Perioada de refacere a cortexului la
Tatanir este, în ceea ce mă privește, de minim 5 zile. După cei câțiva
ani de concedii petrecute acolo, începi să te familiarizezi și cu
vecinii localnici ai lui Nicu. Doi în imediata vecinătate iar alții la 4
sau 8 km depărtare. Unul din ei însă e o figură împosibil de ignorat:
Feodor Pahlavei, diminutivat Fedea. De
meserie pescar și agricultor de circumstanță. Odată la două zile Fedea
îl vizitează pe Nicu: ba vine cu o plasă de roșii, ardei, castraveți și
ce mai are prin grădină, ba cu ceva pește (mai mult mărunțiș,
albitură, adică plătică și caras, pește considerat de divizia B acolo)
sau pur și simplu doar pentru a da binețe. Casa în care stă se află la
vreo opt kilometri spre vărsare iar el parcurge această distanță pe
jos, ajungând la cabană cam pe la prânz, când soarele devine neiertător
și când orice om normal caută cu disperare umbra. Fedea e un fel de
mijloc de informare și barometru, în același timp. Știe cu precizie
dacă în ziua respectivă ”mănâncă” sau nu peștele. Înalt, slab spre
costeliv, purtând de câte ori l-am văzut doar cămașă cu mânecă lungă și
pantaloni lungi, încălțat cu șlapi peste ciorapi (cu excepția
duminicilor, când încalță pantofi), cu fața brăzdată de riduri adânci,
știrb în proporție de 75%, bea însă ca un lipovean adevărat. Știe foarte
bine că țuica ”de prună curată” intră în dotarea standard a oricărui
ardelean, cum e Nicu, și acest aspect, dar nu numai el, îl face să-și
viziteze cu o frecvență atât de mare vecinul. Într-un an în care am
nimerit doar vreo două zile cu lipici la pește, către sfârșitul
sejurului, Fedea, după ce golise al doilea pahar de tărie, s-a oferit să
ne ajute să ”prindem” ceva prin metoda, infailibilă de altfel, la
”portofel”. Pentru asta am stabilit ca în ultima zi de dimineață să fim
la el acasă la opt fix, să-l luăm și să mergem împreună la Chilia că ne
rezolvă el cu pește direct de la pescari. În ziua stabilită, la opt
fix (”punctualitatea e politețea regilor”), eram în fața casei lui
Fedea. Casa lui Fedea vorba vine. Casa în care locuia, pentru că
proprietar e tot un brașovean plecat în America și care s-a milostivit
de el și l-a lăsat să locuiască în ea, împreună cu ”muierea” lui (Fedea
dixit), Fenea. Pe proprietate se plătește impozit anual, chiar și în
deltă, vreo 30 de lei. Întrebat pe ocolite dacă n-ar fi oarecum normal
să plătească impozitul în locul ”americanului”, Fedea a refuzat ferm,
din principiu, până și ideea unui asemenea act: ”Să plătească el, că are
bani! Ce? E a mea?”. Altfel, în grădina casei avea de toate, roșii
(nu-s ca cele de la Codlea, dar sunt bune și ele), ardei, castraveți,
vinete, cam tot ce se poate cultiva în spațiul mioritic, semn că nu
erau niște neisprăviți. Gospodăreau cu pricepere proprietatea
”americanului”. Am intrat în curte și am început să strigăm: Fedeaaa!
Feneaaa! Nimic, nici o mișcare. Am strigat iar. Tot nimic. Într-un
târziu apare Fenea, cu ochii cârpiți, cu o privire ... translucidă,
încălțată doar cu un șlap. O femeie (sunt indulgent) scundă și
bondoacă, cu un aer permanent preocupat, cu pomeții obrajilor intens
vascularizați. În dimineața respectivă și mai vascularizați. Volubilă
și cam peltică, explicabil până la un punct, având în vedere ca limba
ei maternă e rusa. Dar atunci parcă era și mai peltică. Apare și Fedea:
ușor nesigur pe gesturi, încălțat cu ambii șlapi dar cu un singur
ciorap (de ce poartă oamenii ăștia ciorapi când se încalță în șlapi?
Rămâne una din enigmele pe care n-am reușit să le dezleg). După vreo
trei minute de conversație își aduce aminte de scopul vizitei noastre,
nu fără a-și plezni fruntea cu palma, ca în fața unei revelații
capitale. ”Mergem la Chilia după pește!” a strigat încântat că și-a adus
aminte ce promisese. În alte câteva minute, timp în care Fenea i-a dat
câteva sarcini clare în rusește, ne-am urcat în mașină. Imediat după
ce am închis ușile a trebuit să deschid geamurile! Un puternic damf de
butoi stătut ne-a invadat intimitatea, pătrunzând până și-n tapițerie!
Eram cu Mariana, soția lui Nicu și cu socru-meu, Fedea fiind al
patrulea pasager. ”Ai avut o noapte grea, Fedea?” a întrebat, timid,
socru-meu. ”Ia, a venit nește prahoveni pe Tătaru (brațul n.a.) și mi-a
adus cinci kile de vin. Le-am băut cu Fenea până la ziuă. A mai rămas
ceva pe fundul bidonului” ne-a lămurit el, nu fără un zâmbet de
învingător pe care i l-am văzut lățit pe toată fața în oglinda
retrovizoare. ”Sper să-mi mai lase și mie ceva Fenea, să nu-l bea pe
tot până ne întoarcem” a mai zis fără pretenții, dar așa, poate
înțelegem că ar fi cazul să ne grăbim. Spre Chilia Veche am mers cea
mai mare parte din drum pe același dig care începe de la Pardina și pe
care distanța e mult mai scurtă decât pe ”șosea”. Înainte de casa lui
Fedea începe canalul Tătaru, care delimitează Ostrovul Tătaru, situat
între Dunăre și canal. Pe această insulă se află închisoarea, un alt
loc de tortură pentru ”chiaburi” și ”dușmanii poporului”. Folclorul
borfașilor a reținut atrocitatea închisorii de la Chilia: ”Bate-un vânt
rece din baltă, La Chilia-n port, ... La Chilia pe Tătaru, ... Bate
Maromet cu paru ... La Tătaru la Chilia ... bate Lungu cu frânghia”!
Maromet și Lungu, doi torționari celebri, două animale puse să păzească
oameni, doi monștri care au existat în realitate și care au murit bine
mersi în patul lor. Închisoarea de la Chilia Veche este încă
funcțională, mai sunt vreo 40 de deținuți acolo, dar regimul e
incomparabil cu cel din anii 50. Chilia, o comună cu vreo mie de case
pitorești cum numai în deltă poți vedea. Văruite în alb, cu lemnăria
vopsită în albastru, cu un ornament din lemn la începutul coamei
acoperișului. Așezare străveche care a primit notorietate pentru că
Ștefan cel Mare a construit acolo, în anul 1479, celebra cetate pe care
a cedat-o apoi turcilor în 1484, în urma asediului flotei turcești. Se
pot vizita ruinele cetății, pe cont propriu, că ministrul Nuți a
spânzurat bani pe frunze și alte bălării, nu pe obiective istorice,
după cum se va vedea. Ajunși la Chilia, pe la 9.00, am constatat că
pescarii veniseră demult, de pe la 7.00, așa că ne-am interesat la
localnici de pește congelat, că Fedea se lamenta sfâșietor cum că el
așa știa programul pescarilor. La alimentara din comună, unde am făcut
ceva cumpărături(”Magazin mixt, supermarchet”), m-a abordat ferm:
”Dă-mi cincizecidemii să-i dau la vânzătoare, c-am rămas dator”. I-am
dat, ce era să fac, ca să-l văd pe urmă în mână cu un pahar de unică
folosință plin cu rom, din care a început să soarbă rar, savurându-i
aroma pe îndelete, adăugând un plus de rafinament olfactiv mirosului de
poșircă pe care îl emana cu dărnicie la fiecare expirație. Având
nevoie de ceva medicamente, ne-am dus la farmacia din comună, la
parterul unui bloc. Lângă blocul respectiv altă minunăție! O bază
sportivă aflată în chiar pe malul Dunării cum n-are Codlea (am luat un
municipiu la întâmplare). Cu un teren de fotbal, cu vestiare, cu pistă
de atletism, toate noi, suferind de un singur sindrom: paragina. Deși
baza fusese inaugurată cu două luni înainte (în mai, înainte de
alegerile locale din 2012), terenul de fotbal era deja plin de ciulini,
cu iarba la nivelul celei de-a doua coase. Adică o investiție complet
inutilă și, cum se vedea, impracticabilă. Oare n-ar fi fost mai
nimerită o achiziție de ambarcațiuni sportive? Zic și eu, așa, retoric.
Altfel, primărița din Chilia e foarte dinamică și eficientă. De
exemplu, pentru cei care au proprietăți la Tatanir a construit, în timp
record, un dig care să-i protejeze în anii în care nivelul Dunării
este foarte ridicat. La întoarcere Fedea începuse să ne cânte, răgușit
și teribil de fals, cântece lipovene, cel puțin așa cred. Astfel încât,
când l-am ”debarcat”, a fost ca o grațiere, ca o izbăvire, din toate
punctele de vedere. L-am urmărit după ce a intrat în curte: aproape că a
sprintat spre intrarea în casă ca să vadă dacă îi mai lăsase Fenea
ceva de potolit setea-i abisală. Și acum mă mai frământă întrebarea: o
mai fi găsit ceva? Nu cred, că și Fenea era uscată pe esofag!
Biserica din Chilia Veche
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu