III (Turism de circumstanță)
Se făcu dimineață, a doua care mă găsea în Sighet. Cum hotărâsem să nu ratez nici un obiectiv turistic pe care urma să-l întâlnesc în cale în aceea zi, la ora 9 terminasem tabieturile matinale și mă îndreptam către primul muzeu: Muzeul Memorial al Victimelor comunismului și al Rezistenței, găzduit de fosta închisoare. Situată în plin centru al orașului, chiar lângă Judecătoria Sighet, celebra pușcărie a fost construită în 1897 în timpul lui Franz Iosef. Este o clădire masivă, în formă de T, a cărei arhitectură n-a fost neglijată de constructori, celulele fiind amplasate la parter și pe două etaje. Muzeul nu are ca temă doar istoria proprie, ci prezintă o imagine generală a gulagului românesc. Emoționant, cel puțin pentru mine, a fost momentul în care am intrat în celula în care a murit Iuliu Maniu - o încăpere îngustă de doi metri și lungă de trei metri, cu un geam ce dă spre curtea interioară a închisorii, un pat de fier cu o saltea umplută cu paie și o găleată cu capac de lemn. De asemenea celula în care a fost întemnițat și a murit Gheorghe Brătianu (deși a murit în aprilie 1953, în august 1953 i-a fost majorată pedeapsa cu 60 de luni!!!!). La fel, celebra ”neagră” de la Sighet, celula de recluziune în care lumina intra de două ori pe zi, prin vizeta prin care gardianul îi arunca deținutului mâncarea. Trebuie avut în vedere că în această clădire au fost întemnițați, după 1950, două sute de foști miniștri, parlamentari, ziariști, militari și clerici ai României interbelice. Printre temele prezentate în muzeu mai sunt: Colectivizare, Rezistență și represiune, Munca forțată (cu fotografii inedite de la Canal și din lagărele din Deltă), Represiunea împotriva Bisericii, etc. O interesantă și necesară incursiune în coșmarul reprezentat de regimul comunist, o piedică în calea uitării. Singurul moment de destindere din timpul vizitei l-am avut când am intrat într-o încăpere în care se afla o bibliotecă în vitrina căreia se aflau almanahuri din ”iepoca de aur”, celebrul pește de sticlă, discuri de vinil Electrecord cu cântece patriotice (”marfă greu vandabilă”), până și o cutie de bere care avea îndepărtată partea superioară și servea drept suport pentru creioane și pixuri Flaro (chestie de fiță maximă înainte de 1989). Lângă bibliotecă se afla o plasă de sârmă cu două sticle de lapte, din cele lăsate de cu seara înșirate la ușile magazinelor alimentare din ”epocă”, un reșou artizanal și alte ”vestigii dispărute” ale acelei perioade.
Al doilea obiectiv vizitat la Sighet a fost Casa memorială Elie Wiesel. Cu această ocazie am aflat că în mai 1944 în Maramureș trăiau patruzeci de mii de evrei, dintre care o bună parte țărani, ocupație mai mult decât rară la ”poporul ales”. Atunci, în mai 1944, treizecișiopt de mii dintre ei au fost ”invitați” într-o călătorie pe cheltuiala statului german (mărinimos, nimic de zis), până într-o localitate din Prusia Orientală cu un nume anonim și banal la aceea vreme: Auschwitz. De acolo s-au întors cam două mii. Printre ei și Elie Wiesel. Timp de zece ani n-a putut să vorbească sau să scrie despre teribila experiență trăită (mama și sora lui au fost exterminate în lagăr). Abia în 1958 scrie nuvela autobiografică Noaptea, în care povestește atrocitățile trăite, fiind prima mărturie scrisă de un supraviețuitor al infernului de la Auschwitz. Din păcate, cartea nu putea fi cumpărată de la muzeu.
Cu Casa memorială Elie Wiesel epuizasem obiectivele importante de vizitat în Sighet. Ar mai fi fost cimitirul săracilor, unde a fost îngropat (fără a i se cunoaște însă mormântul) Iuliu Maniu, dar se făcuse destul de târziu, așa că am preferat să mă urc în mașină și să pornesc către casă. Am ales același traseu pe care venisem cu două zile mai înainte. Odată intrat pe valea Izei, intri și în împărăția lemnului cioplit. Apar porțile maramureșene, sculptate cu meșteșug, cu mai multe sau mai puține ornamente (cele mai spectaculoase fiind lanțurile din lemn), în funcție de cât de înstărit se arată a fi proprietarul. Apar bisericile de lemn, cu turlele piramidale ascuțite și înalte, apar pomii din curți împodobiți cu veselă de bucătărie (oale, crătiți, tigăi etc), semn că în casa respectivă trăiește o fată bună de ... măritat iar părinții vestesc eventualii pețitori că se pot baza pe o zestre consistentă. Din păcate, frumusețea locului e stricată de viloaiele de neam prost, apărute recent, zugrăvite în cele mai turbate și nepotrivite culori, aparținând ”diasporei căpșuniste”. De la verde pășunist la roz ciclam, aproape reflectorizant, până la vânăt ”lovitură de baros„ paleta cromatică a acestor case nu iartă nici o nuanță din cele care fac de regulă ochiul să lăcrimeze. Peisajul e salvat însă spectaculos de Mănăstirea Bârsana, care candidează cu șanse mari la localizarea gurii de rai evocată în Miorița. Acolo totul este liniște și armonie, e locul perfect pentru rugăciune și smerenie. Începând cu poarta, continuând cu biserica, muzeul, pavilionul unde se țin probabil slujbele vara, chiliile sau podul de peste micul iaz cu păstrăvi, toate sunt construite din lemn, într-o armonie deplină. Eram pentru a treia oară acolo și am avut din nou senzația de încărcare cu energie ca și în precedentele vizite.
Drumul trece apoi prin Bogdan vodă, locul de origine al primului domnitor descălecător al Moldovei, urcând spre dealul Ștefăniței de unde începe coborârea în ținutul Năsăudului. La vreo cincisprezece kilometri înainte de Salva, care e practic lipită de Năsăud, se ajunge în comuna George Coșbuc, inițial numită Hordou, vestită datorită faptului că acolo s-a născut marele poet.
”Prin vaduri ape repezi curg
Și vuiet dau în cale (corect,râul Sălăuța),
Iar plopii-n umedul amurg
Doinesc eterna jale (am ajuns pe la prânz, așa că ...).
Din loc în loc se împletesc
Cărări ce duc la moară (din nou corect),
Acolo mamă te găsesc
Pe tine-ntr-o căscioară”.
Cu siguranță casa memorială nu e ”căscioara” din poezie. Pentru că e o casă solidă, spațioasă, așa cum se cuvenea să fie o casă parohială, tatăl poetului fiind preot. Custodele muzeului m-a lămurit că, ”căscioara” se afla pe malul râului, lângă moara aparținând de asemenea familiei poetului. În muzeu se pot vedea copii după manuscrisele ”Poetului țărănimii”, scrise cu o caligrafie uimitoare, mobilier și unelte de gospodărie din secolul XIX.
Mi-am continuat apoi drumul prin Salva, Năsăud și apoi spre Bistrița. La nici doi kilometri de Năsăud o altă plăcuță indicatoare: Cartierul Liviu Rebreanu. Și imediat o alta pe care scrie Casa memorială Liviu Rebreanu. Construit în pantă, la câțiva metri deasupra șoselei, complexul muzeal constituit din casa propriu-zisă și un pavilion, se bucură de o priveliște superbă: la dreapta se întinde satul, numit în realitate Prislop (fără nici o legătură cu pasul cu același nume), în față și la stânga dealuri, unele împădurite, cu mici căsuțe din lemn pentru înnoptat la vremea cositului și pentru depozitarea fânului, din loc în loc. Eram în satul lui Ion al Glanetașului! De altfel custodele muzeului cu asta și-a început prezentarea. M-a oprit în prispa casei și, peste drum, mi-a arătat o parcelă de pământ, cam de dimensiunea unei gospodării, pe care s-a aflat casa Anei și a lui Ion, în realitate căsătoriți și având împreună șase copii, Ana supraviețuindu-i lui Ion. Ana (Radovinca pe numele ei adevărat) a trăit până în 1973 și, întrebată fiind de un grup de studenți veniți în pelerinaj în sat cât timp era încă în viață, ce părere are despre roman, deși nu era o femeie vorbăreață, le-a spus că ”domnișorul Liviu a făcut un lucru bun, dar nu trebuia să mă spânzure”. În interior s-a păstrat mobilierul original, cu biroul unde lucra scriitorul verile pe care și le petrecea în sat. Pe pereți - multe fotografii, printre care și aceea a surorii sale Livia (domnișoara Laura în roman), arătând o femeie foarte frumoasă, și manuscrise (majoritatea în copie) care de asemenea impresionează prin caligrafia impecabilă. Un alt amănunt: învățătorul Vasile Rebreanu (Zaharia Herdelea în roman), tatăl prozatorului, a fost coleg de bancă la gimnaziul din Năsăud cu George Coșbuc. Desigur, toate informațiile le am de la excelentul custode al muzeului. În cealaltă clădire se află o mică sală de conferințe de 60 de locuri în care, pentru grupuri anunțate din timp, se proiectează filmele făcute după romanele marelui prozator. Filmele se găsesc într-o mică arhivă pe role de celuloid, nu în format digital, așa că pentru proiecții trebuie anunțat din timp operatorul din Năsăud. La etaj sunt exemplare din primele ediții ale romanelor lui Rebreanu precum și o mică expoziție etnografică.
Se făcuse aproape patru după amiaza și mai aveam de mers cel puțin patru ore până acasă. Am salutat amabila gazdă (pe care, dacă ar fi fost după mine, l-aș fi lăsat să povestească la nesfârșit) care nu m-a lăsat să plec fără să-mi scriu impresiile vizitei în registrul aflat la ieșire. Grea misie, dacă vrei să eviți banalitățile!
Am ajuns acasă seara, târziu. Dar a meritat!
Se făcu dimineață, a doua care mă găsea în Sighet. Cum hotărâsem să nu ratez nici un obiectiv turistic pe care urma să-l întâlnesc în cale în aceea zi, la ora 9 terminasem tabieturile matinale și mă îndreptam către primul muzeu: Muzeul Memorial al Victimelor comunismului și al Rezistenței, găzduit de fosta închisoare. Situată în plin centru al orașului, chiar lângă Judecătoria Sighet, celebra pușcărie a fost construită în 1897 în timpul lui Franz Iosef. Este o clădire masivă, în formă de T, a cărei arhitectură n-a fost neglijată de constructori, celulele fiind amplasate la parter și pe două etaje. Muzeul nu are ca temă doar istoria proprie, ci prezintă o imagine generală a gulagului românesc. Emoționant, cel puțin pentru mine, a fost momentul în care am intrat în celula în care a murit Iuliu Maniu - o încăpere îngustă de doi metri și lungă de trei metri, cu un geam ce dă spre curtea interioară a închisorii, un pat de fier cu o saltea umplută cu paie și o găleată cu capac de lemn. De asemenea celula în care a fost întemnițat și a murit Gheorghe Brătianu (deși a murit în aprilie 1953, în august 1953 i-a fost majorată pedeapsa cu 60 de luni!!!!). La fel, celebra ”neagră” de la Sighet, celula de recluziune în care lumina intra de două ori pe zi, prin vizeta prin care gardianul îi arunca deținutului mâncarea. Trebuie avut în vedere că în această clădire au fost întemnițați, după 1950, două sute de foști miniștri, parlamentari, ziariști, militari și clerici ai României interbelice. Printre temele prezentate în muzeu mai sunt: Colectivizare, Rezistență și represiune, Munca forțată (cu fotografii inedite de la Canal și din lagărele din Deltă), Represiunea împotriva Bisericii, etc. O interesantă și necesară incursiune în coșmarul reprezentat de regimul comunist, o piedică în calea uitării. Singurul moment de destindere din timpul vizitei l-am avut când am intrat într-o încăpere în care se afla o bibliotecă în vitrina căreia se aflau almanahuri din ”iepoca de aur”, celebrul pește de sticlă, discuri de vinil Electrecord cu cântece patriotice (”marfă greu vandabilă”), până și o cutie de bere care avea îndepărtată partea superioară și servea drept suport pentru creioane și pixuri Flaro (chestie de fiță maximă înainte de 1989). Lângă bibliotecă se afla o plasă de sârmă cu două sticle de lapte, din cele lăsate de cu seara înșirate la ușile magazinelor alimentare din ”epocă”, un reșou artizanal și alte ”vestigii dispărute” ale acelei perioade.
Celula în care a fost închis și a murit Iuliu Maniu
Al doilea obiectiv vizitat la Sighet a fost Casa memorială Elie Wiesel. Cu această ocazie am aflat că în mai 1944 în Maramureș trăiau patruzeci de mii de evrei, dintre care o bună parte țărani, ocupație mai mult decât rară la ”poporul ales”. Atunci, în mai 1944, treizecișiopt de mii dintre ei au fost ”invitați” într-o călătorie pe cheltuiala statului german (mărinimos, nimic de zis), până într-o localitate din Prusia Orientală cu un nume anonim și banal la aceea vreme: Auschwitz. De acolo s-au întors cam două mii. Printre ei și Elie Wiesel. Timp de zece ani n-a putut să vorbească sau să scrie despre teribila experiență trăită (mama și sora lui au fost exterminate în lagăr). Abia în 1958 scrie nuvela autobiografică Noaptea, în care povestește atrocitățile trăite, fiind prima mărturie scrisă de un supraviețuitor al infernului de la Auschwitz. Din păcate, cartea nu putea fi cumpărată de la muzeu.
Casa memorială Elie Wiesel
Cu Casa memorială Elie Wiesel epuizasem obiectivele importante de vizitat în Sighet. Ar mai fi fost cimitirul săracilor, unde a fost îngropat (fără a i se cunoaște însă mormântul) Iuliu Maniu, dar se făcuse destul de târziu, așa că am preferat să mă urc în mașină și să pornesc către casă. Am ales același traseu pe care venisem cu două zile mai înainte. Odată intrat pe valea Izei, intri și în împărăția lemnului cioplit. Apar porțile maramureșene, sculptate cu meșteșug, cu mai multe sau mai puține ornamente (cele mai spectaculoase fiind lanțurile din lemn), în funcție de cât de înstărit se arată a fi proprietarul. Apar bisericile de lemn, cu turlele piramidale ascuțite și înalte, apar pomii din curți împodobiți cu veselă de bucătărie (oale, crătiți, tigăi etc), semn că în casa respectivă trăiește o fată bună de ... măritat iar părinții vestesc eventualii pețitori că se pot baza pe o zestre consistentă. Din păcate, frumusețea locului e stricată de viloaiele de neam prost, apărute recent, zugrăvite în cele mai turbate și nepotrivite culori, aparținând ”diasporei căpșuniste”. De la verde pășunist la roz ciclam, aproape reflectorizant, până la vânăt ”lovitură de baros„ paleta cromatică a acestor case nu iartă nici o nuanță din cele care fac de regulă ochiul să lăcrimeze. Peisajul e salvat însă spectaculos de Mănăstirea Bârsana, care candidează cu șanse mari la localizarea gurii de rai evocată în Miorița. Acolo totul este liniște și armonie, e locul perfect pentru rugăciune și smerenie. Începând cu poarta, continuând cu biserica, muzeul, pavilionul unde se țin probabil slujbele vara, chiliile sau podul de peste micul iaz cu păstrăvi, toate sunt construite din lemn, într-o armonie deplină. Eram pentru a treia oară acolo și am avut din nou senzația de încărcare cu energie ca și în precedentele vizite.
Mănăstirea Bârsana
Drumul trece apoi prin Bogdan vodă, locul de origine al primului domnitor descălecător al Moldovei, urcând spre dealul Ștefăniței de unde începe coborârea în ținutul Năsăudului. La vreo cincisprezece kilometri înainte de Salva, care e practic lipită de Năsăud, se ajunge în comuna George Coșbuc, inițial numită Hordou, vestită datorită faptului că acolo s-a născut marele poet.
”Prin vaduri ape repezi curg
Și vuiet dau în cale (corect,râul Sălăuța),
Iar plopii-n umedul amurg
Doinesc eterna jale (am ajuns pe la prânz, așa că ...).
Din loc în loc se împletesc
Cărări ce duc la moară (din nou corect),
Acolo mamă te găsesc
Pe tine-ntr-o căscioară”.
Cu siguranță casa memorială nu e ”căscioara” din poezie. Pentru că e o casă solidă, spațioasă, așa cum se cuvenea să fie o casă parohială, tatăl poetului fiind preot. Custodele muzeului m-a lămurit că, ”căscioara” se afla pe malul râului, lângă moara aparținând de asemenea familiei poetului. În muzeu se pot vedea copii după manuscrisele ”Poetului țărănimii”, scrise cu o caligrafie uimitoare, mobilier și unelte de gospodărie din secolul XIX.
Mi-am continuat apoi drumul prin Salva, Năsăud și apoi spre Bistrița. La nici doi kilometri de Năsăud o altă plăcuță indicatoare: Cartierul Liviu Rebreanu. Și imediat o alta pe care scrie Casa memorială Liviu Rebreanu. Construit în pantă, la câțiva metri deasupra șoselei, complexul muzeal constituit din casa propriu-zisă și un pavilion, se bucură de o priveliște superbă: la dreapta se întinde satul, numit în realitate Prislop (fără nici o legătură cu pasul cu același nume), în față și la stânga dealuri, unele împădurite, cu mici căsuțe din lemn pentru înnoptat la vremea cositului și pentru depozitarea fânului, din loc în loc. Eram în satul lui Ion al Glanetașului! De altfel custodele muzeului cu asta și-a început prezentarea. M-a oprit în prispa casei și, peste drum, mi-a arătat o parcelă de pământ, cam de dimensiunea unei gospodării, pe care s-a aflat casa Anei și a lui Ion, în realitate căsătoriți și având împreună șase copii, Ana supraviețuindu-i lui Ion. Ana (Radovinca pe numele ei adevărat) a trăit până în 1973 și, întrebată fiind de un grup de studenți veniți în pelerinaj în sat cât timp era încă în viață, ce părere are despre roman, deși nu era o femeie vorbăreață, le-a spus că ”domnișorul Liviu a făcut un lucru bun, dar nu trebuia să mă spânzure”. În interior s-a păstrat mobilierul original, cu biroul unde lucra scriitorul verile pe care și le petrecea în sat. Pe pereți - multe fotografii, printre care și aceea a surorii sale Livia (domnișoara Laura în roman), arătând o femeie foarte frumoasă, și manuscrise (majoritatea în copie) care de asemenea impresionează prin caligrafia impecabilă. Un alt amănunt: învățătorul Vasile Rebreanu (Zaharia Herdelea în roman), tatăl prozatorului, a fost coleg de bancă la gimnaziul din Năsăud cu George Coșbuc. Desigur, toate informațiile le am de la excelentul custode al muzeului. În cealaltă clădire se află o mică sală de conferințe de 60 de locuri în care, pentru grupuri anunțate din timp, se proiectează filmele făcute după romanele marelui prozator. Filmele se găsesc într-o mică arhivă pe role de celuloid, nu în format digital, așa că pentru proiecții trebuie anunțat din timp operatorul din Năsăud. La etaj sunt exemplare din primele ediții ale romanelor lui Rebreanu precum și o mică expoziție etnografică.
Se făcuse aproape patru după amiaza și mai aveam de mers cel puțin patru ore până acasă. Am salutat amabila gazdă (pe care, dacă ar fi fost după mine, l-aș fi lăsat să povestească la nesfârșit) care nu m-a lăsat să plec fără să-mi scriu impresiile vizitei în registrul aflat la ieșire. Grea misie, dacă vrei să eviți banalitățile!
Am ajuns acasă seara, târziu. Dar a meritat!
Casa Memorială George Coșbuc
Casa Memorială Liviu Rebreanu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu