În Ucraina III

III (Turism de circumstanță)

Se făcu dimineață, a doua care mă găsea în Sighet. Cum hotărâsem să nu ratez nici un obiectiv turistic pe care urma să-l întâlnesc în cale în aceea zi, la ora 9 terminasem tabieturile matinale și mă îndreptam către primul muzeu: Muzeul Memorial al Victimelor comunismului și al Rezistenței, găzduit de fosta închisoare. Situată în plin centru al orașului, chiar lângă Judecătoria Sighet, celebra pușcărie a fost construită în 1897 în timpul lui Franz Iosef. Este o clădire masivă, în formă de T, a cărei arhitectură n-a fost neglijată de constructori, celulele fiind amplasate la parter și pe două etaje. Muzeul nu are ca temă doar istoria proprie, ci prezintă o imagine generală a gulagului românesc. Emoționant, cel puțin pentru mine, a fost momentul în care am intrat în celula în care a murit Iuliu Maniu - o încăpere îngustă de doi metri și lungă de trei metri, cu un geam ce dă spre curtea interioară a închisorii, un pat de fier cu o saltea umplută cu paie și o găleată cu capac de lemn. De asemenea celula în care a fost întemnițat și a murit Gheorghe Brătianu (deși a murit în aprilie 1953, în august 1953 i-a fost majorată pedeapsa cu 60 de luni!!!!). La fel, celebra ”neagră” de la Sighet, celula de recluziune în care lumina intra de două ori pe zi, prin vizeta prin care gardianul îi arunca deținutului mâncarea. Trebuie avut în vedere că în această clădire au fost întemnițați, după 1950, două sute de foști miniștri, parlamentari, ziariști, militari și clerici ai României interbelice. Printre temele prezentate în muzeu mai sunt: Colectivizare, Rezistență și represiune, Munca forțată (cu fotografii inedite de la Canal și din lagărele din Deltă), Represiunea împotriva Bisericii, etc. O interesantă și necesară incursiune în coșmarul reprezentat de regimul comunist, o piedică în calea uitării. Singurul moment de destindere din timpul vizitei l-am avut când am intrat într-o încăpere în care se afla o bibliotecă în vitrina căreia se aflau almanahuri din ”iepoca de aur”, celebrul pește de sticlă, discuri de vinil Electrecord cu cântece patriotice (”marfă greu vandabilă”), până și o cutie de bere care avea îndepărtată partea superioară și servea drept suport pentru creioane și pixuri Flaro (chestie de fiță maximă înainte de 1989). Lângă bibliotecă se afla o plasă de sârmă cu două sticle de lapte, din cele lăsate de cu seara înșirate la ușile magazinelor alimentare din ”epocă”, un reșou artizanal și alte ”vestigii dispărute” ale acelei perioade. 

Celula în care a fost închis și a murit Iuliu Maniu

Al doilea obiectiv vizitat la Sighet a fost Casa memorială Elie Wiesel. Cu această ocazie am aflat că în mai 1944 în Maramureș trăiau patruzeci de mii de evrei, dintre care o bună parte țărani, ocupație mai mult decât rară la ”poporul ales”. Atunci, în mai 1944, treizecișiopt de mii dintre ei au fost ”invitați” într-o călătorie pe cheltuiala statului german (mărinimos, nimic de zis), până într-o localitate din Prusia Orientală cu un nume anonim și banal la aceea vreme: Auschwitz. De acolo s-au întors cam două mii. Printre ei și Elie Wiesel. Timp de zece ani n-a putut să vorbească sau să scrie despre teribila experiență trăită (mama și sora lui au fost exterminate în lagăr). Abia în 1958 scrie nuvela autobiografică Noaptea, în care povestește atrocitățile trăite, fiind prima mărturie scrisă de un supraviețuitor al infernului de la Auschwitz. Din păcate, cartea nu putea fi cumpărată de la muzeu.

Casa memorială Elie Wiesel

Cu Casa memorială Elie Wiesel epuizasem obiectivele importante de vizitat în Sighet. Ar mai fi fost cimitirul săracilor, unde a fost îngropat (fără a i se cunoaște însă mormântul) Iuliu Maniu, dar se făcuse destul de târziu, așa că am preferat să mă urc în mașină și să pornesc către casă. Am ales același traseu pe care venisem cu două zile mai înainte. Odată intrat pe valea Izei, intri și în împărăția lemnului cioplit. Apar porțile maramureșene, sculptate cu meșteșug, cu mai multe sau mai puține ornamente (cele mai spectaculoase fiind lanțurile din lemn), în funcție de cât de înstărit se arată a fi proprietarul. Apar bisericile de lemn, cu turlele piramidale ascuțite și înalte, apar pomii din curți împodobiți cu veselă de bucătărie (oale, crătiți, tigăi etc), semn că în casa respectivă trăiește o fată bună de ... măritat iar părinții vestesc eventualii pețitori că se pot baza pe o zestre consistentă. Din păcate, frumusețea locului e stricată de viloaiele de neam prost, apărute recent, zugrăvite în cele mai turbate și nepotrivite culori, aparținând ”diasporei căpșuniste”. De la verde pășunist la roz ciclam, aproape reflectorizant, până la vânăt ”lovitură de baros„ paleta cromatică a acestor case nu iartă nici o nuanță din cele care fac de regulă ochiul să lăcrimeze. Peisajul e salvat însă spectaculos de Mănăstirea Bârsana, care candidează cu șanse mari la localizarea gurii de rai evocată în Miorița. Acolo totul este liniște și armonie, e locul perfect pentru rugăciune și smerenie. Începând cu poarta, continuând cu biserica, muzeul, pavilionul unde se țin probabil slujbele vara, chiliile sau podul de peste micul iaz cu păstrăvi, toate sunt construite din lemn, într-o armonie deplină. Eram pentru a treia oară acolo și am avut din nou senzația de încărcare cu energie ca și în precedentele vizite.

 Mănăstirea Bârsana

Drumul trece apoi prin Bogdan vodă, locul de origine al primului domnitor descălecător al Moldovei, urcând spre dealul Ștefăniței de unde începe coborârea în ținutul Năsăudului. La vreo cincisprezece kilometri înainte de Salva, care e practic lipită de Năsăud, se ajunge în comuna George Coșbuc, inițial numită Hordou, vestită datorită faptului că acolo s-a născut marele poet.
”Prin vaduri ape repezi curg
Și vuiet dau în cale (corect,râul Sălăuța),
Iar plopii-n umedul amurg
Doinesc eterna jale (am ajuns pe la prânz, așa că ...).
Din loc în loc se împletesc
Cărări ce duc la moară (din nou corect),
Acolo mamă te găsesc
Pe tine-ntr-o căscioară”.
Cu siguranță casa memorială nu e ”căscioara” din poezie. Pentru că e o casă solidă, spațioasă, așa cum se cuvenea să fie o casă parohială, tatăl poetului fiind preot. Custodele muzeului m-a lămurit că, ”căscioara” se afla pe malul râului, lângă moara aparținând de asemenea familiei poetului. În muzeu se pot vedea copii după manuscrisele ”Poetului țărănimii”, scrise cu o caligrafie uimitoare, mobilier și unelte de gospodărie din secolul XIX.
Mi-am continuat apoi drumul prin Salva, Năsăud și apoi spre Bistrița. La nici doi kilometri de Năsăud o altă plăcuță indicatoare: Cartierul Liviu Rebreanu. Și imediat o alta pe care scrie Casa memorială Liviu Rebreanu. Construit în pantă, la câțiva metri deasupra șoselei, complexul muzeal constituit din casa propriu-zisă și un pavilion, se bucură de o priveliște superbă: la dreapta se întinde satul, numit în realitate Prislop (fără nici o legătură cu pasul cu același nume), în față și la stânga dealuri, unele împădurite, cu mici căsuțe din lemn pentru înnoptat la vremea cositului și pentru depozitarea fânului, din loc în loc. Eram în satul lui Ion al Glanetașului! De altfel custodele muzeului cu asta și-a început prezentarea. M-a oprit în prispa casei și, peste drum, mi-a arătat o parcelă de pământ, cam de dimensiunea unei gospodării, pe care s-a aflat casa Anei și a lui Ion, în realitate căsătoriți și având împreună șase copii, Ana supraviețuindu-i lui Ion. Ana (Radovinca pe numele ei adevărat) a trăit până în 1973 și, întrebată fiind de un grup de studenți veniți în pelerinaj în sat cât timp era încă în viață, ce părere are despre roman, deși nu era o femeie vorbăreață, le-a spus că ”domnișorul Liviu a făcut un lucru bun, dar nu trebuia să mă spânzure”. În interior s-a păstrat mobilierul original, cu biroul unde lucra scriitorul verile pe care și le petrecea în sat. Pe pereți - multe fotografii, printre care și aceea a surorii sale Livia (domnișoara Laura în roman), arătând o femeie foarte frumoasă, și manuscrise (majoritatea în copie) care de asemenea impresionează prin caligrafia impecabilă. Un alt amănunt: învățătorul Vasile Rebreanu (Zaharia Herdelea în roman), tatăl prozatorului, a fost coleg de bancă la gimnaziul din Năsăud cu George Coșbuc. Desigur, toate informațiile le am de la excelentul custode al muzeului. În cealaltă clădire se află o mică sală de conferințe de 60 de locuri în care, pentru grupuri anunțate din timp, se proiectează filmele făcute după romanele marelui prozator. Filmele se găsesc într-o mică arhivă pe role de celuloid, nu în format digital, așa că pentru proiecții trebuie anunțat din timp operatorul din Năsăud. La etaj sunt exemplare din primele ediții ale romanelor lui Rebreanu precum și o mică expoziție etnografică.
Se făcuse aproape patru după amiaza și mai aveam de mers cel puțin patru ore până acasă. Am salutat amabila gazdă (pe care, dacă ar fi fost după mine, l-aș fi lăsat să povestească la nesfârșit) care nu m-a lăsat să plec fără să-mi scriu impresiile vizitei în registrul aflat la ieșire. Grea misie, dacă vrei să eviți banalitățile!
Am ajuns acasă seara, târziu. Dar a meritat!

 Casa Memorială George Coșbuc

 

Casa Memorială Liviu Rebreanu

În Ucraina I și II

I

Știe toată lumea că lunea e o zi penibilă în care te poți aștepta la orice! Personal, de când mă știu, nu mi s-a întâmplat nimic pozitiv în ziua de luni. Astfel că săptămâna trecută, când am aflat că trebuie să-mi fac rapid bagajele pentru o delegație de trei zile, din care una în Ucraina, nu m-am mirat de fel. M-am rotit, m-am învârtit, dar n-am putut evita plecarea. Așa că pe la 14.00 plecam din fața blocului pe drumul Sighetului. Obiectivul final era undeva la 140 de kilometri la nord de Sighet, așa că mi-am fixat ”tabăra de bază” în acest oraș. Am mai avut o dată plăcerea de a-l vizita acum vreo șapte ani. Atunci am fost cu un prieten, tot în delegație, care avea o bogată experiență de turist în zonă. Ne-am cazat atunci la pensiunea Iurca de Călinești, locația fiind revendicată și obținută de descendentul direct al lui Iurca, un maramureșean înnobilat de Matei Corvin. A fost o seară epocală. O chelnăriță blondă și trupeșă s-a îngrijit să nu ne lipsească țuica (aia fiartă în două rânduri) din păhărele ca apoi să mă ”lovească” cu un ciolan afumat imens, însoțit de ceva fasole! Luptă grea și de durată, dar nu m-am lăsat. Aveam de apărat un blazon, un prestigiu! Nu se făcea să capitulez. Prietenul cu care eram era bucureștean (vă dați seama!) și nici în fața moroșenilor ”nu mă puteam așa de ieftin compromite”. Vă rog să nu mă întrebați de calitatea aerului din camera în care mi-am petrecut noaptea respectivă! M-am trezit în dimineața următoare și ăsta e singurul lucru demn de semnalat. Cum la prima vizită nu am avut nimic de reproșat, am ales și de această dată pensiunea Iurca de Călinești drept reședință pentru două nopți.

Cel mai mare inconvenient al unui drum în Maramureș în general și la Sighet în special, e că ai permanent impresia că nu se mai termină. Înseamnă cam șapte ore de condus efectiv. Am ales ruta cea mai scurtă și, în același timp, cea mai pitorească. Adică prin Târgu Mureș, Reghin, Bistrița, Năsăud și peste munte, în Maramureșul istoric, pe valea Izei. Adică Bogdan vodă, Bârsana etc. E un drum de 450 km, interminabil! Pe ”direcția dus” n-am ce povesti. S-a întunecat pe la Bistrița și singura conversație, și aia cvasi-solitară, am avut-o cu persoana de sex feminin incontestabil care îmi vorbea, uneori impertinent, din GPS. A fost mai ceva ca o soacră, având tupeul de a mă atenționa și atunci când depășeam viteza ”regulamentară”. Nu ascund că la un moment dat am încercat să interacționez cu device-ul, la un nivel de civilitate al conversației foarte scăzut. După cinci ore de condus fără pauză și când bănuiești că mai urmează încă vreo două, cel puțin, poți reacționa reprobabil, asta ca să fiu îngăduitor, că e vorba de mine doar.

Ajuns într-un final la destinație, m-am cazat și am coborât la restaurantul tradițional pentru că simțeam în stomac un gol abisal. Nu m-am repezit la ciolan, pentru că nu mă simțeam pregătit psihic, așa că am acceptat sugestia chelnărului, anume, ceva cărnărie afumată ”tradițională”. Mi-a adus o tigaie în care înotau în untură topită cârnați, coaste și ceafă toate de porc, o bombă de colesterol, însoțită de un bol cu sos de hrean. În ochii unui nutriționist ce aveam în față ar fi putut însemna o tentativă de crimă. Am făcut abstracție de aceste amănunte futile și am înghițit tot, ca un copil cuminte, după care am urcat în cameră, un duș scurt și la somn.

A doua zi la 7 eram la mic dejun. Îmi planificasem o jumătate de oră pentru masă și programarea GPS-ului. Cu masa m-am descurcat în baremul auto-impus. Cu GPS-ul nu m-am înțeles. Într-un târziu mi-am dat seama că nu avea descărcat soft-ul pentru Ucraina, motivul pentru care îl luasem cu mine, că în țară mă descurc lejer fără, ba mai mult mă încurcă. N-aveam la mine nici o hartă, așa că m-am dus la prima benzinărie pentru a cumpăra una. Normal, firesc chiar pentru patria noastră, nici vorbă de harta rutieră a Ucrainei. Am găsit în schimb harta turistică a Greciei, a Italiei (că doar Sighetul se află la granița cu aceste țări!) și a Europei, dar acesta din urmă destul de vagă. Avea însă trasată ruta pe care trebuia să merg. Ca o paranteză, întrebând de cea mai apropiată benzinărie un taximetrist sighetean, acesta a observat că am GPS și m-a întrebat de ce mai am nevoie de hartă în aceste condiții. I-am explicat că nu avea încărcat soft-ul rutier al Ucrainei, la care el s-a și repezit în mașina lui, de unde s-a întors cu aparatul lui, oferindu-mi-l pentru ziua respectivă, cu condiția ca eu să i-l las pe al meu, urmând ca seara să refacem schimbul! Așa a aflat omul că nici al lui nu avea descărcat softul cu Ucraina. Gestul însă mi-a impus, mai ales că venea din partea unui reprezentant al uneia dintre cele mai ”speciale” categorii dintre profesiunile liberale din orice oraș al țării.

Pe la zece, cu două ore mai târziu decât îmi propusesem, am trecut Tisa, pe un pod lat cât să încapă o mașină mică, în Ucraina. La graniță am fost aproape ignorat, pentru că intrasem cu un ”cârd” de alte cinci mașini cu număr de Maramureș, care mergeau la ”micul trafic”, adică după combustibil și cumpărături zilnice, totul în Ucraina fiind cu aproximativ 30% mai ieftin decât în scumpa noastră patrie. N-am ieșit bine din vamă că am dat de prima ”crevasă”. Mă avertizaseră vameșii români că ucrainenii aveau drumuri de jale și iată că amortizoarele mașinii erau ”testate” la primul contact cu țara vecină.

Pensiunea Iurca

În stânga fotografiei, chelnărița blondă de la Sighet

II

Am ieșit la drumul principal din localitatea Slatina, care scrisă cu litere chirilice n-are nici un haz, și ”i-am dat talpă”. Senzația pe care am avut-o prima dată când am fost în Ucraina, acum patru ani, a fost că m-am întors în timp zece ani. Acum, parcă m-am întors paisprezece ani. Drumuri extrem de proaste, indicatoare din loc în loc, sate interminabile, care la noi ar fi fost probabil municipii. Din loc în loc apar însă niște biserici de o frumusețe amețitoare. Zugrăvite în albastru deschis, cu cupolele în verde, auriu sau roșu, într-o armonie perfectă cu peisajul muntos pe care îl străbăteam. Urcam pe șosea în amonte, paralel cu Tisa. Am trecut munții și am dat de Prut, ca apoi să mă întâlnesc cu partenerii ucraineni la Nadvirna (doar pentru statistică, nu că ar interesa pe cineva). 140 de km în trei ore și ceva! Trec peste tratativele plictisitoare. De reținut doar dezamăgirea (chiar disperarea) profundă a inginerului de treizeci și ceva de ani, singurul care vorbea engleza, cu privire la modul în care se mișcau lucrurile în țara vecină. Mi-a declarat că ar părăsi oricând Ucraina fără urmă de remușcare. Dar și ”filmul” ăsta îl mai văzusem tot cu vreo cincisprezece ani în urmă. Parcă mă priveam în oglindă peste timp. La întoarcere am greșit drumul și m-am abătut prin stațiunea alpină Bukovel. Era bine ”garnisită”, cu vreo patru pârtii de nivelul Sulinarului, cu telescaune, părea dotată civilizat. Chiar din mers, pot spune că nu era lipsită de interes. Probabil mult mai ieftin decât în Poiană (am luat o locație la nimereală) și cu persoane de gen feminin cel puțin interesante ca aspect! Seara târziu, după ce am așteptat ”un schimb de tură” la una din vămi, am ajuns la Sighet. M-am încumetat la ciolanul ”regulamentar”, servit dezosat de astă dată, și la somn. Urma o zi în care n-aveam altă treabă decât să mă întorc acasă și în care mă hotărâsem să devin turist!

Bukovel

Nadvirna