Împărăția apelor I

Nu cred că există pe lumea asta un tărâm mai fascinant decât delta. E posibil ca prin aceste rânduri să se simtă un iz de subiectivitate, subiectivitatea celui care tânjește în fiecare an după săptămâna de concediu, izbăvitoare, petrecută pe malul unuia dintre cele trei brațe prin care Dunărea se varsă în mare. E locul unde domnesc liniștea și armonia, locul ideal pentru eliminarea noxelor acumulate în creier într-un an întreg, locul special creat de Dumnezeu pentru branșarea ”bateriilor” la bornele imensului acumulator cu energia pozitivă. Primul contact cu delta l-am avut târziu, foarte târziu, în 2003. Dar mai bine mai târziu decât niciodată, pentru că acest prim contact a fost ”une coupe de foudre”, personal îndrăgostindu-mă iremediabil și fidel de acest paradis. De atunci n-a mai existat vară în care să nu îmi fac cura de deltă, în unii ani chiar în două etape a câte o săptămână fiecare. Pe brațul Chilia, la Tatanir sau Pardina, la Chilia Veche, pe Ostrovul Tătaru, pe brațul Sfântu Gheorghe, la Murighiol, pe Dunărea veche, la Plopi sau Caraorman, la Sfântu Gheorghe sat, sau pe Sulina, chiar la Sulina, acestea fiind doar locurile în care am avut tabăra, la cort sau la pensiuni, peste tot a fost o încântare. Dar să le luăm pe rând și pe-ndelete! Tatanir Pregătirile unui concediu în Deltă încep cu cel puțin o săptămână înaintea plecării efective. Vorbesc de pregătirile fizice, palpabile, pentru că mental ele încep cam după Paști, odată cu primul vis în care se face că te afli pe malul apei, cu undița sub forma semnului întrebării zvâcnind în brațe, luptându-te să aduci la mal crapul cu care ai stabilit contact vizual și care ți-a scăpat anul trecut, din cauză de marfă proastă chinezească (pleonasm), adică un ”arici” cu acele legate de mântuială! Muncitor chinez, muncitor chinez, cădea-ți-ar păru-n orez ... de fraier ce te afli! Pe viitor, leagă bă mai bine cârligele, constipatule! Că de-aia cumpăr produsele tale de cacao, la 1/3 din prețul pieței! Din cauza ta am pierdut un crap de trei kile, fir-ai tu să fii de pitic cu ochii mijiți! Cam cu o săptămână înaintea plecării ai deja o idee, destul de bine fixată, relativ la cifra de vânzări pe care urmează să i-o faci magazinului cu ustensile de pescuit, precum și la locația acestuia. Personal prefer dugheana de profil din Steagu celei din Brintex, chestie de gusturi și simpatii subiective, chiar dacă din Steagu am cumpărat ”aricii” ăia de toată jena! O rolă de fir textil (să țină la greu), cârlige de somn, ”arici” pentru crap, vreo douăzeci de bucăți de plumb de 100 de grame, și, dacă bugetul permite, încă o ”sculă” completă, adică ”băț”, mulinetă și încă o rolă de fir textil. Pentru că mergi la Tatanir, nu trebuie să te agiți de acasă cu mămăligă (3,2,1, adică trei unități mălai, două unități făină și o unitate zahăr), pensiunea lui Nicu fiind dotată cu ceaun și două guri ”foc”, una cu lemne și una cu gaz. Urmează tura la hypermarket, după mâncare, băutură, scaune pliante (pentru înlocuirea celor vechi, rupte sau îndoite), tura în piață după zarzavaturi și legume, neapărat borș, dar mai nou toate aceste cumpărături pot fi făcute și în Tulcea, că între timp s-au inventat și acolo hypermarket-urile. Ceea ce nu se poate spune despre toaletele publice! În ajunul plecării casa arată ca după un atac nuclear. Haine întinse în toată sufrageria, scule de pescuit în bucătărie, trei ghitare plus două laptop-uri în camera juniorului, soția țipând de durere după ce a călcat într-un cârlig de somn pe care ai reușit să-l testezi cu această ocazie,  care se rătăcise, parșiv, pe covorul din sufragerie sufragerie și pe care ai reușit astfel să-l recuperezi (curios e faptul că la ultima numărătoare a cârligelor ”mari”, a ieșit unul în plus. Să fi rămas în covor de anul trecut? Cine poate știi?). Pleci aproape netrimis după pansamente cu rivanol, razi trei beri în drum cu un prieten aflat și el în exil temporar, revii la domiciliu fix înainte ca să previi o calamitate (dădea laptele-n foc) și se face în sfârșit noapte. Somn ușor, ca un prunc, până dimineață la 6.00 fix! Deșteptarea, igienă matinală, cărat bagaje la mașină, urcat în mașină, plecat până la prima intersecție, întors brusc acasă pentru că uitat acte (plus bani, pregătiți de cu seară, desigur)! Luat acte și dă-i talpă! Experiența de tip cu oarece vechime în ale șofatului pe traseul Brașov – Tulcea îmi permite să estimez durata deplasării cam la cinci ore. Adică o medie de 75 km/h. O oră și douăzeci de minute până la Ploiești, o oră până la Urziceni, încă o oră până la Slobozia (20 de sate pe 60 de kilometri, cu cel puțin două radare mobile permanent în zonă), o jumătate de oră până la Hârșova și încă o oră până la Tulcea, zonă cu viteza medie de 100 km/h. Faci și pauze pentru diverse activități de voie, cafea și alte chestii, la benzinăria de la ieșirea din Slobozia spre exemplu (nu în Bucu, că-i loc cu ghinion, vezi Poziția Copilului). Că veni vorba de Bucu, în zona asta au fost deportați ”chiaburii” cu domiciliu forțat prin anii '50, adică aduși și lăsați în mijlocul câmpului, sub cerul liber și asta către sfârșitul toamnei, fără lemne sau alte materiale de construcții. Există și un muzeu al pribegiei la Bucu. Un alt obiectiv turistic aflat pe traseu este Târgul de Floci, unde s-a născut Mihai Viteazul (controversată poveste, dar să nu intrăm în amănunte). Odată ajuns la Tulcea și după ultimele cumpărături, constând în bere rece, momeală vie (La Florică, râme negre, coropișnițe, lipitori marca ”e inepuizabilă, șefu”) și o canistră de benzină pentru plimbările ulterioare pe canale, te îndrepți către bacul de trecere către drumul (localnicii îi zic șosea, vai de mama lui) ce duce până la Periprava, urmărind brațul Chilia. La bac se numește că a venit vremea primei beri! Rece și revigorantă, ca oricare primă bere. Urcarea pe bac ridică probleme în cazul în care Dunărea are un nivel scăzut, când există pericolul să te trezești cu masca față a mașinii ”detașată” iremediabil și dureros pentru buzunar (dacă ai CASCO te-ai scos). Tot pe bac ai ocazia să studiezi ”calitatea apei” de aproape, să vezi dacă e limpede. Pentru că dacă e de culoarea cafelei cu lapte se cheamă că ai venit degeaba în deltă, pentru că până se limpezește nu prea ai șanse să te întâlnești cu peștele. Iar după ce se limpezește, până începe peștele să mănânce tu ești demult la Brașov. Bacul te lasă exact la intrarea pe ”șosea”. Te ”angajezi” pe ea și începi slalomul printre gropi de cel puțin o jumătate de metru fiecare. Safari suportabil însă de orice Logan, ca să nu mai zic de Symbol. După vreo cinci kilometri se ajunge la ghereta poliției de frontieră care ia în evidență toate persoanele care trec de acest loc precum și destinația, zona fiind una de frontieră. În momentul în care văd mașina cu număr de Brașov, oamenii legii te întreabă direct: ”Tatanir?” În prima fază ești nedumerit, ”Cum și-a dat ăsta seama?”. Te lămurește rapid : ”La Tatanir mai sunt doar doi localnici, în rest toate casele au ca proprietari brașoveni”. De la ghereta poliției de frontieră, în dreapta, începe un dig pe creasta căruia se poate intra cu mașina, dar asta doar dacă nu sunt semne de ploaie. Dacă cumva începe ploaia și te prinde pe dig, mai ieși de acolo doar tras cu tractorul, digul fiind din lut care devine mai alunecos decât poleiul în contact cu apa. Totuși, dacă o iei pe el, după 5 km ești în Pardina. Pe ”șosea” distanța până în Pardina e de 27 km, așa că merită din plin. Odată cu intrarea pe dig singura legătură cu lumea civilizată rămâne telefonul mobil. La baza digului, în dreapta, începe un canal străjuit de vegetație luxuriantă, cu toată gama de păsăret de care ai auzit sau ai citit prin cărțile de geografie: cormorani (”You'll never walk alone”), pescăruși, egrete, rațe sălbatice, cocori și multe altele pe care le vezi pentru prima oară. E bine să ții geamurile de la mașină închise, ca să nu te trezești cu o tonă de praf în habitaclu. Rularea pe lutul uscat al digului, chiar dacă rareori depășești viteza de 20-25 km/h, creează în urma mașinii un siaj de minim 100 de metri de praf iar la destinație ai locuri pe mașină unde grosimea acestuia e de un deget. La Pardina ai de trecut trei poduri peste trei canale care comunică direct cu Dunărea. Al treilea trece peste o ecluză părăsită care arată dezolant. De ce o fi fost construită această ecluză, ce vase ar fi putut trece pe acolo, ce marfă ar fi putut transporta aceste vase? Iată întrebări la care eu n-am găsit răspuns. Posibil să fi fost o investiție megalomană, tipic ceaușistă, însă complet inutilă și, oricum, lăsată în paragină de cel puțin douăzeci de ani. Când dai de placa care îți indică terminarea localității Pardina, părăsești din nou ”șoseaua” și te urci pe creasta altui dig, tot din pământ, iar după 8 km ajungi la Tatanir unde te așteaptă Nicu: amabil, volubil, simpatic, o gazdă perfectă. Descarci mașina, te speli un pic și la masă. O masă pe bază de pește, normal: borș, pește prăjit (numai crap și somn), mujdei, țuică (de Ardeal, minim 45 de grade) în deschidere, bere sau vin (riesling de Recaș sub formă de șpriț, dacă e după gustul meu, dar merge și berea). Un regal gastronomic, pentru că peștele proaspăt din Dunăre e de zece ori mai gustos decât ce se poate găsi în comerț. Responsabilă cu gătitul, Mariana, soția lui Nicu. După două ore de ospăț e cazul să te apuci de treabă. Nicu, avizat că o să aterizezi, a pregătit mămăliga. O bagi în portbagaj alături de scule, scaune, plasa cu cărți, două kile de bere și direcția ”la școală”, locul în care te aștepți să dai marea lovitură! 

 Apus de soare în Deltă