Chilia Veche. Fedea (și Fenea)

Perioada de refacere a cortexului la Tatanir este, în ceea ce mă privește, de minim 5 zile. După cei câțiva ani de concedii petrecute acolo, începi să te familiarizezi și cu vecinii localnici ai lui Nicu. Doi în imediata vecinătate iar alții la 4 sau 8 km depărtare. Unul din ei însă e o figură împosibil de ignorat: Feodor Pahlavei, diminutivat Fedea. De meserie pescar și agricultor de circumstanță. Odată la două zile Fedea îl vizitează pe Nicu: ba vine cu o plasă de roșii, ardei, castraveți și ce mai are prin grădină, ba cu ceva pește (mai mult mărunțiș, albitură, adică plătică și caras, pește considerat de divizia B acolo) sau pur și simplu doar pentru a da binețe. Casa în care stă se află la vreo opt kilometri spre vărsare iar el parcurge această distanță pe jos, ajungând la cabană cam pe la prânz, când soarele devine neiertător și când orice om normal caută cu disperare umbra. Fedea e un fel de mijloc de informare și barometru, în același timp. Știe cu precizie dacă în ziua respectivă ”mănâncă” sau nu peștele. Înalt, slab spre costeliv, purtând de câte ori l-am văzut doar cămașă cu mânecă lungă și pantaloni lungi, încălțat cu șlapi peste ciorapi (cu excepția duminicilor, când încalță pantofi), cu fața brăzdată de riduri adânci, știrb în proporție de 75%, bea însă ca un lipovean adevărat. Știe foarte bine că țuica ”de prună curată” intră în dotarea standard a oricărui ardelean, cum e Nicu, și acest aspect, dar nu numai el, îl face să-și viziteze cu o frecvență atât de mare vecinul. Într-un an în care am nimerit doar vreo două zile cu lipici la pește, către sfârșitul sejurului, Fedea, după ce golise al doilea pahar de tărie, s-a oferit să ne ajute să ”prindem” ceva prin metoda, infailibilă de altfel, la ”portofel”. Pentru asta am stabilit ca în ultima zi de dimineață să fim la el acasă la opt fix, să-l luăm și să mergem împreună la Chilia că ne rezolvă el cu pește direct de la pescari. În ziua stabilită, la opt fix (”punctualitatea e politețea regilor”), eram în fața casei lui Fedea. Casa lui Fedea vorba vine. Casa în care locuia, pentru că proprietar e tot un brașovean plecat în America și care s-a milostivit de el și l-a lăsat să locuiască în ea, împreună cu ”muierea” lui (Fedea dixit), Fenea. Pe proprietate se plătește impozit anual, chiar și în deltă, vreo 30 de lei. Întrebat pe ocolite dacă n-ar fi oarecum normal să plătească impozitul în locul ”americanului”, Fedea a refuzat ferm, din principiu, până și ideea unui asemenea act: ”Să plătească el, că are bani! Ce? E a mea?”. Altfel, în grădina casei avea de toate, roșii (nu-s ca cele de la Codlea, dar sunt bune și ele), ardei, castraveți, vinete, cam tot ce se poate cultiva în spațiul mioritic, semn că nu erau niște neisprăviți. Gospodăreau cu pricepere proprietatea ”americanului”. Am intrat în curte și am început să strigăm: Fedeaaa! Feneaaa! Nimic, nici o mișcare. Am strigat iar. Tot nimic. Într-un târziu apare Fenea, cu ochii cârpiți, cu o privire ... translucidă, încălțată doar cu un șlap. O femeie (sunt indulgent) scundă și bondoacă, cu un aer permanent preocupat, cu pomeții obrajilor intens vascularizați. În dimineața respectivă și mai vascularizați. Volubilă și cam peltică, explicabil până la un punct, având în vedere ca limba ei maternă e rusa. Dar atunci parcă era și mai peltică. Apare și Fedea: ușor nesigur pe gesturi, încălțat cu ambii șlapi dar cu un singur ciorap (de ce poartă oamenii ăștia ciorapi când se încalță în șlapi? Rămâne una din enigmele pe care n-am reușit să le dezleg). După vreo trei minute de conversație își aduce aminte de scopul vizitei noastre, nu fără a-și plezni fruntea cu palma, ca în fața unei revelații capitale. ”Mergem la Chilia după pește!” a strigat încântat că și-a adus aminte ce promisese. În alte câteva minute, timp în care Fenea i-a dat câteva sarcini clare în rusește, ne-am urcat în mașină. Imediat după ce am închis ușile a trebuit să deschid geamurile! Un puternic damf de butoi stătut ne-a invadat intimitatea, pătrunzând până și-n tapițerie! Eram cu Mariana, soția lui Nicu și cu socru-meu, Fedea fiind al patrulea pasager. ”Ai avut o noapte grea, Fedea?” a întrebat, timid, socru-meu. ”Ia, a venit nește prahoveni pe Tătaru (brațul n.a.) și mi-a adus cinci kile de vin. Le-am băut cu Fenea până la ziuă. A mai rămas ceva pe fundul bidonului” ne-a lămurit el, nu fără un zâmbet de învingător pe care i l-am văzut lățit pe toată fața în oglinda retrovizoare. ”Sper să-mi mai lase și mie ceva Fenea, să nu-l bea pe tot până ne întoarcem” a mai zis fără pretenții, dar așa, poate înțelegem că ar fi cazul să ne grăbim. Spre Chilia Veche am mers cea mai mare parte din drum pe același dig care începe de la Pardina și pe care distanța e mult mai scurtă decât pe ”șosea”. Înainte de casa lui Fedea începe canalul Tătaru, care delimitează Ostrovul Tătaru, situat între Dunăre și canal. Pe această insulă se află închisoarea, un alt loc de tortură pentru ”chiaburi” și ”dușmanii poporului”. Folclorul borfașilor a reținut atrocitatea închisorii de la Chilia: ”Bate-un vânt rece din baltă, La Chilia-n port, ... La Chilia pe Tătaru, ... Bate Maromet cu paru ... La Tătaru la Chilia ... bate Lungu cu frânghia”! Maromet și Lungu, doi torționari celebri, două animale puse să păzească oameni, doi monștri care au existat în realitate și care au murit bine mersi în patul lor. Închisoarea de la Chilia Veche este încă funcțională, mai sunt vreo 40 de deținuți acolo, dar regimul e incomparabil cu cel din anii 50. Chilia, o comună cu vreo mie de case pitorești cum numai în deltă poți vedea. Văruite în alb, cu lemnăria vopsită în albastru, cu un ornament din lemn la începutul coamei acoperișului. Așezare străveche care a primit notorietate pentru că Ștefan cel Mare a construit acolo, în anul 1479, celebra cetate pe care a cedat-o apoi turcilor în 1484, în urma asediului flotei turcești. Se pot vizita ruinele cetății, pe cont propriu, că ministrul Nuți a spânzurat bani pe frunze și alte bălării, nu pe obiective istorice, după cum se va vedea. Ajunși la Chilia, pe la 9.00, am constatat că pescarii veniseră demult, de pe la 7.00, așa că ne-am interesat la localnici de pește congelat, că Fedea se lamenta sfâșietor cum că el așa știa programul pescarilor. La alimentara din comună, unde am făcut ceva cumpărături(”Magazin mixt, supermarchet”), m-a abordat ferm: ”Dă-mi cincizecidemii să-i dau la vânzătoare, c-am rămas dator”. I-am dat, ce era să fac, ca să-l văd pe urmă în mână cu un pahar de unică folosință plin cu rom, din care a început să soarbă rar, savurându-i aroma pe îndelete, adăugând un plus de rafinament olfactiv mirosului de poșircă pe care îl emana cu dărnicie la fiecare expirație. Având nevoie de ceva medicamente, ne-am dus la farmacia din comună, la parterul unui bloc. Lângă blocul respectiv altă minunăție! O bază sportivă aflată în chiar pe malul Dunării cum n-are Codlea (am luat un municipiu la întâmplare). Cu un teren de fotbal, cu vestiare, cu pistă de atletism, toate noi, suferind de un singur sindrom: paragina. Deși baza fusese inaugurată cu două luni înainte (în mai, înainte de alegerile locale din 2012), terenul de fotbal era deja plin de ciulini, cu iarba la nivelul celei de-a doua coase. Adică o investiție complet inutilă și, cum se vedea, impracticabilă. Oare n-ar fi fost mai nimerită o achiziție de ambarcațiuni sportive? Zic și eu, așa, retoric. Altfel, primărița din Chilia e foarte dinamică și eficientă. De exemplu, pentru cei care au proprietăți la Tatanir a construit, în timp record, un dig care să-i protejeze în anii în care nivelul Dunării este foarte ridicat. La întoarcere Fedea începuse să ne cânte, răgușit și teribil de fals, cântece lipovene, cel puțin așa cred. Astfel încât, când l-am ”debarcat”, a fost ca o grațiere, ca o izbăvire, din toate punctele de vedere. L-am urmărit după ce a intrat în curte: aproape că a sprintat spre intrarea în casă ca să vadă dacă îi mai lăsase Fenea ceva de potolit setea-i abisală. Și acum mă mai frământă întrebarea: o mai fi găsit ceva? Nu cred, că și Fenea era uscată pe esofag!

                                                      Biserica din Chilia Veche

Tatanir II

Câteva cuvinte despre condițiile de la pensiunea Nicu. La parter bucătăria, două dormitoare, baia. La etaj patru dormitoare cu câte două paturi. În fața cabanei e loc suficient de parcare, există un duș și în grădină, iar în spatele grădinii Dunărea, cu un loc umbros excelent de pescuit pe care, însă, e întotdeauna mare înghesuială. De-aia e bine să mergi cu soția din dotare, în acest fel te vei putea dedica exclusiv activității ce a fost rezervată bărbatului, imediat după coborârea din copac: pescuitul. Odată ajuns la ”școală” te instalezi la umbra teiului, nu înainte de a verifica starea crăcilor, în caz că e vreuna ruptă de la ultima furtună, care să stea să-ți cadă în cap sau pe mașină. Pentru că furtunile de vară în deltă sunt furtuni, nu glumă. E de mers vreo 500 de metri de la Nicu până la locul faptei și e mult mai comod să cari tot harnașamentul în portbagaj decât în cârcă. Lași mașina cu ușile dinspre tine deschise la o distanță de cca. 6 m de locul unde îți așezi scaunul pliant, pui un CD (rock clasic de preferință; manelele sunt strict interzise în zonă ca orice altă formă de poluare) și te apuci de meșterit la scule. E și aici un ritual. Eu încep totdeauna cu undița verde, Tatiana pe numele ei de botez. Pe ea vine montată, întotdeauna, mulineta vișinie (așa s-a nimerit să fie, vișinie). Pe fir bag plumbul culisant pe care îl blochez cu o bucățică de lemn cam la 70 cm de vârf, unde vine ariciul. Pe momitorul ariciului pun mămăligă, îngrop două cârlige în mămăliga de pe momitor iar pe celelalte pun porumb sau tot mămăligă. Lansez pe direcția bornei de pe malul celălalt. Urmează undița albastră, Maricica, pe care vine montată mulineta albastră, ca să se asorteze, montura rămânând aceeași. Lansare în forță cu o deviație de 15-20 de grade de Tatiana și, în timp ce așez bățul în suport (Nicu are în dotare și așa ceva), observ că vârful galben al Tatianei se zbate cu o săgeată de 15-30 de centimetri. Sar rapid, o scot din suport, înțep și încep să mulinez. Vine destul de ușor, așa că îl scot fără mincioc. Are cam un kil jumate ciortanul! Ce chestie! Am prins primul pește fără măcar să fi băgat juvelnicul în apă, știut fiind că acesta trebuie să stea acolo chiar și gol, altfel nu prea prezintă interes turistic pentru peștime. O rearmez pe Tatiana, pregătesc și undița roșie, cea mai nouă din dotare, ”le bag în apă”, desfac berea (numai la pet) deschid cartea și sunt în poziția în care m-am visat un an întreg! Stau comod în scaunul pliant, cu ochii din timp în timp pe vârfurile bețelor, berea în dreapta jos, cartea în brațe, deasupra teiul care mă protejează de soare, în față Dunărea care n-are altă treabă decât să curgă. Când soarele e la o palmă de linia orizontului strâng totul fără grabă și mă întorc la cabană pentru a prinde apusul din spatele grădinii. Un spectacol cromatic splendid până la indecență, atât de frumos încât te și gândești dacă zeii sunt de acord ca tu pământean să te bucuri de el. Îmi vine să cânt în gura mare ”Don't let the sun set on you in Tulsa” și chiar o fac, că n-am pe cine deranja. Trei perechi de ochi mă privesc, totuși, cu ceva reproș Odată soarele apus, rapid la curățat peștele, în caz că ai ce. Masa de curățat e într-un loc special amenajat, permanent curat și cu furtunul de la dușul din curte la îndemână. La ora asta, adică imediat după apusul soarelui, musai să te miști cu talent pentru că teroriștii deltei, țânțarii, își intră în rol. Urgent la duș apoi, la cel din casă dacă vrei să scapi cu pielea neperforată, Autan pe tot corpul și în bucătărie, la masă. Bucătăria e perfect protejată cu plasă la geamuri, tratamentul cu Autan fiind aplicat în caz că ai uitat ceva pe afară. Încep poveștile, o bagi și pe a ta, cu ceva floricele pentru culoare, se mănâncă, nu înainte ca tu să declari ferm că ”v-am scos din foame” și să menționezi că peștele prins de tine se odihnește prăjit pe platou, în caz că e cineva care nu s-a prins încă (trebuie să fii sigur, ce naiba). Stropești cina din abundență cu șpriț, pentru că peștelui îi place în lichid, după care la somn lin și adânc. Dimineață vei merge să dai la somn, că la lin nu se poate în deltă. În deltă, nu știu cum se face că mă trezesc dimineața fix când încep să mijească zorile. După igiena matinală organismul își cere doza de cofeină. Cum femeile dorm încă, n-ai altă soluție decât să te apuci gospodărește de făcut cafeaua. Apă la fiert, cafea, pus mâna pe mânerul încins al ibricului, pe care îl lăsase-i cu inconștiență deasupra flăcării, scăpat ibricul din mână, pe jos, normal, șters podeaua, reluat operațiunea, cu succes de data asta, totul în timp record de 1/2 ore! Se verifică apoi portbagajul, dai să ieși din curte împreună cu tovarășul (care poate fi prieten, socru, cumnat, Nicu dacă are chef, etc) și frânezi brusc, pentru că ai uitat momeala, respectiv găletușa cu râme din pivniță. După ce ai ai luat și momeala urci pe dig, pentru că e momentul unui pescuit la somn, adică cu râme și cu coropișnițe-n cârlig. Se merge până la ”releu” (unde sunt câteva antene GSM), cu o puzderie de fazani sărind speriați din tufele de pe marginea digului. ”Releul” e ceva mai în aval de pontonul lui Zombory (tot brașovean, care, împreună cu soția, ține o pensiune pe un ponton eșuat), unde Dunărea are o adâncime de peste 20 de metri (măsurată cu sonarul lui Nicu). Locuri de pescuit berechet. La somn montura e alta decât la crap. Se pune plumbul în vârf iar cârligele, mari, zdravene, se leagă pe fir la 50 și 70 cm de plumb. Se aruncă bețele în apă în aceeași ordine ca de obicei: Tatiana, Maricica și ”aia nouă”. Te așezi pe scaun, iei cartea și îți dai seama că ai comis o greșeală de neiertat: ai uitat să iei bere de acasă! Îți exprimi dezamăgirea cu voce tare, pleznind cu sete unul din cei șapte țânțari care s-au așezat concomitent pe tine. Încă n-a răsărit soarele și, la fel ca seara, e ora lor. Echipat complet necorespunzător, doar în tricou și în șort, ești numai bun ca aerodrom vremelnic pentru nemernicele zburătoare minuscule. Noroc că după câteva minute răsare soarele izbăvitor. Dacă la partida din ziua respectivă te însoțește socrul, Nicu sau chiar prietenul Cătălin, oameni prevăzători, cu chibzuință, te-ai scos și cu berea, pentru că ei n-au uitat-o, nu fără a te lăsa câteva minute să zemuiești de oftică, ca pedeapsă pentru lipsa de preocupare de care ai dat dovadă. Dacă te însoțește cumnatul, răbdați împreună, stoic și chinuitor, de sete până la întoarcere.

Tatanir, ”La școală”

Împărăția apelor I

Nu cred că există pe lumea asta un tărâm mai fascinant decât delta. E posibil ca prin aceste rânduri să se simtă un iz de subiectivitate, subiectivitatea celui care tânjește în fiecare an după săptămâna de concediu, izbăvitoare, petrecută pe malul unuia dintre cele trei brațe prin care Dunărea se varsă în mare. E locul unde domnesc liniștea și armonia, locul ideal pentru eliminarea noxelor acumulate în creier într-un an întreg, locul special creat de Dumnezeu pentru branșarea ”bateriilor” la bornele imensului acumulator cu energia pozitivă. Primul contact cu delta l-am avut târziu, foarte târziu, în 2003. Dar mai bine mai târziu decât niciodată, pentru că acest prim contact a fost ”une coupe de foudre”, personal îndrăgostindu-mă iremediabil și fidel de acest paradis. De atunci n-a mai existat vară în care să nu îmi fac cura de deltă, în unii ani chiar în două etape a câte o săptămână fiecare. Pe brațul Chilia, la Tatanir sau Pardina, la Chilia Veche, pe Ostrovul Tătaru, pe brațul Sfântu Gheorghe, la Murighiol, pe Dunărea veche, la Plopi sau Caraorman, la Sfântu Gheorghe sat, sau pe Sulina, chiar la Sulina, acestea fiind doar locurile în care am avut tabăra, la cort sau la pensiuni, peste tot a fost o încântare. Dar să le luăm pe rând și pe-ndelete! Tatanir Pregătirile unui concediu în Deltă încep cu cel puțin o săptămână înaintea plecării efective. Vorbesc de pregătirile fizice, palpabile, pentru că mental ele încep cam după Paști, odată cu primul vis în care se face că te afli pe malul apei, cu undița sub forma semnului întrebării zvâcnind în brațe, luptându-te să aduci la mal crapul cu care ai stabilit contact vizual și care ți-a scăpat anul trecut, din cauză de marfă proastă chinezească (pleonasm), adică un ”arici” cu acele legate de mântuială! Muncitor chinez, muncitor chinez, cădea-ți-ar păru-n orez ... de fraier ce te afli! Pe viitor, leagă bă mai bine cârligele, constipatule! Că de-aia cumpăr produsele tale de cacao, la 1/3 din prețul pieței! Din cauza ta am pierdut un crap de trei kile, fir-ai tu să fii de pitic cu ochii mijiți! Cam cu o săptămână înaintea plecării ai deja o idee, destul de bine fixată, relativ la cifra de vânzări pe care urmează să i-o faci magazinului cu ustensile de pescuit, precum și la locația acestuia. Personal prefer dugheana de profil din Steagu celei din Brintex, chestie de gusturi și simpatii subiective, chiar dacă din Steagu am cumpărat ”aricii” ăia de toată jena! O rolă de fir textil (să țină la greu), cârlige de somn, ”arici” pentru crap, vreo douăzeci de bucăți de plumb de 100 de grame, și, dacă bugetul permite, încă o ”sculă” completă, adică ”băț”, mulinetă și încă o rolă de fir textil. Pentru că mergi la Tatanir, nu trebuie să te agiți de acasă cu mămăligă (3,2,1, adică trei unități mălai, două unități făină și o unitate zahăr), pensiunea lui Nicu fiind dotată cu ceaun și două guri ”foc”, una cu lemne și una cu gaz. Urmează tura la hypermarket, după mâncare, băutură, scaune pliante (pentru înlocuirea celor vechi, rupte sau îndoite), tura în piață după zarzavaturi și legume, neapărat borș, dar mai nou toate aceste cumpărături pot fi făcute și în Tulcea, că între timp s-au inventat și acolo hypermarket-urile. Ceea ce nu se poate spune despre toaletele publice! În ajunul plecării casa arată ca după un atac nuclear. Haine întinse în toată sufrageria, scule de pescuit în bucătărie, trei ghitare plus două laptop-uri în camera juniorului, soția țipând de durere după ce a călcat într-un cârlig de somn pe care ai reușit să-l testezi cu această ocazie,  care se rătăcise, parșiv, pe covorul din sufragerie sufragerie și pe care ai reușit astfel să-l recuperezi (curios e faptul că la ultima numărătoare a cârligelor ”mari”, a ieșit unul în plus. Să fi rămas în covor de anul trecut? Cine poate știi?). Pleci aproape netrimis după pansamente cu rivanol, razi trei beri în drum cu un prieten aflat și el în exil temporar, revii la domiciliu fix înainte ca să previi o calamitate (dădea laptele-n foc) și se face în sfârșit noapte. Somn ușor, ca un prunc, până dimineață la 6.00 fix! Deșteptarea, igienă matinală, cărat bagaje la mașină, urcat în mașină, plecat până la prima intersecție, întors brusc acasă pentru că uitat acte (plus bani, pregătiți de cu seară, desigur)! Luat acte și dă-i talpă! Experiența de tip cu oarece vechime în ale șofatului pe traseul Brașov – Tulcea îmi permite să estimez durata deplasării cam la cinci ore. Adică o medie de 75 km/h. O oră și douăzeci de minute până la Ploiești, o oră până la Urziceni, încă o oră până la Slobozia (20 de sate pe 60 de kilometri, cu cel puțin două radare mobile permanent în zonă), o jumătate de oră până la Hârșova și încă o oră până la Tulcea, zonă cu viteza medie de 100 km/h. Faci și pauze pentru diverse activități de voie, cafea și alte chestii, la benzinăria de la ieșirea din Slobozia spre exemplu (nu în Bucu, că-i loc cu ghinion, vezi Poziția Copilului). Că veni vorba de Bucu, în zona asta au fost deportați ”chiaburii” cu domiciliu forțat prin anii '50, adică aduși și lăsați în mijlocul câmpului, sub cerul liber și asta către sfârșitul toamnei, fără lemne sau alte materiale de construcții. Există și un muzeu al pribegiei la Bucu. Un alt obiectiv turistic aflat pe traseu este Târgul de Floci, unde s-a născut Mihai Viteazul (controversată poveste, dar să nu intrăm în amănunte). Odată ajuns la Tulcea și după ultimele cumpărături, constând în bere rece, momeală vie (La Florică, râme negre, coropișnițe, lipitori marca ”e inepuizabilă, șefu”) și o canistră de benzină pentru plimbările ulterioare pe canale, te îndrepți către bacul de trecere către drumul (localnicii îi zic șosea, vai de mama lui) ce duce până la Periprava, urmărind brațul Chilia. La bac se numește că a venit vremea primei beri! Rece și revigorantă, ca oricare primă bere. Urcarea pe bac ridică probleme în cazul în care Dunărea are un nivel scăzut, când există pericolul să te trezești cu masca față a mașinii ”detașată” iremediabil și dureros pentru buzunar (dacă ai CASCO te-ai scos). Tot pe bac ai ocazia să studiezi ”calitatea apei” de aproape, să vezi dacă e limpede. Pentru că dacă e de culoarea cafelei cu lapte se cheamă că ai venit degeaba în deltă, pentru că până se limpezește nu prea ai șanse să te întâlnești cu peștele. Iar după ce se limpezește, până începe peștele să mănânce tu ești demult la Brașov. Bacul te lasă exact la intrarea pe ”șosea”. Te ”angajezi” pe ea și începi slalomul printre gropi de cel puțin o jumătate de metru fiecare. Safari suportabil însă de orice Logan, ca să nu mai zic de Symbol. După vreo cinci kilometri se ajunge la ghereta poliției de frontieră care ia în evidență toate persoanele care trec de acest loc precum și destinația, zona fiind una de frontieră. În momentul în care văd mașina cu număr de Brașov, oamenii legii te întreabă direct: ”Tatanir?” În prima fază ești nedumerit, ”Cum și-a dat ăsta seama?”. Te lămurește rapid : ”La Tatanir mai sunt doar doi localnici, în rest toate casele au ca proprietari brașoveni”. De la ghereta poliției de frontieră, în dreapta, începe un dig pe creasta căruia se poate intra cu mașina, dar asta doar dacă nu sunt semne de ploaie. Dacă cumva începe ploaia și te prinde pe dig, mai ieși de acolo doar tras cu tractorul, digul fiind din lut care devine mai alunecos decât poleiul în contact cu apa. Totuși, dacă o iei pe el, după 5 km ești în Pardina. Pe ”șosea” distanța până în Pardina e de 27 km, așa că merită din plin. Odată cu intrarea pe dig singura legătură cu lumea civilizată rămâne telefonul mobil. La baza digului, în dreapta, începe un canal străjuit de vegetație luxuriantă, cu toată gama de păsăret de care ai auzit sau ai citit prin cărțile de geografie: cormorani (”You'll never walk alone”), pescăruși, egrete, rațe sălbatice, cocori și multe altele pe care le vezi pentru prima oară. E bine să ții geamurile de la mașină închise, ca să nu te trezești cu o tonă de praf în habitaclu. Rularea pe lutul uscat al digului, chiar dacă rareori depășești viteza de 20-25 km/h, creează în urma mașinii un siaj de minim 100 de metri de praf iar la destinație ai locuri pe mașină unde grosimea acestuia e de un deget. La Pardina ai de trecut trei poduri peste trei canale care comunică direct cu Dunărea. Al treilea trece peste o ecluză părăsită care arată dezolant. De ce o fi fost construită această ecluză, ce vase ar fi putut trece pe acolo, ce marfă ar fi putut transporta aceste vase? Iată întrebări la care eu n-am găsit răspuns. Posibil să fi fost o investiție megalomană, tipic ceaușistă, însă complet inutilă și, oricum, lăsată în paragină de cel puțin douăzeci de ani. Când dai de placa care îți indică terminarea localității Pardina, părăsești din nou ”șoseaua” și te urci pe creasta altui dig, tot din pământ, iar după 8 km ajungi la Tatanir unde te așteaptă Nicu: amabil, volubil, simpatic, o gazdă perfectă. Descarci mașina, te speli un pic și la masă. O masă pe bază de pește, normal: borș, pește prăjit (numai crap și somn), mujdei, țuică (de Ardeal, minim 45 de grade) în deschidere, bere sau vin (riesling de Recaș sub formă de șpriț, dacă e după gustul meu, dar merge și berea). Un regal gastronomic, pentru că peștele proaspăt din Dunăre e de zece ori mai gustos decât ce se poate găsi în comerț. Responsabilă cu gătitul, Mariana, soția lui Nicu. După două ore de ospăț e cazul să te apuci de treabă. Nicu, avizat că o să aterizezi, a pregătit mămăliga. O bagi în portbagaj alături de scule, scaune, plasa cu cărți, două kile de bere și direcția ”la școală”, locul în care te aștepți să dai marea lovitură! 

 Apus de soare în Deltă