În Ucraina I și II

I

Știe toată lumea că lunea e o zi penibilă în care te poți aștepta la orice! Personal, de când mă știu, nu mi s-a întâmplat nimic pozitiv în ziua de luni. Astfel că săptămâna trecută, când am aflat că trebuie să-mi fac rapid bagajele pentru o delegație de trei zile, din care una în Ucraina, nu m-am mirat de fel. M-am rotit, m-am învârtit, dar n-am putut evita plecarea. Așa că pe la 14.00 plecam din fața blocului pe drumul Sighetului. Obiectivul final era undeva la 140 de kilometri la nord de Sighet, așa că mi-am fixat ”tabăra de bază” în acest oraș. Am mai avut o dată plăcerea de a-l vizita acum vreo șapte ani. Atunci am fost cu un prieten, tot în delegație, care avea o bogată experiență de turist în zonă. Ne-am cazat atunci la pensiunea Iurca de Călinești, locația fiind revendicată și obținută de descendentul direct al lui Iurca, un maramureșean înnobilat de Matei Corvin. A fost o seară epocală. O chelnăriță blondă și trupeșă s-a îngrijit să nu ne lipsească țuica (aia fiartă în două rânduri) din păhărele ca apoi să mă ”lovească” cu un ciolan afumat imens, însoțit de ceva fasole! Luptă grea și de durată, dar nu m-am lăsat. Aveam de apărat un blazon, un prestigiu! Nu se făcea să capitulez. Prietenul cu care eram era bucureștean (vă dați seama!) și nici în fața moroșenilor ”nu mă puteam așa de ieftin compromite”. Vă rog să nu mă întrebați de calitatea aerului din camera în care mi-am petrecut noaptea respectivă! M-am trezit în dimineața următoare și ăsta e singurul lucru demn de semnalat. Cum la prima vizită nu am avut nimic de reproșat, am ales și de această dată pensiunea Iurca de Călinești drept reședință pentru două nopți.

Cel mai mare inconvenient al unui drum în Maramureș în general și la Sighet în special, e că ai permanent impresia că nu se mai termină. Înseamnă cam șapte ore de condus efectiv. Am ales ruta cea mai scurtă și, în același timp, cea mai pitorească. Adică prin Târgu Mureș, Reghin, Bistrița, Năsăud și peste munte, în Maramureșul istoric, pe valea Izei. Adică Bogdan vodă, Bârsana etc. E un drum de 450 km, interminabil! Pe ”direcția dus” n-am ce povesti. S-a întunecat pe la Bistrița și singura conversație, și aia cvasi-solitară, am avut-o cu persoana de sex feminin incontestabil care îmi vorbea, uneori impertinent, din GPS. A fost mai ceva ca o soacră, având tupeul de a mă atenționa și atunci când depășeam viteza ”regulamentară”. Nu ascund că la un moment dat am încercat să interacționez cu device-ul, la un nivel de civilitate al conversației foarte scăzut. După cinci ore de condus fără pauză și când bănuiești că mai urmează încă vreo două, cel puțin, poți reacționa reprobabil, asta ca să fiu îngăduitor, că e vorba de mine doar.

Ajuns într-un final la destinație, m-am cazat și am coborât la restaurantul tradițional pentru că simțeam în stomac un gol abisal. Nu m-am repezit la ciolan, pentru că nu mă simțeam pregătit psihic, așa că am acceptat sugestia chelnărului, anume, ceva cărnărie afumată ”tradițională”. Mi-a adus o tigaie în care înotau în untură topită cârnați, coaste și ceafă toate de porc, o bombă de colesterol, însoțită de un bol cu sos de hrean. În ochii unui nutriționist ce aveam în față ar fi putut însemna o tentativă de crimă. Am făcut abstracție de aceste amănunte futile și am înghițit tot, ca un copil cuminte, după care am urcat în cameră, un duș scurt și la somn.

A doua zi la 7 eram la mic dejun. Îmi planificasem o jumătate de oră pentru masă și programarea GPS-ului. Cu masa m-am descurcat în baremul auto-impus. Cu GPS-ul nu m-am înțeles. Într-un târziu mi-am dat seama că nu avea descărcat soft-ul pentru Ucraina, motivul pentru care îl luasem cu mine, că în țară mă descurc lejer fără, ba mai mult mă încurcă. N-aveam la mine nici o hartă, așa că m-am dus la prima benzinărie pentru a cumpăra una. Normal, firesc chiar pentru patria noastră, nici vorbă de harta rutieră a Ucrainei. Am găsit în schimb harta turistică a Greciei, a Italiei (că doar Sighetul se află la granița cu aceste țări!) și a Europei, dar acesta din urmă destul de vagă. Avea însă trasată ruta pe care trebuia să merg. Ca o paranteză, întrebând de cea mai apropiată benzinărie un taximetrist sighetean, acesta a observat că am GPS și m-a întrebat de ce mai am nevoie de hartă în aceste condiții. I-am explicat că nu avea încărcat soft-ul rutier al Ucrainei, la care el s-a și repezit în mașina lui, de unde s-a întors cu aparatul lui, oferindu-mi-l pentru ziua respectivă, cu condiția ca eu să i-l las pe al meu, urmând ca seara să refacem schimbul! Așa a aflat omul că nici al lui nu avea descărcat softul cu Ucraina. Gestul însă mi-a impus, mai ales că venea din partea unui reprezentant al uneia dintre cele mai ”speciale” categorii dintre profesiunile liberale din orice oraș al țării.

Pe la zece, cu două ore mai târziu decât îmi propusesem, am trecut Tisa, pe un pod lat cât să încapă o mașină mică, în Ucraina. La graniță am fost aproape ignorat, pentru că intrasem cu un ”cârd” de alte cinci mașini cu număr de Maramureș, care mergeau la ”micul trafic”, adică după combustibil și cumpărături zilnice, totul în Ucraina fiind cu aproximativ 30% mai ieftin decât în scumpa noastră patrie. N-am ieșit bine din vamă că am dat de prima ”crevasă”. Mă avertizaseră vameșii români că ucrainenii aveau drumuri de jale și iată că amortizoarele mașinii erau ”testate” la primul contact cu țara vecină.

Pensiunea Iurca

În stânga fotografiei, chelnărița blondă de la Sighet

II

Am ieșit la drumul principal din localitatea Slatina, care scrisă cu litere chirilice n-are nici un haz, și ”i-am dat talpă”. Senzația pe care am avut-o prima dată când am fost în Ucraina, acum patru ani, a fost că m-am întors în timp zece ani. Acum, parcă m-am întors paisprezece ani. Drumuri extrem de proaste, indicatoare din loc în loc, sate interminabile, care la noi ar fi fost probabil municipii. Din loc în loc apar însă niște biserici de o frumusețe amețitoare. Zugrăvite în albastru deschis, cu cupolele în verde, auriu sau roșu, într-o armonie perfectă cu peisajul muntos pe care îl străbăteam. Urcam pe șosea în amonte, paralel cu Tisa. Am trecut munții și am dat de Prut, ca apoi să mă întâlnesc cu partenerii ucraineni la Nadvirna (doar pentru statistică, nu că ar interesa pe cineva). 140 de km în trei ore și ceva! Trec peste tratativele plictisitoare. De reținut doar dezamăgirea (chiar disperarea) profundă a inginerului de treizeci și ceva de ani, singurul care vorbea engleza, cu privire la modul în care se mișcau lucrurile în țara vecină. Mi-a declarat că ar părăsi oricând Ucraina fără urmă de remușcare. Dar și ”filmul” ăsta îl mai văzusem tot cu vreo cincisprezece ani în urmă. Parcă mă priveam în oglindă peste timp. La întoarcere am greșit drumul și m-am abătut prin stațiunea alpină Bukovel. Era bine ”garnisită”, cu vreo patru pârtii de nivelul Sulinarului, cu telescaune, părea dotată civilizat. Chiar din mers, pot spune că nu era lipsită de interes. Probabil mult mai ieftin decât în Poiană (am luat o locație la nimereală) și cu persoane de gen feminin cel puțin interesante ca aspect! Seara târziu, după ce am așteptat ”un schimb de tură” la una din vămi, am ajuns la Sighet. M-am încumetat la ciolanul ”regulamentar”, servit dezosat de astă dată, și la somn. Urma o zi în care n-aveam altă treabă decât să mă întorc acasă și în care mă hotărâsem să devin turist!

Bukovel

Nadvirna