I
Recunosc.
Fac parte dintr-o generație puternic traumatizată de condițiile
sub care a fost nevoită să trăiască. Fără voia ei și fără ca
cineva s-o întrebe, de la vârste preșcolare, această generație a
fost bombardată intens cu întreg arsenalul propagandistic al
ambelor tabere aflate în plin război rece până aproape de
sfârșitul mileniului trecut: comuniștii și al lor ”viitor
luminos” pe de-o parte și capitaliștii ”în putrefacție” pe
de alta. Să le luăm pe rând. Mai întâi ea a avut de suferit de
pe urma atacului sălbatic și neîntrerupt al mijloacelor de
informare în massa pe care le avea la dispoziție, exclusiv până
în 1990 și încă câțiva ani după, partidul comunist. Din a doua
jumătate a deceniului opt și în întreg deceniul nouă, adică
perioada în care eu și cei de vârstă apropiată mie ne-am trăit
adolescența și anii de fragedă maturitate, viața de zi cu zi ne
era invadată de cantități enorme de propagandă. La radio erau
trei posturi la nivel național numite, culmea inspirației,
Programul 1 – cu caracter generalist, Programul 2 – cu caracter
cultural și Programul 3 – ceva mai aerisit, pentru tineret.
Programul 1 al radioului național pătrundea în fiecare casă prin
rețeaua de radiodifuzare (în cazul ”micului orășel de munte”
și a altor asemenea) adică prin mica cutie de plastic în care se
afla un difuzor cu membrană, acoperit cu o țesătură de tapițerie
în culori țipătoare, alese de nu știu ce politruc cu gusturi
îndoielnice (al meu așa era, dar existau și alte modele la fel de
”inspirate” ca design) și un potențiometru pentru reglarea
volumului, singurul parametru ce putea fi modificat. Din ”cutiuță”,
așa era alintată, curgeau în neștire jurnale care informau despre
mărețele realizări ale poporului muncitor din fabrici și de pe
ogoare, numai succese, despre locurile pe unde umbla ”pingelică”,
în țară sau peste hotare, și ceva știri din sport. Pe la 9
dimineața era o emisiune cu muzică ușoară, exclusiv românească
în ultimii ani de comunism, de mi se acrise de corine, angele,
mirabele și spătari, de magistrale albastre, de macarale argintii,
toate drumurile despre care nu se știe dacă s-au întâlnit
vreodată sau chiștoace de țigări uitate pe colțuri de etajeră
(ce aer îmbâcsit trebuie să fi fost în camera aia! Autorul
versurilor a omis să ne informeze în legătură cu acest aspect).
În rest, tone de muzică corală patriotică și muncitorească (”te
slăvim partid iubit” și marele hit ”partidul, ceaușescu
România”), folclor contemporan (celebra Drag îmi e bădița cu
tractorul), versuri în limbă de lemn ce prea-măreau partidul, pe
cel mai iubit fiu al popo(r)ului și pe nevastă-sa analfabetă. O
dată pe săptămână aveam parte însă de Teatru radiofonic, o
bijuterie într-o mare de lături. La televizor, aceeași rețetă de
succes: reportaje cu eroi în munca socialistă (munca a fost un fetiș
al tuturor regimurilor totalitare), jurnale cu imagini din oțelării,
câmpii mănoase și vorbe multe, piese de teatru cu personaje
obsedate de realizarea planului de producție, filme rusești de
război (”niemțî pa ulița”), aceleași coruri patriotice și
cântece populare ca și la radio, completate de imagini festiviste.
Dacă prin anii 70 se mai puteau vedea piese de teatru, excelent
jucate de mari actori, după 1984, în cele două ore de emisie ale
televiziunii, ni se livra doar ideologie și cultul personalității
gângavului conducător. În ziare aceeași poveste. Și toate
acestea erau cu atât mai greu de înghițit cu cât ele prezentau o
imensă alegorie, o minciună. Ni se spunea prin toate canalele de
comunicare că trăiam într-o fericire perpetuă, că nu există
viață mai frumoasă pe lume ca a noastră, pe când realitatea ne
apărea de cu totul altă culoare decât rozul oficial. Era de un gri
deprimant, apăsător, iar această culoare devenea tot mai sumbră
pe zi ce trecea. Ușor de imaginat că, în condițiile enumerate mai
sus, un film american, francez sau italian scăpat prin plasa teribil
de deasă a cenzurii oficiale, atingea cote amețitoare de audiență
atât în cinematografe cât și la televiziune (leader detașat de
piață la vremea respectivă, din cauza lipsei concurenței).
Prin
anii 80 și-a făcut apariția, cvasi-subversiv, propaganda
capitalistă, odată cu apariția videocasetofoanelor. Tot mai multe
casete video, cu filme de toate categoriile, de la filme de Oscar la
seriale de televiziune, au pătruns în țară și au fost rapid
multiplicate. Personaje ca Rocky (prima parte a rulat și în
cinematografe), Rambo, precum și cele interpretate de Chuck Norris,
toate invincibile, au devenit extrem de populare și îndrăgite de
un public român privat aproape total de divertisment. Serile de
”video” se organizau sâmbăta seara și țineau până duminica
dimineața, timp în care vedeam 5-6 filme cu nelipsitul pornache
către ziuă. Ce se vedea în aceste filme, în totalitate fabricate
la cea mai mare ”secție de propagandă” din lume care este
Hollywood-ul? Oameni normali care trăiau decent, în case spațioase,
cu tot confortul, fără raționalizări și privațiuni, pe care îi
durea în cot de exploatatorii feroce care, ne învățau oamenii
partidului, se îmbogățeau pe spinarea bieților proletari în
țările capitaliste. Îmi aduc aminte că am fost complet dat peste
cap când, urmărind unul din aceste filme, am observat că într-o
familie middle class atât soțul cât și soția aveau, auzi
enormitate, fiecare mașina lui! În România o mașină (asta dacă
Dacia 1300, de fapt licența după Renault 12, putea fi numită
mașină) era un vis dificil de transpus în realitate, atât prin
preț -cam 35 de salarii medii, cât și prin lista lungă de
așteptare ce se întindea pe vreo trei ani. Într-un film cu tentă
erotică (altă latură a vieții care era ținută la secret de
comuniști), o studentă americană își făcea de cap prin Grecia
unde își petrecea o parte din vacanța de vară. Inimaginabil! La
noi, pe atunci (anii 80), un student nu putea visa nici măcar la o
excursie la Ruse. Toate acestea prezentau o atracție irezistibilă
pentru bietul tânăr român, mulți riscându-și viața și
libertatea în aventuri periculoase în încercarea de a trece
granița, extrem de bine păzită, a scumpei noastre patrii, în
Iugoslavia, țară din care se putea ajunge în Austria sau Italia.
În general frontiera unui stat este apărată pentru ca aceasta să
nu fie trecută de cei din exterior. În România acelor vremuri
frontiera era păzită pentru a nu fi trecută de cetățenii români,
sătui de condițiile „excepționale” de trai asigurate de
comuniști. Un exemplu: un prieten cultiva o relație cel puțin
bizară cu o fată. Se purta cu ea excesiv de curtenitor, de atent și
de galant, cum nu-i stătea în obicei, expunându-se tirului
susținut de ironii ale anturajului, pentru că fata respectivă era
supraponderală, asta ca să fiu finuț, că ”a depășit demult
quintalul, fără să se asigure și pe linie continuă” (ăsta a
fost comentariul de atunci). Ce-l atrăgea pe prietenul meu la ea? Ei
bine, tipa avea pașaportul în buzunar cu tot cu viza de Statele
Unite pe el, unde avea să plece definitiv peste câteva săptămâni,
ceea ce nu era puțin lucru. Pentru așa ceva omul s-ar fi însurat
și cu Muma Pădurii!
Nu
e greu de intuit cine a câștigat această competiție
propagandistică între cele două ideologii. Așa se face că tot
utecistul, fost pionier, se visa proletar exploatat în putreda
Americă, atât până în 1990 cât și după. Născut probabil
într-o zodie destul de norocoasă, prin martie 2001, mi s-a ivit
ocazia să vizitez Țara tuturor posibilităților, tot într-o
delegație, desigur! Din delegație mai făceau directorul de
producție al fabricii (cel care avea s-o ”îngroape” câțiva
ani mai târziu de pe poziția de director general) și un lucrător
de la o firmă de comerț exterior din București (nici la nivelul
anului 2001 nu se putea fără ei!). Nu mi-au fost dragi nici unul
dintre ei.
O coadă, probabil la carne în anii '80
(Octombrie 2013)
II
În
2001 Tarom-ul nu mai avea zboruri directe spre Statele Unite, așa că
delegatul de la București, care se ocupase și de obținerea
vizelor, cumpărase bilete cu care urma să zburăm în prealabil la
Paris, unde aveam să dormim o noapte la un hotel din apropierea
aeroportului de la Roissy, ca a doua zi pe la prânz să ne îmbarcăm
într-un 747 pentru marea traversare a oceanului Atlantic. De la
București am plecat doar cu directorul de producție de la uzina al
cărei salariat eram și după două ore și ceva de zbor, am
aterizat la Paris. De la aeroport am luat o ”șatelă” (1) care
ne-a dus până la hotelul în care aveam să petrecem așa numita
”accommodation”. Asta se traducea prin faptul că toate
companiile de transport aerian, puternic lovite de criză pe la
sfârșitul anilor 90, ofereau o zi de cazare pentru pasagerii care
călătoreau pe itinerare lungi, care depășeau mai multe fuse
orare, la un hotel de trei stele și cu toate costurile incluse în
prețul biletului. Tot datorită crizei din transportul aerian,
companiile TAROM, Air France și Delta se asociaseră și ofereau
servicii în comun. Biletele fuseseră cumpărate de la TAROM dar
aveam să zburăm cu avioane ale celorlalte două companii. Cum
hotelul la care urma să ne petrecem noaptea (acest accommodation
reprezintă o excelentă afacere pentru toate marile lanțuri
hoteliere) se afla în imediata vecinătate a aeroportului și cum
era destul de târziu, n-am mai plecat la Paris cum ne propusesem,
amânând scurta vizită în ”orașul Luminilor” pentru ziua când
aveam să ne întoarcem din Lumea Nouă. Am petrecut câteva ore la
barul hotelului după care ne-am dus fiecare în camera lui.
A
doua zi, pe la zece, eram din nou pe aeroport iar la câteva minute
după douăsprezece decolam spre Los Angeles. Aveam să zburăm
unsprezece ore fără escală și să depășim vreo zece fuse orare.
Zburam cu cel mai mare avion aflat în uz la vremea aceea, Boeing
747, avionul acela cu cocoașa unde se aflau locurile de clasa a I-a.
Fiecare pasager (noi aveam locuri la ”economic”, normal) avea la
dispoziție, atașat pe scaunul din față, câte un mic ecran pe
care se puteau urmări vreo trei filme precum și itinerarul
avionului pe GPS. Surprinzător și spectaculos, eram în martie
2001, era faptul că ecranul respectiv era ”touch screen” și era
pentru prima dată când mă ”intersectam” cu tehnologia
respectivă, menită să se banalizeze în câțiva ani. Pentru a
ajunge la Los Angeles, am fost surprins să descopăr că avionul nu
zbura spre vest ci spre nord-nord-vest, survolând Scandinavia,
Groenlanda și calota glaciară, nordul Canadei, nordul Statelor
Unite pentru a ajunge, în final, la destinație. Am aflat apoi că
aceasta, de fapt, era ruta cea mai scurtă. La ceva vreme după ce am
ajuns în spațiul aerian american, comandantul ne-a sugerat să ne
uităm pe hublouri deoarece treceam peste Marele Canion. Priveliștea
era spectaculoasă: stânci imense de culoare roșie ce se sfârșesc,
brusc, în prăpăstii adânci cu pereți verticali, pe fundul cărora
șerpuiește fluviul Colorado. Peste încă câteva ore am ajuns la
Los Angeles. La ora locală 13.30! De la Paris decolasem la ora 12.07
a aceleiași zile, ceea ce însemna că tocmai câștigasem vreo zece
ore în plus din viață! Sau că ne ridicasem în aer, deasupra
pământului, la punct fix și așteptasem să se rotească pământul
sub noi, coborând înapoi la momentul oportun. Când ne apropiam de
aterizare am avut primul contact vizual cu cartierul din vecinătatea
aeroportului: străzi drepte, într-un caroiaj perfect, cu case
identice având fiecare în față un petic de verdeață. Ceva
lipsea din peisaj. Ce? Aveam să-mi dau seama mai târziu.
După
ce am completat niște formulare pentru vama americană, prin care
declaram că nu introducem alimente, băuturi sau alte produse ce ar
putea răspândi bacterii, viruși sau care sunt interzise
consumului pe teritoriul american, am coborât din avion pe aeroport.
La punctul de control, conform ghinionului din dotare, am fost
selectat pentru verificare de o persoană echipată în uniformă
(cămașă cafenie, pantalon brun), de sex incert datorită
faldurilor de grăsime ce se revărsau din și în toate direcțiile
la solicitarea imperativă și nemiloasă a gravitației, a cărei
voce excela în registrul acut. După ce mi-a verificat fiecare
element vestimentar din geanta de voiaj tip ”animal de companie cu
role” de dimensiuni standard ”bagaje de mână” (valiza tip
”Costinești” bucurându-se între timp de bine-meritata
reformă), cu o privire dezamăgit-mustrător-dezaprobatoare când a
dat de cartușul de Kent cumpărat de pe Otopeni, reprezentantul (sau
reprezentanta?) guvernului federal m-a expediat cu un ”next”
articulat la frecvențe înalte, care mi-au făcut epiglota (omușorul
-verba vulgaris) să vibreze spontan. Despre culoarea pielii
persoanei încă am rețineri să pomenesc, pentru a nu fi acuzat ”a
posteriori” de mai știu eu ce conduită incorectă politic, știut
fiind că ”negru” e un cuvânt a cărui utilizare e foarte
riscantă în spațiul american. La ieșirea din aeroport ne aștepta
clientul cu care urma să negociem prelungirea contractului pentru
acel an: un evreu extrem de conștient și de mândru de apartenența
etnică, care avea uneori
atitudini la granița xenofobiei (era absolvit din start de o asemenea
acuzație, știut fiind că evreii nu pot fi xenofobi sau rasiști,
doar ceilalți). Ne-am întâlnit și cu cel de-al treilea
membru al delegației, care sosise mai devreme din Canada, ne-am
urcat în mașina clientului (un ”vapor” de genul celor din
filmele produse fix în zona în care ne aflam), spațioasă și
confortabilă, care după câteva sute de metri de mers pe o șosea
suspendată, care era de fapt șoseaua ce făcea legătura dintre
aeroport și una dintre cele trei artere pe unde ”curgea”
traficul auto al uriașei metropole americane, mașina cu pricina a
intrat pe Free Way-ul numărul nu-știu-care. Adică 6 (șase) benzi
pe sens plus una de avarie, pe care ”curgeau” în neștire zeci
de mii de autovehicule! Din milă în milă - indicatoare cu ieșirile
către zonele rezidențiale, mai mari sau mai mici. Pe una dintre
ieșiri a cotit-o și mașina în care eram, a mai mers încă ceva
vreme pe o stradă cât de cât normală (două benzi pe sens), a
intrat pe o alee lungă cam de doi kilometri, străjuită pe ambele
părți de palmieri înalți de câțiva zeci de metri (”aproape
două milioane de dollar-i au costat, aberant” ne-a informat cu
promptitudine și cu pragmatism Hertz, gazda noastră) după care am
oprit în fața unui hotel somptuos. Am coborât, ne-am cazat
(accesul în camere se făcea cu cartele magnetice, o altă noutate
tehnologica la vremea respectivă, camerele fiind incomparabil mai
spațioase decât cele din hotelurile europene) urmând ca spre seară
să mergem la masă. Pe la ora 6 p.m. Hertz ne-a luat de la hotel și
ne-a dus la un restaurant. Fiind novice, i-am lăsat pe ceilalți să
comande, așa că am mâncat scoici (clamps) la primul fel (un
castron de căciulă, nimic spectaculos, nu ”m-au dat pe spate”
chiar dacă mâncam pentru prima dată). La al doilea fel mi-am
asumat decizia și am comandat un steak de vițel mediu pătruns.
Între feluri, un cetățean de vârstă mijlocie, dolofan și
bucălat, a venit la masa noastră să ne întrebe cum ne simțim.
Când a auzit de unde suntem, a dat un ordin scurt chelnărului și
ne-a spus că ne oferă din partea casei (era patronul
restaurantului) ”ceva special”. Ei bine, ”specialitatea”
respectivă îmi era mai mult decât familiară: pâine prăjită
unsă cu untură și cu usturoi. Delicatesă, nimic de zis, dar mă
regalasem de mii, poate de zeci de mii de ori acasă cu această
”specialitate”. Pentru felul principal mi-au fost aduse tacâmuri
cu prăsele de lemn, cuțitul având lama zimțată, fapt care nu m-a
alarmat de fel. Șocul, neașteptat și devastator ca toate șocurile,
a survenit când chelnărul mi-a adus ”porția”: o halcă de
carne friptă, groasă de trei degete, ce abia încăpea pe farfuria
care nu era nici ea de dimensiuni modeste (cam 30 de centimetri în
diametru). La vederea unei asemenea ”enormități”, pofta de
mâncare m-a părăsit urgent iar în subconștient mi-a reapărut
imaginea de coșmar a imensei meduze de la control bagaje de pe
aeroport! Doar cu asemenea porții putea ajunge la cantitatea record
de colesterol de care dispunea.
O zi cu trafic normal în California
-shuttle
de fapt, microbuze care fac curse gratuite de la aeroport până la
hotelurile aflate în apropiere
(Decembrie 2013)
III
Cu
toată oboseala acumulată pe drum, am adormit greu și m-am trezit de
câteva ori până dimineață, efect al diferenței de zece ore de fus orar.
Pe la opt dimineața am coborât la masă, la nouă urma să ne aștepte
mașina care avea să ne ducă la firmă pentru discuții. La micul dejun o
surpriză plăcută: un bucătar care avea în față o plită electrică și mai
multe boluri cu legume proaspete, ciuperci,
bacon, brânză de vreo trei feluri și alte câteva cu sosuri, îți
pregătea păpara (sau omleta, pentru simandicoși) cu ingredientele alese
după placul propriilor papile gustative. O singură observație: porția
era din nou de dimensiuni considerabile, cam de două ori mai mare decât o
păpară mioritică. Personal am optat, în prima dimineață, pentru
varianta ”all inclusive”, stropită decent cu un sos mexican picant, un
iaurt cu fructe și un croissant (ăsta era de dimensiuni normale). A fost
un ospăț în toată regula și m-am ridicat de la masă mai sătul decât
după o nuntă. Când a venit să ne întrebe ce vrem să bem (cafea sau
ceai), chelnărița, o hispanică precum toți ceilalți angajați ai
hotelului, ne-a abordat în spaniolă fiind un pic contrariată când i-am
spus că ”no habla espanol”. Ne-a privit suspicioasă. Ne auzise vorbind
românește (probabil), adică altă limbă decât engleza și, de la distanță
și după sonoritate, o fi tras concluzia că vorbim vreun dialect al
spaniolei. Am încercat să-i explicăm că suntem de undeva de pe cealaltă
parte a lumii, dar am pierdut-o repede, fata avea treabă, n-avea timp de
povești. O altă surpriză am avut când ne-a adus nota de plată. Pe bonul
fiscal, după suma de achitat pentru felurile consumate, era o rubrică
pe care scria ”tip”, adică bacșiș, și care se cerea completată de client
după care chelnărul completa suma totală ce trebuia plătită. Bacșișul
care se practica în Statele Unite era de 10% din valoarea produselor și
se respecta în toate restaurantele, lipsa lui atrăgând (mi s-a spus, că
n-am fost curios să verific) reacția lipsită de orice urmă de politețe a
ospătarului. Aveam în față metoda, simplă și eficace, de fiscalizare a
unei forme, universal acceptată, de șpagă.
La nouă fix Hertz și-a
parcat ”vaporul” în fața hotelului, ne-a îmbarcat și ne-a dus la sediul
firmei sale. Atât acesta cât și hotelul unde stăteam se afla în estul
regiunii Los Angeles (County), în așa numitul Commerce, cartier
industrial locuit în mare parte de imigranți mexicani, asta fiind și
explicația personalului, exclusiv mexican, al hotelului. Sediul firmei
se afla în incinta unei mari fabrici de sticlă, afacerea cu rulmenți
fiind o mică parte a activităților comerciale ale firmei americane. De
fapt Jim Pinsky, celălalt acționar al firmei, era supranumit regele
sticlei din Los Angeles și era extrem de respectat în zonă, fapt care
impunea o conduită ireproșabilă a angajaților acestuia, după cum vom
vedea mai încolo. Voi trece peste tratative, plictisitoare și
neinteresante (deși ... ar fi ceva de povestit. O negociere cu un evreu
uns cu toate alifiile, cu isterii și răcnete alternând cu dulcegării, nu
întâlnești în fiecare zi). La prânz firma avea un contract cu
restaurantul cazinoului din Commerce, așa că pe la amiază, am plecat
împreună cu toți angajații ... la Casino. În parcarea acestei fabrici de
tocat bani, am văzut pe viu primul Rolls Royce din viața mea. Era
vopsit vișiniu, cu feroneria aurie, iar de pe masca radiatorului, în
plină tentativă de decolare, nimfa aia goală cu aripi! Tapițeria din
interior era din piele de un alb imaculat! Ce mai! Visul motorizat al
oricărui rapidist! Mi s-au umezit ochii de emoție ”și de drag”, cum zice
o romanță (cântată și de Ioana Radu, o mare rapidistă).
Am intrat
în incinta cazinoului, trecând pe lângă cușca fumătorilor. O altă
premieră pe care o bifam ”în lumea nouă”. De mai bine de un an în
California era interzis fumatul în restaurante și, după cum se vedea, și
în cazinouri, astfel că cei ”ciupiți” de acest viciu erau siliți să
și-l ”profeseze” în respectiva celulă din plexiglass, care era racordată
prin tubulatură la un sistem de aerisire. Cum la vremea aceea eram și
eu membru practicant al sectei fumegătoare, am fost cuprins, până la
nivel celular, de spiritul anarhic-revoluționar întâlnit la orice
entitate hărțuită, aflată în minoritate! De frustrare mi-am aprins rapid
o țigară, dar am fumat-o în aer liber, la intrare, acolo unde era de
asemenea permis fumatul, cu gândul la nedreptățile atroce la care era
supusă biata tagmă a fumătorilor! Cu excepția faptului că aveau voie să
se căsătorească între ei, bieții ”trăgători în piept” erau mai prigoniți
decât minoritatea gay, chiar dacă din banii pe care-i cheltuiau pe
țigări, o parte zdravănă se ducea la bugetul federal. Capitalism
sălbatic, nu alta!
Am mers apoi la restaurantul ”instituției
financiare”, printre mesele de Black Jack și ruletă, populate cu
indivizi hipnotizați, foarte mulți având în vedere că era ora prânzului.
Ca să nu se întrerupă din joc, mușteriilor li se aducea la masa de joc
nu numai băutura ci, pe niște măsuțe speciale cu role, chiar și
mâncarea, în așa fel încât omul hotărât să-și toace banii să nu fie
încurcat de sincope în timpul cărora ar fi existat riscul să-i vină
mintea la cap și să plece naibii din acel loc al pierzaniei. Am mâncat o
salată mexicană, am băut un ceai cu gheață și am părăsit stabilimentul,
nu fără a-i arunca o ultimă privire, plină de compătimire, unui asiatic
cu ochii sticloși și privirea tristă, pentru care întreg universul se
redusese la bila ce se rotea haotic pe masa ruletei și pe care o urmărea
cu nesaț, asta în timp ce mânca (sau încerca să mănânce, pentru că
rotirea bilei îl prinsese cu furculița în gură și așa a rămas până când
bila s-a oprit), pe una din măsuțele de care vorbeam mai sus, ce stătea
lipită de masa ruletei. În parcare am căutat iar Rolls-ul giuleștean, ca
să mă mai bucur o dată. Din păcate plecase.
După încă câteva ore
petrecute la firmă, ne-am întors la hotel. Cum afară era încă lumină am
ieșit la o mică plimbare prin împrejurimi, pentru a lua ”pulsul”
locului. Am luat-o spre intrarea în micul parc (așa îl estimasem eu din
mașină) din fața hotelului, direct pe ”carosabil”, pentru că trotuare
lipsă! Mi-a luat ceva vreme să ajung la aleea cu palmieri de care am
pomenit în partea a doua a povestirii. Când am ajuns la ea mi-am dat
seama că o sub-apreciasem: era lungă cam de un kilometru, tot fără
trotuare. Nu m-am lăsat. Am mers voinicește mai departe până la stradă,
care avea trotuare, dar pustii. Nici un măcar un maidanez pe ele, cât
vedeai cu ochii. Doar mașini, de toate neamurile și pentru toate
buzunarele, din care, fără excepție, mă priveau niște ochi uimiți care
m-au făcut să-mi inspectez rapid aspectul vestimentar: poate aveam
cămașa pătată, pantalonii rupți, șlițul descheiat, chestii d-astea care
pot atrage atenția. Aș! Totul era în regulă. Ciudățenia eram eu ca
întreg: umblam pe jos, per pedes, și așa ceva în Los Angeles era aproape
de neconceput în afara locurilor special destinate unei asemenea
extravaganțe. Distanțele erau foarte mari, imposibil de străbătut cu
pasul, ceea ce făcea inutilă, mai peste tot, existența trotuarelor. Tot
atunci mi-am dat seama ce mi s-a părut nefiresc la cartierul pe care îl
văzusem din avion: lipsa acestor zone destinate pietonilor, atât de
banale și nelipsite în Europa. Eram în altă lume și mi-am amintit brusc
de piesa lui Sting, English man in New York, care mi s-a instalat de
atunci în subconștient și nu mi l-a părăsit pe toată durata celor zece
zile petrecute în țara aia cât un continent.
(Ianuarie 2014)
IV
Acum
câteva zile, stând de vorbă cu un prieten pe teme diverse și haotice,
acesta m-a întrebat verde-n față, fără menajamente inutile: ”Bă, dar tu
acolo în America n-ai făcut altceva decât să bagi în tine ca disperatul?
Că până acum n-ai pomenit decât de păpară, hălci de carne și alte
d-astea, de crede omul că ori ai umblat p-acolo hămesit, ori ți-a fost
foame când ai scris”! Băgat atât de
abrupt ”în ședință”, ajuns acasă am recitit episoadele anterioare ale
periplului meu american. Omul avea dreptate. Tot ce am scris până acum
pe acest subiect, se învârtea în jurul meselor, mai mult decât copioase,
de care am avut parte. Dar nu-i de mirare, pentru că din primele zile
nici n-am avut altceva interesant de povestit. Fiind un stat relativ
tânăr, format prin colonizare, spațiul n-a constituit niciodată o
problemă în America, iar California nu face excepție și acest lucru e
vizibil peste tot. Noi europenii, când vorbim despre Los Angeles de
exemplu, vorbim ca despre un oraș, foarte mare, dar oraș. Americanii îi
spun Los Angeles County (ținut, regiune) și așa e corect, pentru că este
o imensă zonă urbană ce se întinde pe o suprafață cât vreo două județe
de la noi sau poate mai mult. Datorită suprafeței foarte mari ca
întindere și distanțele pe care trebuie să le parcurgi pentru a vizita
diverse obiective sunt de ordinul zecilor de kilometri și, așa cum am
arătat deja, mersul pe jos era exclus. Despre transportul în comun nu
știam nimic, varianta taxiului era exclusă, așa că neavând mașină la
dispoziție depindeam total de amabilitatea gazdelor. O concluzie în
acest sens se impunea: dacă în Europa mașina personală e necesară, în
Statele Unite aceasta e vitală, viața acolo fiind de neconceput fără ea.
Nu există noțiunea de ”mă duc până la alimentara că am uitat să iau
ceva”, de ”am ieșit la o plimbare până în centru, pe jos”. Acolo te urci
în mașină, mergi o jumătate de oră până în parcarea supra-etajată a
hypermarket-ului, iei liftul și cobori la etajul la care ai treabă,
cumperi foarte minuțios și îndestulător tot ce-ți trebuie, ca să nu fie
nevoie să te mai întorci decât peste 7 zile. Pentru locurile de
agrement, după parcare și lift, urmează un trenuleț (un fel de mocăniță)
cu care mergi câteva minute și abia apoi te poți bucura în voie de
calitatea de pieton, de statutul de persoană hărăzită de Dumnezeu cu
modul de deplasare biped.
În aceste condiții, în afara detaliilor
culinare, din ce-am văzut în primele zile pot rememora doar imagini
răzlețe, frânturi din spectacolul străzii – acolo unde el exista, adică
în cartierul chinezesc, care nu semăna cu ce am văzut prin filme, avea
bulevarde largi, aerisite, înscrise perfect în peisajul american. Doar
că firmele magazinelor și restaurantelor erau ortografiate și în kangi
iar străzile nu erau pustii ci animate de o agitație moderată,
contrastantă cu pustietatea din esplanada superbă din fața primăriei din
Pasadena, de exemplu, unde nu era nici țipenie. Tot din goana mașinii
îmi amintesc cartierul mexican, cu căsuțe mici și înghesuite, în fața
cărora erau băncuțe pe care se socializa seara, ca ”'Ntre Popa”.
În
weekend însă, gazdele ne-au organizat un program destul de reușit.
Sâmbăta dimineața, imediat după masă, ne-a luat de la hotel Hal, un nene
pensionar pe care firma îl păstrase în continuare datorită experienței
și priceperii sale. Urma să mergem la Hollywood, la Beverly Hills, la
Getty Center în Bel Air și unde s-o mai nimeri. Până la Hollywood am
mers cam o oră, cu viteza legală de 50 Mph (cam 90 de km/h) pe una
dintre ”străzile” ălea imense cu șase sau șapte benzi pe sens. Orașul
”fabricilor de vise”, centrul propagandei americane, este un oraș mare,
foarte mare și foarte întins. Pe noi ne-a dus omul la locurile pe care
el, repet, el le-a considerat de interes pentru noi. Adică Hollywood
Boulevard cu a sa Hall of Fame, anume trotuarul cu stele aurii sub care
apar numele marilor actori americani. O primă impresie de kitch,
accentuată dramatic când am ajuns în fața Chinese Theatre,
cinematograful unde au loc lansările producțiilor hollywoodiene. O
fațadă de gust îndoielnic în fața căreia se află celebra zonă (de fapt o
curte interioară) unde și-au lăsat în ciment urmele labelor de la mâini
și de la picioare, starurile. O fi fost din cauza dimineții mohorâte și
cețoase (așa sunt toate diminețile la Los Angeles, datorită poluării)
sau a ideilor personale preconcepute, dar toate aceste locuri
popularizate excesiv m-au lăsat mai rece decât un stabilopod pe
litoralul românesc. Am mai dat o tură pe Sunset Boulevard, celebru în
toată lumea datorită filmului ”Pretty woman” (de acolo a ”cules-o”
Richard Gere pe Julia Roberts, în film). Era pustiu la ora aia, fetele
lucrau numai în ”schimbul trei” și, așa cum ne-a informat Hal, tocmai la
capătul celălalt al bulevardului, lung de vreo trei mile, era zona de
maximă ”productivitate„, zona de relaționare sentimentală pe termen
scurt. Am trecut apoi pe lângă Hollywood Hotel, unde, în una din camere,
a fost găsit mort datorită unei doze exagerate de cocaină, nu știu ce
actor (Hal ne prezenta totul cu aerul unui ghid de la Luvru)??!!??.
Ne-am îndreptat apoi spre Beverly Hills, locul unde o proprietate costă
minim un milion de dolari, prin proprietate înțelegând vila, de
dimensiuni considerabile, și terenul din jur care are suprafața de
minim cinci hectare (dacă mai țin bine minte și dacă n-am greșit
transformarea din acri). Orașul e foarte frumos, curat și ordonat.
Lipsesc și aici trotuarele, cu excepția străzilor comerciale, iar casele
se zăresc cu greu în spatele zidurilor și copacilor ornamentali. Pe una
din străzi, pe fiecare din marginile ei, erau șiruri de copaci cu
coroane bogate, de înălțime medie, ce erau perfect aliniați și îngrijiți
încât păreau identici, ca și cum ar fi fost multiplicați în zeci de
exemplare. Mai mult de atât, de case și mașini scumpe, nu aveam ce vedea
în, probabil, cel mai exclusivist loc de pe planetă. Așa că ne-am
continuat drumul către Getty Center. Încă vreo jumătate de oră de mers
pe una din free way, până am ajuns în Bel Air, o zonă cu nimic mai
prejos decât Beverly Hills din punct de vedere al bogăției. Singura
diferență consta în relief, Bel Air fiind o zonă predominant deluroasă,
lucru ce facilita accesul vizual la vilele somptuoase, construite de
asemenea la distanțe rezonabile (câțiva kilometri) una de alta. Am ajuns
în parcarea unde am lăsat mașina și conform scenariului descris mai
sus, am urcat într-un lift din care am coborât pe un peron unde aștepta
un trenuleț care avea să ne ducă până către vârful dealului unde se afla
muzeul.
Paul Getty a fost, alături de Howard Hughes, printre primii
miliardari ai Americii și implicit ai lumii. În 1957 a fost declarat de
revista Fortune drept cel mai bogat om din lume, cu o avere estimată la
2 miliarde de dolari (8.7 miliarde, la nivelul anului 2013). Cu atâta
bănet în portofel, i-a venit la un moment dat pofta să colecționeze
opere de artă și s-a pus pe cumpărat. Către sfârșitul vieții a găsit de
cuviință că-i un lucru tare egoist ca numai ochii lui să se bucure de
atâtea minunății și a trecut majoritatea operelor de artă în
proprietatea fundației care-i poartă numele, a cumpărat un deal în Bel
Air unde a construit un ansamblu de clădiri moderne, în care le-a expus
spre a fi admirate de plebe. Că acolo așa se întâmplă, nu ca pe la noi,
unde un prim ministru își transformă casa în muzeu pentru uz strict
personal. Tablouri și sculpturi din epoca renașterii (Boticelli,
Fragonard, școala olandeză), lucrări ale impresioniștilor (Degas,
Renoir, Monet, Cezanne), pictură modernă (Klimt, Hundertwasser), toate
oferite spre vizionare și încântare gratuit. N-aș putea spune că era
aglomerație, nu se stătea la coadă ca la Musee d'Orsey spre exemplu. Dar
era destulă lume, mai ales grupuri de școlari ce veniseră în excursii
organizate. Ei bine, la Getty Center, mi-a fost dat să asist la o scenă
ce mi-a topit definitiv scepticismul față de tânăra națiune americană. O
scenă prin care am înțeles că grija față de om nu-i vorbă goală, așa
cum era la noi înainte de 1990 (după 1990, a devenit un non sens
complet). Iată despre ce este vorba: eram la intrarea într-unul din
pavilioanele muzeului pe care-l fixasem ca loc de întâlnire și-i
așteptam pe companioni (se plictisiseră și se duseseră la o cafea la un
mic bar). La un moment dat pe ușă a apărut o fetiță palidă, să fi avut
vreo unsprezece ani, ce stătea într-un scaun cu rotile. În spate avea un
rucsăcel din care ieșeau niște furtunele subțiri: unul îi era fixat în
zona nasului pentru respirație, altul, conectat la o pungă cu perfuzii
(care era prinsă pe un mic dispozitiv ce ieșea din rucsac), era fixat la
celălalt capăt într-o branulă de pe braț. Scaunul era împins de o
doamnă, angajată a Centrului, care îi acorda fetiței întreaga atenție,
oprindu-se în fața fiecărui tablou și explicându-i pe larg toate
detaliile referitoare la lucrare și la autorul ei. Îi vorbea cu atâta
căldură și cu atât entuziasm încât fața bietei copile suferinde era
toată numai zâmbet și încântare. Am rămas extaziat de admirație, nu fără
a simți o strângere de inimă, gândindu-mă că fac parte dintr-o seminție
milenară (o parte a ei aspirând la statutul de buricul pământului, vezi
tratatele pseudo-științifice de dacologie) ai cărei entități sunt,
uneori, de un egoism patologic, guvernat de sintagmele ”Bă, tu știi cine
sunt io?” și ”Ce-mi pasă mie?”. Din acel moment, de câte ori am auzit
vorbind diferite personaje din filmele americane despre ”this great
nation”, gândul mi-a zburat involuntar la fetița din scaunul cu rotile
și am admis că, da, așa e, oricât de patetic și de fals ar fi sunat
acest clișeu în context.
Getty Center
Chinese Theater Holliwood
(Martie 2014)
V
Cu
vizita la Getty Center s-a epuizat partea culturală a mini-periplului
meu american. Trecuse de prânz, așa că Hal, ghidul nostru în aceea zi, a
stabilit itinerariul: Bel Air, Brentwood, Santa Monica, unde aveam să
mâncăm. În Brentwood n-am oprit, n-aveam de ce. Am reținut doar că acolo
era casa lui O. J. Simpson, o mare vedetă a fotbalului american (un fel
de Gică Popescu) și mai apoi actor
(Northberg din Nacked gun). Acesta, turbat de gelozie, își ”rezolvase”
soția, la pachet cu amantul, cu două gloanțe de pușcă bine țintite,
deoarece îi găsise în toiul unei partide de amor pasional în patul
conjugal. În mod bizar, în urma unei sentințe judecătorești, O.J. fusese
eliberat. Când a ajuns în Brentwood a fost întâmpinat de o pancartă
(banner) pe care scria ”Welcome home Brentwood butcher” (bine ai venit
acasă măcelarule din Brentwood), ne-a povestit Hal cu aerul unui
jurnalist de notorietate, gen Marius Tucă (un fel de Gâdea în epocă). Un
alt aspect interesant de menționat ar fi postul de radio pe care era
fixat aparatul din mașina lui Hal. Un post care transmitea exclusiv
muzică clasică, fiecare piesă fiind însoțită, în prealabil, de o scurtă
prezentare, nepretențioasă dar suficient de explicită, a ceea ce urma să
se difuzeze. Un post gen România Muzical, care avea să apară și la noi
peste vreo câțiva ani. Țin minte că am ascultat atunci, între Brentwood
și Santa Monica, Barcarola lui Offenbach și mi-a picat foarte bine.
La Santa Monica ne-am oprit. E un orășel situat pe țărmul Oceanului
Pacific, cu o faleză superbă deasupra plajei, extrem de generoasă ca
dimensiuni. Pe plajă puzderie de cluburi de surfing, yahting, de
scufundări, schi nautic, parapantă și alte sporturi la care se putea
înscrie oricine voia să practice unul dintre ele. Contra unei sume
modice (8 dolari pe zi, scria mare pe un afiș al unui club de schi
nautic, asta dacă nu mă înșală memoria), se asigura echipament precum
și instructor pentru începători. Deși erau vreo 25 de grade în aer (eram
în ultima decadă a lui martie 2001), plaja era pustie. Ici colo câte un
el și ea ieșiți să-și plimbe cățelul. Ne-am îndepărtat de faleză și, la
mai puțin de 500 de metri, am dat de o promenadă pietonală, un fel de
Republicii din Brașov, care era plină, chiar aglomerată. Din 20 în 20 de
metri găseai câte un ”artist” care se străduia (unii se scremeau de-a
dreptul) să ofere un mini-spectacol. Un nene, african-american (dacă tot
povestesc de pe-acolo, se cuvine să respect mania corectă-politic a
locului), cu o chitară electrică în brațe (erau prize pentru
amplificatoare pe alee, de unde am tras concluzia că acest gen de
activitate era încurajat), cu o pelerină largă, joben și pantofi cu
vârful ascuțit tip ”manelist”, se străduia să reproducă o piesă a lui
Jimi Hendrix (Wild Thing). Nu prea reușea. Lângă el, la cei 20 de metri
regulamentari, o trupă de adolescenți ofereau un spectacol de street
dance. La alți 20 de metri un tip, alb de data asta, încerca un număr
stand up comedy. Fiecare cu audiența lui, fiecare cu câte o cutie în
față în care publicul ”cotiza” în funcție de cât îl lăsa inima și cât de
mult aprecia talentul artistului. Am observat că fiecare dintre cei
care se manifestau mai mult sau mai puțin artistic, o făceau la un volum
decent, fără a deranja vecinul de ”scenă”, în așa fel încât nivelul
sonor era mai mult decât acceptabil, la ani lumină de cacofonia de pe
aleea pietonală din centrul stațiunii Mamaia în plin sezon (am luat un
exemplu la întâmplare). Tot învârtindu-mă pe acolo am rămas iar mut în
ziua aceea. A doua oară, după episodul cu fetița infirmă de la muzeu. La
un colț de stradă, un nene neras de două decade, cu ”ținută” standard
de cerșetor, ținea în brațe un carton pe care scrisese cu marker
următoarele: ”Please help me with a job” (Vă rog ajutați-mă cu un loc de
muncă). Stătea pur și simplu acolo, fără tânguieli, fără să apeleze la
cele sfinte și la sensibilizarea populației. Adică, fără ”mamelor din
lumea-ntreagă”, fără ”trăi-ți-ar gagica boierule”, etc. Și nu cerea de
pomană, cerea o slujbă! Așa ceva era neconceput în patria noastră dragă.
Ba cred cu tărie că, dacă s-ar încumeta vreun intrus ca cel pe care
l-am întâlnit acolo, să ceară așa ceva pe la noi, ar fi linșat urgent
de profesioniștii mioritici ai milei. De fapt, ”cerșetorul”, bietul
”cerșetor” american, gândea mai departe de ziua de mâine, pe care și-o
asigură sau nu amărâții de la noi. El voia un venit stabil, voia să
muncească pentru a-l obține, fiind total neinteresat de
sensibilizarea/prostirea trecătorilor. Nici nu mai știu ce-am mâncat în
seara aia, ceva italienesc, parcă. Oricum, neimportant. După ce am
mâncat ne-am întors la hotel. A doua zi urma să mergem la Disney Land.
Am dormit puțin și episodic în noaptea care a urmat. În una din pauzele
de somn, am văzut pe canalul de sport ESPN o retrospectivă a vieții
legendarului Wilt Chamberlain, singurul baschetbalist care a reușit să
înscrie 100 de puncte într-un meci din NBA. Tocmai începuse să se facă
simțită criza de vedete din baschetul nord american. Rămăseseră doar
Kobe Briant și Shaquille O'Neil. Kobe a jucat în Dream Team și la
olimpiada de la Londra din 2012.
În dimineața zilei următoare am
plecat către Disney Land, parcul de distracții aflându-se la vreo 50 de
kilometri sud de Los Angeles, în Orange County (ținutul portocalelor).
Am urmat același scenariu: parcare, lift, trenuleț și abia apoi per
pedes. Taxa de intrare nu era chiar o bagatelă, nu mai țin minte cât,
dar având în vedere că aveam să petrecem acolo întreaga zi și nu aveam
alternativă, mi s-a părut, până la urmă, rezonabilă. Iar cu taxa o dată
plătită, aveai acces la toate facilitățile din incintă. De fapt am fost
în Adventures Land, un parc de distracții nou, aparținând tot
concernului Disney, aflat în imediata vecinătate a celui clasic. Lume
multă, de toate vârstele și de toate rasele. În incintă zeci de
obiective menite să sporească, moderat sau în forță, secreția de
adrenalină a mușteriilor, săli de spectacole 3D, zona de decoruri de
film, un muzeu al istoriei animației și multe altele. Am început cu o
imitație de rafting. Un deal artificial, în vârful căruia se afla un cap
de urs făcut din stânci, pe care era trasat un circuit bine proiectat
și pe care curgea apă, imitând un râu de munte. Clienții se urcau în
niște nacele construite în interiorul unor cauciucuri de tractor imense.
Totul gândit în așa fel încât după traseu să nu fii ud leoarcă, dar
nici uscat. Am refuzat din start roller coaster-ul ca și turnul cu
scaune care te propulsa la vreo 30 de metri în înălțime după care cădeai
liber și tot așa de vreo trei sau patru ori. Zburasem peste 11 ore cu
avionul și mă așteptau încă pe atât la întoarcerea în țară, suficient ca
să-mi cheltuiesc surplusul de adrenalină. Am intrat apoi la un
spectacol, nu fără a aștepta cam 20 de minute la coadă. Pe afișul de la
intrare scria ”Fly simulation”. O sală de spectacol cu scaune cu bare de
siguranță rabatabile, prinse în niște cadre metalice, câte 15 sau 20 pe
fiecare cadru. În față un ecran curbat concav (parabolic). După ce s-au
completat toate locurile s-a făcut beznă. Am simțit că suntem ridicați
de cadrele respective și, dintr-o dată, m-am trezit zburând deasupra
unei plantații de portocali. În față mă bătea un vânt ușor, parfumat cu
mireasmă de coajă de portocale, normal. Am survolat apoi un râu de munte
care se vărsa chiar în San Francisco Bay. Acolo am luat înălțime și am
trecut ”la mustață” peste Golden Gate, evitând în ultima clipă o rachetă
trasă dintr-o ambarcațiune din golf, care a pocnit undeva în dreapta.
Am cotit-o apoi deasupra oceanului și am ținut-o așa până când am
ridicat instinctiv picioarele ca să nu mă lovesc de dealul pe care
scria, cu literele acelea imense, Hollywood. Am continuat să zbor spre
sud, până când am ajuns să planez chiar deasupra parcului în care mă
aflam! S-a făcut iar beznă, am simțit cum suntem coborâți, după care
s-au aprins luminile. Visasem? Înclinam să cred că da, dacă nu cumva
fusesem hipnotizat! Am fost fascinat total de ce trăisem pentru câteva
minute ca să mai caut explicații. La vreo jumătate de oră după, am vrut
să mai intru o dată, ca să încerc să înțeleg ce mi s-a întâmplat cu
adevărat. Companionii însă m-au convins să renunț. Voiau, pe bună
dreptate să vadă și altceva. N-au fost de acord să mă aștepte, în plus
nu era chiar greu să ne pierdem unii de alții, ceea ce ar fi fost o mică
catastrofă. Până la parcare ajungeam singur, dar mașina nu mai știam
unde se afla în parcarea supra-terană cu cinci etaje, imensă. Uitasem să
memorez sectorul în care parcase Joe (nu mai știu cum îl chema, așa că o
să-i zic Joe, precum coreenii din MASH). Spectacolul 3D la care am
intrat apoi era la fel de interesant, dar purtam ochelari speciali
pentru acest gen de spectacole și fenomenul fizic prin care vedeam
gândacii în relief (spectacolul se numea ”The bugs show”), stilizați
ca-ntr-un desen animat, îmi era cât se poate de clar. Și aici am avut
nedumeriri. La un moment dat, unul dintre personaje a dat ordin ca
gândacii să părăsească urgent sala. Ei bine, i-am simțit trecând în mare
viteză pe sub șezut. Când s-au aprins luminile m-am uitat cu atenție la
banca pe care stătusem, să descopăr mecanismul care mi-a dat senzația
respectivă. Banca era netedă ca faianța. Nici o fisură, nici o
proeminență, nimic. Am renunțat resemnat să mai caut explicații și am
devenit un admirator supus și fidel (nu că n-aș fi fost și până atunci)
al acestor profesioniști ai iluziilor, al acestor făcători de vise, al
căror părinte a fost Walt Disney.
Adventures Land
Aprile 2014
VI
În
dimineața zilei următoare am luat avionul către Dallas, Forth Worth mai
bine zis, suburbia unde se află aeroportul. Imediat după decolarea de pe
aeroportul din Los Angeles am văzut cel puțin trei avionete de agrement
care zburau la mică înălțime. Când ne pregăteam de aterizare la Dallas,
au început să se zărească câteva așezări care arătau cam așa: un drum
principal din care se desprindeau, din
loc în loc, drumuri pe care se ajungea în spatele unor pâlcuri de copaci
unde se aflau casele cu parcări, cu piscine, țarcuri de manej și alte
facilități de acest gen, semn că era o zonă locuită de oameni înstăriți.
Și aici distanțele între proprietăți erau foarte mari, în așa fel încât
erau mari șanse ca vecinii șă nu se cunoască între ei.
La Dallas
am stat 24 de ore, în care am mers de la aeroport la hotel, aflat în
apropiere în plin câmp, de aici am vizitat clientul după care am revenit
la hotel. Așa că singurele amintiri și impresii cu care am rămas au
fost cele pe care le-am arătat mai sus. Deși eram în patria
crescătorilor de vite, celebră în toată lumea, porțiile de carne la
grătar erau normale, cam o treime față de cele din Los Angeles.
Restaurantul hotelului avea zonă pentru fumători, nu cuști claustrofobe
ca la Los Angeles. Și cam atât, că restul timpului mi l-am petrecut în
cameră.
Am zburat apoi la Houston (pe aeroportul din Houston, în
Duty Free, am vrut să-mi cumpăr ca amintire o pălărie texană, cu boruri
largi. M-a înmuiat pe loc prețul: 125 de dollari bucata) de unde ne-am
îmbarcat în avionul cu care am traversat oceanul, aterizând la Paris la 8
dimineața, ora locală. Am profitat de ziua de ”accomodation” oferită
gratuit de compania aeriană și am vizitat încă o dată Muzee d'Orsay. Am
avut parte de o zi ploioasă, înnegurată, cu Sena tulbure de culoarea
cafelei cu lapte, semn că ploua de ceva vreme. Peste alte 24 de ore eram
acasă.
În încheiere, câteva concluzii. America, așa cum am văzut-o
eu, era departe de cea pe care mi-o imaginasem. Era America
super-tehnologizată, dependentă total de mașină, ordonată până la
fanatism, extrem de disciplinată. Pe alocuri dădea chiar semne de
imbecilizare. La vremea respectivă, California se confrunta cu o criză
de alimentare cu energie electrică dintr-o cauză greu de explicat sau
înțeles. Datorită unei legi de prin 1930, care stipula că prețul
curentului electric nu putea depăși un anumit nivel, compania
californiană de electricitate se afla în stare de faliment, fapt care
provoca unele disfuncționalități în aprovizionarea cu curent. Pe tema
asta văzusem la televizor un scurt reportaj, făcut în stradă, în care
diverși cetățeni își exprimau nemulțumirea față de inconfortul cauzat de
întreruperi: ba că n-apucaseră să salveze ce lucraseră pe calculator și
pierduseră tot, ba că dacă i-ar fi prins în lift și alte mofturi
d-astea ieftine. În acest context, într-una din după amieze,
întorcându-mă la hotel, am găsit pe măsuța din cameră o mică notă din
partea administrației. Eram rugat ca în cazul în care vor apare pene de
curent, să-mi păstrez calmul, să nu mă impacientez, chiar dacă
întreruperea alimentării cu electricitate ar dura câteva ore. M-a pufnit
râsul și nu m-am putut opri minute bune! Auzi la cine veneau ăștia cu
snoave slabe! ”Să fiți voi sănătoși bă băieți, la câte seri am petrecut
eu în beznă în anii 80. Am făcut chefuri la lumina lumânării, am învățat
în sesiunile de iarnă la o mică lampă, improvizată de tata, alimentată
la bateria mașinii. Sunteți pui la capitolul ăsta” - am gândit superior.
După ce m-am liniștit, am încercat să mă pun în pielea americanului
lovit de ghinionul de a-l prinde o cădere de curent în camera de hotel.
Ușile de la cameră se descuiau din exterior cu cartele magnetice. Din
interior însă, se deschideau ca toate ușile de pe mapamond, așa că nu
exista pericolul să rămână cineva blocat în cameră. Nu funcționau
televizorul și frigiderul, dar ăsta nu era motiv de panică, cel puțin
pentru mine. N-am avut totuși ocazia să admir o pană de curent. Ar fi
fost interesant să văd cum s-ar fi comportat ”nepoții unchiului Sam”
într-o asemenea situație.
Americanii pe care i-am întâlnit erau
foarte prietenoși, amabili, gata oricând de o conversație ușoară. Erau
dornici de socializare, de comunicare. De pildă, hispanicul cu care am
stat de vorbă cam o jumătate de oră și care crezuse că suntem de-ai lui,
după ce trăsese cu urechea și ne auzise vorbind românește. A intrat în
vorbă cu noi întrebându-ne ce dialect al spaniolei vorbim. Când i-am zis
de unde suntem a replicat ușurat: ”Aha, South America”. Așa de amorul
artei, l-am întrebat dacă știe unde-i Parisul. Da, știa că Parisul e în
Europa. Când i-am zis că în drum spre casă ajungem pe acolo, i-am
câștigat definitiv și irevocabil admirația.
La Dallas, în timp ce
așteptam microbuzul care trebuia să ne ducă la hotel, fumam liniștit o
țigară când am fost abordat de o texană foarte amabilă care, aflând că
sunt din România, mi-a spus că spera că într-o zi o să ajungă pe-acolo.
Mințea, desigur, doar ca să-mi facă plăcere. De ce erau oamenii ăștia
atât de prietenoși? În țară puteam să stau și o oră singur într-un bar
sau într-un loc populat, fără ca cineva să mă întrebe de sănătate. Ba,
dacă cineva m-ar fi abordat ca-n America, aș fi intrat la idei. N-am
găsit decât o singură explicație: sufereau de singurătate! Locuind
majoritatea în case izolate în care comunicau doar cu membrii familiei
iar la birou probabil cu colegii, profitau de orice prilej de a schimba
câteva vorbe cu oricine era dispus la conversație.
Acolo fiind, m-am
întrebat dacă aș fi putut să mă acomodez cu stilul de viață american.
Răspunsul pe care mi l-am dat a fost NU! America m-ar fi strivit cu
imensitatea ei. Aș fi fost o biată furnică într-un imens mușuroi obsedat
de prosperitate, dar fără a avea timp suficient să o savureze, să se
bucure de ea. Mi-am făcut următorul calcul: o treime din viață o pierd
cu somnul. Încă aproximativ o treime o petrec la servici. În California
sau, pot spune în America (cu excepția New York-ului, așa am auzit) ,
jumătate din treimea rămasă aș fi petrecut-o în mașină, singur cuc. Am
decis că sunt clădit pe stilul de viață european, ca membru al unei
comunități în care cunosc și sunt cunoscut de majoritatea membrilor ei,
adică un provincial fanatic.
Un alt amănunt care, dacă nu e
definitor, măcar merită menționat. Nicăieri nu mi-a fost dat să văd
atâția oameni grași. Dacă marea lor majoritate purtau haine largi, la
Disney Land am văzut o pereche de adolescenți pe care n-am reușit s-o
uit, oricât m-am străduit. Puștiul n-avea mai mult de 16 ani. Era
imberb, cam 1.70 m înălțime, dar cred că trăgea chintalul la cântar.
Purta un trening care pleznea pe el dar mușca cu poftă dintr-un sandwich
imens. Ea, mai scundă dar parcă și mai rotundă, purta, oroare, colanți
roz! Mușca, de asemenea, cu poftă din dintr-un sandwich de aceleași
dimensiuni.
Tot la Disney Land am căutat un cadou pentru băiatul
meu, care avea 6 ani atunci. Voiam o jucărie ”genuine american”. Ei
bine, toate, dar absolut toate produsele, de la tricouri imprimate la
căni, fanioane sau mascote cu personajele Disney, erau Made in China.
Totul era ”așa cum trebuie” în societatea americană: ordine, respect
față de cel de lângă tine, respect față de lege, respect și ajutor față
de cei neputincioși. Cu toate acestea, am simțit acolo, mult mai
apăsător decât în țară, că individul e obligat să se lase dus de val,
fiindu-i imposibil să ”înoate împotriva curentului” (nici la noi nu prea
se poate ”înota împotriva curentului”, dar măcar trăim cu iluzia că am
putea). În aceste condiții, 6 luni mai târziu, pe 9 septembrie 2001,
când două avioane de linie loveau cele două blocuri turn WTC din New
York, și în toată America s-au oprit atât traficul aerian cât și
traficul feroviar iar bursa din New York și-a întrerupt activitatea
pentru o zi sau două, nu mai știu exact cât timp, pentru prima dată în
istoria ei, țara fiind practic paralizată, m-am gândit la valul de mai
sus. Cu excepția câtorva accidente minore care s-au petrecut la reluarea
traficului feroviar, acest val ordonat și disciplinat și-a recăpătat
rapid fluiditatea.
God bless America!
Arpilie 2012
Adrian Ioan Lupu
.jpg)
