

De la festivalul de teatru de la Brașov:

Portugalia de Egressy Zoltan cu Teatrul Nottara: acțiunea se derulează într-un sătuc din Ungaria, în marea majoritate a timpului în cârciuma satului. Personaje banale, măcinate de ranchiună, fără orizont, între care nimerește un eseist fugit de acasă, de la nevastă, care visează să ajungă în Portugalia, la marginea oceanului și care îi sucește mințile barmaniței, sora patronului. La cârciumă toți cei din sat consumă ”pe caiet”. Povestea se sfârșește tragic, cu o crimă. La final, actorii cântă o melodie de factură neoprotestantă al cărei sens n-am reușit să-l descifrez. În distribuție, printre alții, Catrinel Dumitrescu (rol de nevastă alcoolică), Alexandru Pavel, Luminița Erga. De văzut. (regizor, Victor Ioan Frunza)

Variațiuni pe teme de Kraepelin, de un italian, cu teatrul national Iasi (regizor Alexandru Dabija).

Tema piesei este dominată de maladia lui Alzheimer. Dar eu n-am avut nici o vină și nu înțeleg de ce am fost pedepsit! Joc și scenografie - remarcabile, dar ... Iar mi s-a făcut frică de teatru!

Noiembrie 2015

Cronici, simple cronici V (selecție)

Cronică consolatoare și un pic întârziată

Motto: ”Ies băi, că mâine iar apare în cronică, că n-am fost fair play” -Bazil în timpul meciului, într-un moment de criză (de nervi) Străbună 

Ziua de vineri mi-a început destul de strâmb, așa că n-aveam mari speranțe că se va finaliza glorios. Cu toate astea, după multiple și colorate întâmplări sprințare, avea să se mântuiască apoteotic. Ieșit vineri dimineața cu ceva treabă prin târg, aud la un moment dat scandal pe lângă gară (gara din Brașov). Abia atunci mi-am amintit că era zi de meci, adică de două meciuri legate, însă cel pentru care se răcnea în zonă era România - Ungaria. Pentru că THE OLD FIRM nu prea are audiență în zona locuită de naționalitatea conlocuitoare, ai cărei reprezentanți strigau de zor, ininteligibil, în fața stabilimentului CFR. N-am rezistat tentației de a arunca un ochi critic, de observator fin (sau naș, n-are importanță) asupra măreței și învârtoșatei manifestații naționalistoide. Iată ce am observat, de la un peron distanță: o grupare de găști compuse din cetățeni cu vârste între 18 și 40 de ani, înfășurați în diverse cârpe și fulare în culorile roșu - alb - verde (jucăm cu Italia deseară? a întrebat cineva ), care plimbau de la unul la altul pet-uri ce conțineau un lichid incolor, în timp ce fiecare avea în mână câte o cutie de bere. Când începeau să strige, toți în cor, din gât le ieșeau doar onomatopee grotești. Un chelbos cu ceafa-n trei etaje, cu mai multe fire de păr în barbișonul ce-i acoperea fața lătăreață decât pe dovleac, era probabil un fel de șef peste ei, pentru că, atunci când individul grohăia ceva ridicând pumnul în aer, ceilalți repetau în cor aceleași sunete. Pe unul din steagurile roșu – alb – verde scria ”SEPSISZENTGYORGY” iar în capăt avea un petic albastru cu o dungă galbenă pe mijloc. Aveau băieții un aer eroic, de operetă sau mai bine zis de vodevil, de mai mare dragul. Toți se visau, probabil, martiri în lupta pentru națiune, neapărat cu statuie într-unul din cătunele din Harghita și Covasna, pe unde și-a rupt gâtul foamea dar urlă naționalismul prin vasele sanguine. ”Niceodato, romanol niceodato” sunt singurele cuvinte pe care le-am înțeles din răcnetele lor, dar asta doar pentru că posed o intuiție care, uneori, mă ajută. Pe la 12.38 a ajuns în gară trenul special de la Budapesta care ducea spre București coloana principală și cam nespălată, dacă e să fim corecți, a ultrășimii maghiare, genuine de data aceasta. S-o fi lăsat cu pupături și lacrimi emoționale pe partea trenului pe unde s-a urcat contingentul secuiesc (la beție, adeseori, se lasă cu lacrimi nostalgice), dar nu bag mâna-n foc, că eu admiram floarea maghiarimii de pe cealaltă parte. O floare slinoasă, cu predispoziție spre obezitate și cu părul ras de pe gulie!

Am recurs la această introducere ca să mai îndulcesc amarul poveștii ce va urma. Pentru că ne-au bătut juvenilii vineri seara de ne-au îndoit. Au fost mai disciplinați decât Wehrmacht-ul în primele zile ale invaziei în Rusia. Cu ”oligarhul” Aldescu în poartă, mai mereu în calea șuturilor expediate de țurloaiele Străbunilor, cu Bazil în centrul apărării, cu Raul și Rasca man (de menționat două driblinguri de finețe asupra lui Soco Sorini), soldați disciplinați și eficienți (ce ziceam acum ceva vreme despre privirea albastră a lui Raul?), cu Nădălin mult mai calm și mai eficient (vreo cinci goluri, trei din șuturi în forță), cu Andrei tehnic și inspirat, cu Julian ”rupător” de serviciu (mai mult viciu) și cu Emi poor Emi timid dar bun pe postul lui de fundaș stânga, au reușit, în sfârșit, să câștige la 6 goluri diferență, reproșându-ne că nu știm să pierdem. Au avut dreptate, nu prea mai știm, având în vedere că outdoor sunt la abia a doua izbândă iar nouă începuse să ni se aplece de la gustul dulce al victoriilor repetate și care păreau că nu se mai opresc. Ar fi și câteva circumstanțe atenuante în ceea ce ne privește pe noi, Străbunii. În primul rând am jucat 7 la 7, lucru ce ne-a dat peste cap tactica. Apoi a lipsit Oprică, plămânul echipei, fapt ce s-a simțit din plin, cu toată infuzia de tinerețe reprezentată de Paul Plotogea (s-a accidentat, recidivă a rupturii de ligamente veche de un an de zile), Vasile Ionel și Geo Macaveiu. În locul lui Oprică, la mijloc, a urcat Xavi (Mihai Nica), părăsindu-și însă postul din apărare și asta s-a simțit cu vârf și îndesat, Sebi rămânând de cele mai multe ori singura și ultima redută în fața năvălirii juvenile. Internaționalul brănean Cătălin Plotogea împreună cu Soco Sorini și cu mandea ne-am dorit victoria dar probabil că nu suficient.

După terminarea meciului de tradiție săptămânală, ne-am echipat ”în civil” și ne-am deplasat spre o locație unde a avut loc o întâlnire de lucru, tovărășească și culturală în același timp, în urma căreia s-a constatat unanim că echipa națională de fotbal a României trăiește, ba chiar foarte bine, că Pițurcă e totuși în stare să trimită în teren jucătorii cei mai buni pe care îi are țara și că timp de 90 de minute ungurii n-au avut nici o ocazie de gol, nu că n-ar fi vrut, dar au fost cam obraznici și ai noștri au considerat că au nevoie rapidă de o intervenție chirurgicală pentru a li se extrage ideea de fotbal din creier, atât jucătorilor cât și mulțimii de manelino ce au jucat, foarte prost și fără talent, rolurile de suporteri.

Harom nula, ember! 
8.09.2013

Cronică pluvială

Motto:
”Acea grindin-oţelită înspre Dunăre o mână,
Iar în urma lor se-ntinde falnic” ... furia Străbună! din Scrisoarea a III-a de Mihai Eminescu, plus un mic adagio aproape nevinovat.

Ieri seară am avut confirmarea unui fenomen care până atunci nu depășise statutul minor de bănuială. Cu woodoo nu-i de joacă! Și nici cu previziunile clarvăzătorului Bujor! Așa cum informam în avancronică, distinsul meu prieten și-a sacrificat joi seara 0.5 min din zestrea abonamentului său de mobil (poate o fi primit vreun bonus, cine știe?), pentru a-mi da de știre că ... o să plouă. Tot în avancronică aminteam de un număr considerabil de entități cvasi-depersonalizate, care au solicitat imperativ lichidul ăla incolor fără de care, spun cercetătorii, viață nu e. Ei bine, ieri seară pe la 18.27 h, rulam agale spre ”micul orășel de munte” pentru a răspunde convocării, numită și ”Chemarea Străbunilor” (de Jack London). Ca orice bun localnic, apropiindu-mă de urbe am căutat cu privirea-mi mioapă Măgura, care însă lipsea din peisaj. Am crezut în prima fază că am greșit drumul. Apoi m-am gândit că, în urma regionalizării sau a intervenției unor grupuri de interese oculte, o fi fost exclusă din geografie. Când am ajuns în minuscula localitate ce se află, complet inutil și fără sens, la 5 km est, a început timid să picure. Pe la sere (mă rog ...) a început să cadă apă din cer. Pentru că nu era ploaie. Ploaia înseamnă picături mai mici sau mai mari, ori ce-am văzut aseară era o cascadă, un fluviu ce curgea vertical. Când am ajuns ceva mai sus de casa pe care scrie RATHAUS m-am uitat în stânga spre ”stradă Năsâpului”, căreia i se mai spune și Grand Canale, și mi-am zis cu obidă: Ce fain de cei ce locuiesc pe-aici. La fiecare ploaie li se împrospătează apa din piscinele din pivniță! Să tot înoți! Bașca, că au posibilitatea de a practica pescuitul de agrement și relaxare direct de la geamurile camerelor de la stradă!
Când am ajuns la ”stadion” am dat de amicul Cătălin Plotogea, internaționalul brănean. Noi venim primii vinerea la derby, nu că ne-am încălzi mai greu sau din cauza ”etății”, dar așa, ca să mai schimbăm o vorbă, o impresie, niște păreri competente, d-aia. Primul lucru pe care l-am făcut după ce-am ajuns, a fost să verificăm starea gazonului de pe Anfield și, surpriză, se prezenta excelent. Pe drumul Hălchiului dacă căzuseră câteva picături. Cer înnorat, vreo 18 grade în aer, condiții excelente pentru marea confruntare săptămânală, numită generic THE OLD FIRM.
În echipa Străbunilor aveam ceva probleme. Eram doar cinci. Sebi, Xavi (Mihai Nica), Oprică, și noi ăștia de-am ajuns primii. Am primit însă un ajutor, nesperat și care se va dovedi decisiv, de la adversari. Nădălin a venit la la meci cu Vladi Vlădău, stranier de mare valoare, pe care l-am legitimat urgent pe perioada în care se va afla pe aceste meleaguri de poveste (de groază). La Tinerei formația, aproape completă: Dan Aldescu - cu un deget în rk, Rasca man -bine înfipt în ”ghete” și cu o poftă de joc de excepție (despre talent mai de vale), Bujor - cu un debut energic, Bazil și Ovidiu - gata de fapte mari, Julian - care a evoluat la noi în primele minute, cât a fost Oprică să-și schimbe ”mergătorii”, și Nădălin. Am început tare de data asta, astfel că am ajuns rapid la 4-1 pentru noi (golul lor i-a aparținut lui Rasca man: privire rece, hipnotică, de oțel, spre Sebi, execuție seacă, fără milă). Atunci s-au trezit și ei și în scurt timp s-a făcut 5-4 (din nou gol Rasca man, cu capul după o săritură în contratimp; aici nu știu dacă a fost talent sau întâmplare, rămâne să ne informeze personal). A fost momentul în care am dat drumul la ceea ce se cheamă ”mașina de tocat Străbună”, un fel de tiki taka autohtonă. S-a făcut 7-5, 8-6 și în final, 11-7! O nouă victorie Străbună, am și uitat a câta. E fain să câștigi, normal. Dar ceva nu înțeleg la bravii noștri adversari. De când am început să jucăm afară s-a întâmplat ceva la ei. Loturile sunt extrem de echilibrate, de aceeași valoare. Diferența rezultă din faptul că ei nu se pot concentra, nu se pot aduna la greu. Practică un joc dezordonat, nu-și respectă posturile, nu-și acoperă golurile în apărare. Se lansează în șarje individuale, eroice, dar sterile. Se lasă prea ușor pradă nervilor. Poate că ar trebui să fie ceva mai disciplinați. E doar o sugestie, nu o lovitură de măciucă.
P.S. 1 Îi transmit pe această cale unui talentat și binevenit confrate în ale cronicii, că pantalonii aceia ai lui ”cel Alb” sunt colanți toată ziua, nu din piele cum eronat a informat. E doar o banală și lipsită de însemnătate observație.
P.S. 2 Îi propun aceluiași confrate să organizăm împreună o gală pugilistică între ”cel Alb” și Stan pățitu'. Cel puțin una din cele două părți e de acord cu ideea. Ar fi de acord și ca regulamentul confruntării să permită mușcătura ca procedeu de anihilare a inamicului. Aștept o reacție din partea confratelui.

24.08.2013 

Cronică aniversară

Motto: ”E clar! Nu se pricepe! Îl fac pianist!” -din învățăturile lui (nea) Goe către fiul său Victor.

Inevitabilul s-a produs. Marea și tradiționala competiție sportivă, cunoscută plebei sub numele de THE OLD FIRM, și-a consumat vineri seara cea de-a 52-a ediție. Adică a împlinit fix un an, în decursul căruia în fiecare seară de vineri un grup compact de sportivi (cam tomnatici pe alocuri, ca să fim drepți) și-au etalat talentele, individuale și la grămadă, în domeniul celui mai iubit și mai la îndemână sport, Măria Sa Fotbalul. Partide dramatice, victorii în ultima secundă, surclasări umilitoare, egaluri de mare luptă, perioade de formă maximă pentru una dintre echipe, aparent interminabile, răsturnări de scor spectaculoase, toate aceste condimente și picanterii au colorat confruntările săptămânale dintre Străbuni și Youngers. Devenit tradițional și de mare notorietate încă de la primele meciuri, acest eveniment ”municipal” (de talie mică) a reprezentat o inspirată și de mare efect convergență între sport și cultură, întotdeauna meciul de fotbal fiind urmat de un cenaclu solid de durată variabilă. Nici meciul aniversar de vineri 13.12.2014 n-a făcut excepție de la această regulă. Pe teren s-au impus din nou Tinereii la un gol diferență, după un meci de mare luptă. Echipa Străbună avea următoarea componență: Sebi în poartă, internaționalul brănean Cătălin Plotogea, Soco Sorini, Geo (excelent pe faza defensivă), Bazil și cu mine. Înainte de începerea meciului s-a prezentat la fața locului și cetățeanul sovietic Volodea der Rus, recent întors din exil, dar căruia ”statul sovietic” (forurile superioare, ministrul de finanțe Dana, etc) nu i-a acordat, încă, drept de joc, așa că ciolovecul ne-a privat de prezența sa ca stâlp al apărării Străbune. La Juvenili inflație de talente și efectiv! Au fost prezenți Nădălin, Rasca man (un gol de senzație, șut necruțător la vinclu după o privire scurtă de evaluare a poziției lui Sebi), Raul (portar în ultimă instanță), Julian, Emi poor Emi, Bujor și, spre surpriza unanimă, El Goe bancherul atomic, care a fost văzut în ultimul timp mai rar decât dropia de Bărăgan. Și nu numai că a venit, dar n-a venit singur ci însoțit de Victor, fiul său, lovindu-ne pe noi ăștia mai experimentați din nou la coarda sensibilă. Printre miile de spectatori prezenți la meci a fost semnalat Radu (care se poate spune că a jucat la noi; ne-a ajutat decisiv la unul dintre goluri conversând pe îndelete cu unchieșul său Raul, în așa fel că acesta din urmă a fost extrem de contrariat văzând mingea în plasa porții pe care o păstorea în acel moment), precum și domnișoara (șagunistă) Anca Grama venită pentru a-i ridica moralul lui Dan Rascarache. Cred că i-a făcut și ceva farmece, având în vedere reușita uimitoare de la golul descris ceva mai sus. La final, rugat fiind să desemneze MVP meciului, micul suporter Victor Cârstoloveanu l-a indicat cu o precocitate și siguranță demne de cei mai mari specialiști în domeniu, pe purtătorul tricoului portocaliu cu numărul 14 (la fel ca Johan Cruyff) din echipa Străbunilor, provocându-i bunului său tată reacția din motto.
LA MULȚI ANI THE OLD FIRM!!!

Cronică de victorie, dar mai ales de cenaclu (nesemnată)

Motto: fără motto, din motive obiective
Acum vreo zece zile, cam la două după apariția ultimei cronici, m-am trezit cu un telefon suspect. O damă cu o voce în tonalități joase și rugoase, s-a recomandat cum că mă sună din partea unui ONG cu un nume bizar, din altă limbă, și fără alte finețuri, s-a apucat să mă ia la diverse întrebări: cum că eu sunt ăla de fac cronici în fiecare săptămână? -eu doamnă, dar în ultimul timp numai când câștigăm. Că îi cunosc pe toți cei cu care joc? ”Da, normal că-i cunosc.” ”Și pe Nădălin?” În acest moment am devenit vigilent și i-am cerut să-și mai spună o dat numele și din partea cui vorbește. ”Pir poten” -mi-a zis. ”Cineee?” ”Patru labe, în traducere”! ”Aha, adică una dimineața, una la prânz și două seara!” - i-am replicat doct. ”E vorba de protecția animalelor!” mi-a urlat, și am tras concluzia că are șmirghel în loc de corzi vocale, după care a m-a mitraliat cu circa 10 întrebări pe secundă: unde stă Nădălin, dacă e băiat de familie, cum l-a chemat ”de fată”, câți câini a mai avut până acum, și alte d-astea. I-am închis, nervos, telefonul, nu înainte de a-i sugera să se apuce de o meserie serioasă, vidanjoare parcă. Scăpase omul la nervi o amărâtă de propoziție, devenită motto de cronică, și l-au și luat șacalii în vizor. M-am enervat așa de rău că, în lipsă de câine, mi-am luat la bătaie perușii, unul alb cu albastru și altul complet chel, care ciripeau total inofensiv în colivia de pe balcon. Nu-i de mirare în aceste condiții că nu-mi mai arde de motto-uri și că am sărit peste cronica de săptămâna trecută (ne-au bătut juvenilii cu 4-3). Noroc că ne-am reabilitat vinerea asta, când am câștigat din nou. A fost cel mai corect și mai pătruns de fair play meci din istoria zbuciumată a THE OLD FIRM. Pentru prima dată am beneficiat de serviciile unui arbitru competent, domnul Florin Dumitrescu (domnul, că așa ne adresăm noi arbitrului, în spirit britanic, nu ca pe târla lui Mitică). E de la sine înțeles că, la nivelul ierbii, nu s-a mai auzit nici musca. Toată lumea și-a văzut, exemplar, de joc iar domnul arbitru a fluierat de vreo zece ori în tot meciul.
Odată terminată activitatea sportivă, ne-am dedicat total și hotărât culturii. La ora 22 urma să înceapă Olanda – Spania la CM din Brazilia. Asigurarea materială s-a executat în timp record (mici, brânză mușchiuleț afumat, bere – cam puțină, vin, apă minerală), ne-am deplasat apoi la Arenele Iatan unde am început să privim, cu maxim profesionalism, meciul. Participanții au fost următorii: Florin, So, Bujor, internaționalul brănean (șofer), Gemil, Iulia. Gabi și Adi Iatan, Raul și Nădălin. S-au deschis și pariurile. Eu am mers cu Olanda la victorie cu 3-1 (miza a fost 5 lei de căciulă). În buna tradiție lansată în meciul de deschidere, arbitrul face cadou Spaniei un penalty. Bate Alonso și scorul era 1-0. Se părea că tiki taka va triumfa din nou. Aproape de pauză van Persie a hotărât că e momentul să-l mai uităm pe van Basten și să-l băgăm și pe el în seamă când vorbim despre jucători olandezi de geniu: Blind a centrat aproape de pe tușa stângă, de pe la 35 de metri de lina de fund, cam pe la marginea careului de 16 metri, fix în locul de întâlnire al vârfului olandez cu istoria. A urmat un plonjon de gazelă africană, cu acea senzație de imponderabilitate în punctul de amplitudine maximă, ce durează cât o clipire de geană, cât să fie percepută de retină. Mingea lovită de capul batavului a luat înălțime, l-a depășit pe Iker și s-a oprit în plasă, cuminte și ascultătoare ca orice copil bine crescut. Pauză. Bere, mici și iar bere. Nu începe bine repriza a doua că Robben face 2-1, nu înainte de a înșira apărarea spaniolă ca pe mărgele. În acel moment rezultatul pe care pariasem eu era ultimul rămas în joc. N-a durat mult și s-a făcut 3-1 (fault la portar iertat, probabil, de arbitru în compensație cu penalty-ul din prima repriză). M-am ridicat în picioare victorios, sub privirile pline de pizmă ale comesenilor. Doar Raul părea că se bucură pentru succesul meu. Părea, însă. Pentru că la faza golului patru al olandezilor, când ”san Iker” a făcut pe șmecherul, preluând în careu, mult prea lung, o minge pe care până și Bănel a înțeles că-i mai sănătos s-o pleznești în tribună, în plopi, pe miriște, oriunde altundeva decât în propria poartă sau în picioarele vârfului advers, mai ales când vârful se numește van Persie, ei bine Raul a izbucnit în urale împreună cu întreaga asistență, jubilând nu pentru golul olandez cât pentru ieșirea mea, glorioasă, din postura de câștigător al potului. Golul de 5-1 n-a mai interesat pe nimeni. Jocurile fuseseră făcute, banii revenindu-i gazdei, conform unei cutume de pe vremea când vedeam meciurile campionatului mondial ”la ruși”.
P.S. 1 Meciul s-a terminat la miezul nopții, ceea ce se traduce printr-un cenaclu prelungit mult peste termenul convenit de comun acord între mine și internaționalul brănean, lucru care a fost consemnat în mod special de ”șoferul” de vinerea trecută.
P.S.2 Cronica apare atât de târziu din cauză de o nuntă cu tămbălău.
P.S. Nu semnez cronica asta. N-am chef să mă amendeze (mai știu eu cine?) că mi-am bătut perușii!

Adrian Ioan Lupu (na, că mi-a scăpat)
16.06.2014